Impertinenta de-a-l vedea pe Eminescu om
Anul acesta mi se pare ca Eminescu a fost in sfarsit luat in serios. Spun asta pentru ca pana si ziarele, cele care nu faceau asta in mod obisnuit, au scris mai mult si pentru ca am auzit si citit cate ceva despre intalnirea din Club A unde s-a discutat la rece. Creatia de sertar a lui Eminescu, cea cu vorbe deocheate scrise fara perdea, asta a fost subiectul la zi de chiar ziua poetului. Sa se publice aceste opere sau nu? Nu stiu la ce rezultat vor ajunge cei in masura sa faca o astfel de decizie si cat de buna sau de rea va fi ea. Mie in sfarsit imi pare bine ca fac parte din generatia asta care iata discuta si care are, cum ar zice unii, impertinenta sa se intrebe sa se indoiasca si chiar sa disece cate un mit. Cum s-ar zice am trait s-o vad si pe asta. Si ma incerca asa o fericire, nu ca unii l-ar putea ponegri pe marele Eminescu sau ca altii vor vrea chiar sa-i coboare chipul boem si carliontat din statuile de prin parcuri, nici ca Eminescu si-ar fi dezamagit ceva fani mai pudici sau mai puritani. Fericirea asta care m-a lovit e mult mai simpla si cumva foarte persoanala. In sfarsit, incep sa se ingroase randurile celor care il vad pe Eminescu si ca om. Nevoia asta de extraordinar de hiperbolizare, de a ridica ceva dincolo chiar de limitele sale superioare firesti m-a speriat tot timpul. Imi aduc aminte ca in liceu ma framanta problema asta, daca toti astia care umplu carti (le numeam atunci generic, de comentarii), manuale, caiete personale, reviste, cu materiale atat de hiperbolizante despre Eminescu chiar cred cu tarie in acest Eminescu cu tot ce-a insemnat el. Cu omul polic neinsemnat, cu filosoful mediocru, cu nebunul care-a ajuns, cu afemeiatul care parea a fi, cu opera insemnata ca volum si ca valoare, dar nescutita de suisuri si coborasuri. Ma gandeam ca ne-am construit un Eminescu numai din hiperbole tocmai pentru ca nu suntem in stare sa apreciem atat de mult pe cineva cu atribute doar de om. Sa faci asa osanale in fata unui mit mai merge, dar parca in fata unuia ca tine care manaca, bea si se gandeste la femei e mai greu. Asa ca l-am numit luceafar, l-am declarat inegalabil si de aici liber numai la consens si laude. Stiu ca ma enerva teribil introducerea “luceafarul poeziei romanesti” si pe urma apozitia, Mihai Emiescu si in aceeasi fraza multe alte hiperbole, metafore si epitete tot din zona pietrelor pretioase sau astrilor indepartati. Ziceam ca ma tot intrebam la vremea respectiva daca astia chiar il iubesc asa cum zic pe Eminescu. Si poate ca da, ca asa era, unii chiar il iubeau. Nu mi-am propus niciodata sa ii demasc pe vreunii dintre ei care se declarau fani fideli ai ultimului mare romantic, pentru simplul motiv ca era singurul poet de care auzisera. De el iti pomenise tovarasa in primii ani de scoala, pe urma profesoara de romana oricare ar fi fost ea avea grija sa ai in caiet macar un cometariu care incepea cu introducerea de care ziceam. In orice casa de roman, chiar si la aceia care aveau biblioteca plina de bibelouri, tot gaseai o carte de Eminescu. Asta e cu siguranta inca valabil. Cred ca, in cazul Eminescu avem cel putin cateva categorii clare de fani. Despre unii numai ce-am vorbit, aceia care sunt fani pentru ca numai pe el il cunosc. Sunt pe urma acei comentatori, nu le spun critici, pentru ca tocmai asta mi se pare ca n-au, simt critic, dar asta e o alta poveste. Ei, comentatorii acestia care scriu pe la diverse gazete de cultura, majoritatea cu un iz provincial si un cuprins destul de uniform in ceea ce priveste subiectele abordate, ei sunt fani prin structura lor. Au soi de pupincurism mostenit de pe vremuri si transformat cumva in profesie de baza. Ei sunt fanii oricui pentru ca e mult prea riscant sa ai o altfel de pozitie. Mai avem si alte tipuri de fani ai lui Eminescu. Pe profesorii de scoala. Asta pare sa fie subiectul lor favorit. Lectiiile despre Eminescu sunt mai lungi, mai siropoase, se citesc poezii de dragoste, se face clasicul comentariu “dragostea in poezia lui Eminescu”, cum ar veni se pregatesc fanii dintr-o alta categorie, cea de care am amintit ceva mai devreme. Mai avem o categorie care mie mi se pare cea mai interesanta, pe aceia care nu sunt profesori de literatura, deci nu trebuie sa vorbesca pompos despre “poetul national”, pe aceia care nu sunt elevi, deci nu trebuie sa impuste o nota buna “la Eminescu”, acolo unde toti stiu sa indruge cate ceva, care nu sunt scriitori pe la reviste. Cine sunt atunci ei? Sunt aceia care desi n-au mare legatura cu Eminescu, cu vrreun poet sau cu poezia in general, se simt un fel de gardieni ai mitului. Sunt aceia care sar ca arsi cand e vorba dspre o abordare a mitului care nu respecta ritualurile cunoscute. O abordare care nu incepe cu poet national, luceafar, neegalabil, stralucitor si altele asemenea, o abordare care nu incepe si se termina cu fraze admirative care neaparat au multe atribute. E ca o nelegiuire care ar putea sa manie ceva zei. Ca sa revin la multumirea de care ziceam la inceput, cred ca discutiile astea ceva mai lucide care au inceput pe tema operei lui Emiescu nu pot face decat bine iar miza lor, cred ca este, in ultima instanta, reabilitarea lui Eminescu-omul. Cred ca poate sa-si recapete si el dreptul de-a fi avut si o viata normala cu tot ce presupune ea.
|
Ramona Vasilache / New York 1/25/2006 |
Contact: |
|
|
