Despre gloria nationala a lui Mihai Eminescu
Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Națională din Chisinău un mic simpozion consacrat aniversării a 300 de ani de la nasterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic si diplomat, scriitor si pictor, bibliotecar si tipograf, gazetar si călător, părintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sărbătorit cu fast în SUA în aceste zile. Si nu doar la Boston, unde s-a născut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Si nu doar în SUA. Ci si în Marea Britanie, Franța, Olanda... Chiar si la Chisinău. Dar cum este sărbătorit? Benjamin Franclin, născut pe 17 ianuarie 1706 într-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sărbătorit drept glorie națională a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui, în Academia Franceză se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului în care a trăit. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi dăruit Franței speranța că ar putea obține înapoi Canada.
Dar întrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul închinat acestui om urias al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, când, mai mult la Chisinău, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet național.
Manifestările au început la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chisinău, apoi au continuat în mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultură si practic peste tot unde s-au adunat câțiva oameni de cultură. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte puțin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. S-au citit si s-au cântat poezii. Mai ales de dragoste, după vremea în care trăieste Basarabia si la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindcă Eminescu nu este doar poetul național al tuturor românilor, ci si luminița de la capătul tunelului. Si nu doar în Basarabia. Ci peste tot unde există om în Globalizare. Ba chiar si mai departe. Mult mai departe. Peste tot unde există om în ființare.
Or, în aceiasi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publică de la Bucuresti, dublat si pe canalul televiziunii publice internaționale, un realizator de programe culturale, superficial si zâmbăreț, si doi invitați, o domniță profesoare de literatură română si un profesor bătrân de istorie, îl desființau pe... Mihai Eminescu. În primul rând ca poet național. Si apoi ca mare poet român. Dacă e să ne luăm după acei vorbitori este o rusine a culturii române să declare că Eminescu este poet național. Această sintagmă este, adicătelea, o demonstrație a faptului că România este o țară incultă, o cultură primitivă a Europei.
Să ne închipuim, spuneau vorbitorii, că Franța îl declară pe cutare poet național? Ar fi o rusine a Franței... Spuneau asta amintind ironic despre faptul că, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet național al Franței, fiindcă, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lăuda că în tinerețe si el l-a considerat pe Eminescu poet național, dar acum treaba asta nu mai merge fiindcă lui îi place, de pildă, Arghezi. Uitase să spună că si Arghezi, si Blaga, si Bacovia, si Ion Barbu, si Nichita Stănescu îl considerau pe Eminescu poet național. Si chiar om deplin al culturii europene, asa cum a spus despre Eminescu, trebuie să spunem si asta, marele Noica, alt om deplin, în sensul putințelor omenesti, al culturii europene. Ca si Eliade, Cioran, Ionescu, Lupascu, Coandă (lista, spre bucuria noastră, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugători de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit să aibă, cel puțin pe 15 ianuarie, un comportament stiințific european, si să arăte mai întâi că problema oamenilor mari a unor orase, state si națiuni a luat nastere în antichitatea cea mai timpurie si a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele orase, state si chiar națiuni. Să ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor... Cum e să-i spui unui grec, dar si oricărui alt cetățean al lumii, că Homer nu este ce este? Adică gloria națională a grecilor si cea universală a oamenilor. Dar cum e să nu le dai rusilor dreptul de a-l numi pe Puschin poet național? Sau cum ar fi să mergi în Ucraina si să le spui ucrainenilor că a venit timpul să-si scoată din minte faptul că Taras Sevcenco este poetul lor național? Dar cum îi este georgianului fără Sota Rustaveli, finlandezului fără Calevala, englezului fără cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fără Cervantes, italianului fără Dante?
Or, ridicarea cuiva în rang de mare personalitate politică, stiințifică, militară, culturală (după merite) a unei națiuni face parte din strategia de securitate națională încă a primelor state care s-au format pe Pământ. Ba si mai înaintea statelor, strămosul bun, oamenii bătrâni si buni, cu brazdă pe cap, cum mai spune încă poporul român, eroii civilizatori, apărătorii comunităților, feți-frumosii si năzdrăvanii erau cinstiți si glorificați mute secole, uneori multe milenii după dispariția lor fizică. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevărat arhetip al oamenilor. Fără el nici nu poate fi închipuită o comunitate omenească puternică, prosperă, organizată. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunității. Toți copilasii unui stat puternic se joacă de-a eroii acelui stat. Fără erou, fie si sub forma celor jucați în film de un Silvester Stalone, orice comunitate modernă este imposibilă. Toate statele, absolut toate statele lumii, în numele securității lor naționale, creează si propagă cu insistență suite întregi de mituri si mitologii cu eroi naționali pentru a nu se destrăma liantul care uneste un grup politic sau etnic. Această tehnologie de mobilizare a cetățenilor prin glorii naționale este folosită cu mare succes mai ales în epoca modernă cu filmul, radioul, ziarele si revistele, emisiunile televizate si internetul. Nu mai dăm pilde, că sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, românii, nu trebuie să avem eroi naționali, poeți naționali, glorii naționale atunci când toate popoarele si statele lumii le au? Si le pun monumente. Si le construiesc muzee? Si denumesc cu numele lor orase si străzi în acele orase. Si universități, si biblioteci, si mari centre culturale sau industriale?
Si dacă Benjamin Franklin (vorbim de el fiindcă, repetăm, pe 17 ianuarie s-au împlinit 300 de ani de la nasterea lui) este gloria națională a SUA (pentru descoperirea paratrăsnetului, sobei, timbrului postal, a arhitecturii pragmatice a corăbiilor, a primelor biblioteci publice, dar si pentru că a fost unul din autorii Declarației de Independență si a Constituției SUA), de ce si Mihai Eminescu nu ar ar fi gloria națională a tuturor românilor pentru uriasele merite pe care le are în dezvăluirea rostului ființării omenesti? Răspunsul la întrebare este simplu. Fiindcă clasa politică si culturală a românilor încă nu le-a arătat românilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi si glorie națională a României, dar si a întregii lumi. Îndrăznim să punem acest accent al întregii lumi fiindcă putem arăta chiar aici măcar unele din meritele universale ale poetului nostru național. Dincolo de cel poetic (fiindcă, adicătelea, Eminescu nu e traductibil), după opinia noastră, cel mai important este cel stiințific. Eminescu este primul om care a vorbit (în Andrei Muresanu) despre ... undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut si puterea care toarce al vremii fir. Nu este greu să punem în formula ce leagă amplitudinea undei de frecvența ei, si, astfel, de energia si puterea ei, ca să înțelegem cât de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amănunt descris într-un poem din... 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial si despre viteza finită a luminii mii de ani i-au trebuit, luminii să ne-ajungă. Făcea asta mult înaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decât ar fi putut ajunge oricare om de stiință, în bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindcă s-a încâlcit în teoria generală a câmpului). Eminescu vorbeste în Luceafărul despre starea neîntreruptă de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaste, adică acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formulă sau lege, de tot ce este, dar fără timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboară purtat de dor pân piere totul, totul spre misticul ce-l soarbe asemene uitării celei oarbe, acolo unde vremea-încearcă în zadar din goluri a se naste. Mai poate civilizația actuală a omului, încâlcită si în bombe atomice, si în Globalizare, si în amoralitate (mai ales în amoralitățile propagate prin masmedia si Internet) să nu țină cont de partea mistică a ființării sale? Nu, fiindcă prea mulți oameni se duc binevol în nemurire aducând suferințe groaznice celor care rămân să trăiască aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).
S-a spus că în Scrisoarea I sau în Luceafărul Eminescu a versificat idei din Rg-Veda si Upanisade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelații stiințifice pure. Multe din ele zac încă nevalorificate în rime si picioare de vers si sunt absolut originale. Si absolut trebuincioase ființării omenesti la hotarul dintre bomba atomică, globalizare si nelămurite cataclisme morale si naturale.
Dar relația dintre nemuritorii care-si doresc viață temporală si muritorii ce jinduiesc, uneori cu atâta crimă, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeste la zi, si mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al ființării (asa de parcă l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relația dintre creat si ne-creat, dintre a fi si a nu fi, dintre lumea fizică si cea spirituală, despre necesitatea imperioasă a păstrării echilibrului dintre lumi si ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea în echilibrul ființării si punerea aceasta nu e simplă nici pentru teologi, nici pentru moralisti, nici pentru oamenii de stiință (de cei politici nu mai vorbim, fiindcă, iată, George W. Bush se roagă în biserică în fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pildă, cele din Se bate miezul nopții. Ce înseamnă neclintita limbă care menține în ne-schimbare cumpăna gândirii? Ce înseamnă faptul că putem auzi cum iarba creste , fără foile unse ale cărților, fără colbul scolii, doar cu experiența unică a vieții? Dar Memento mori sau panorama desărtăciunilor? Eminescu vorbeste în acest poem, genial sub toate aspectele (Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur...), adânc si competent, bazat pe evenimente istorice si stiințifice concrete, despre nasterea, mărirea si căderea civilizațiilor mult mai larg decât permite segmentul cresterii si descresterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viața lumii). Finalul acestui urias monument al gândirii contemporane, cu tot pesimismul său înfiorător, este , în acelasi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de ființare ale omului. Se poate spune: au transmis si alți poeți epistole cutremurătoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este că nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesațul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emoțiilor si patimilor în piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit stiințific în căutarea unei Beatrice iluzorii, el iubeste cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic si anume el stă la baza decizie de a părăsi această lume... Si magul călător prin stele nu se poate lăsa de pasiunile si patimile sale pământesti. Iar în Dumnezeu si om, înaintea lui Nietzcshe, el pune întrebări cutremurătoare nu doar modelelor ontologice românesti. Ci întregii comunități omenesti. Pune întrebări la care, volens-nonlens, a venit timpul să răspundem măcar parțial. Cu toții. Si albi, si negri, si galbeni, si rosii. Dacă nu vrem să se lichideze toată omenirea prin explozia atomică sau biologică a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală cu privire la sensul vieții? În tavernă? În Parlament? Într-un articol de ziar sau la o emisiune neroadă, cu fete goale (într-o țară crestină) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necruțător, dar nimeni mai nu le ascultă. Si această cercetare poetică a marelui poet român ar trebui învățată de către toți cei care încearcă să se manifeste public în piramida lumii. Fiindcă nici o civilizație sau cultură de pe acest pământ nu poate fi vesnică. Si nu se poate bălăci vesnic într-un hambar de... stele si comedii.
Este imposibil într-un mic articol să arăți toate meritele stiințifice de rang mondial ale poetului român Mihai Eminescu. Că nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? În Arta guvernării, planul pe puncte al unei guvernări civilizate, Eminescu arată că o elită politică este obligată să țină cont si de tradițiile culturale ale gintei pe care o conduce, si de starea de acum a lumii, să armonizeze hărțile culturale si tehnologice (de care a vorbit si Braudel, dar în a doua jumătate a secolului XX) pentru a o menține pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide în Economia națională? Dar necesitatea imperioasă a unei clase politice morale din Mizeria vieții noastre publice? Dar învățămintele din Bălcescu si urmasii săi? Nu cumva americanii sunt cei mai mari si cei mai puternici fiindcă au ținut si țin cont de învățăturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici români nici nu deschid articolul despre Bălcescu în care Eminescu pune, ca si Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire si la prosperitate? Dar Avatarii faraonului Tla? De ce nu am face un congres la care să invităm măcar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii si să le arătăm ecuația dintre piramida egipteană si piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii asa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, în care Eminescu demonstrează că Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al României, ci unul din cele mai puternice scuturi ale întregii civilizații europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia si Claude Levi-Strauss? Dar anii ce trec ca lungi nori pe sesuri? Dar zilele de aur ale scripturilor române (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale întregii lumi)? Dar rugăciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai întrecut poetic, măcar în România, genele ostenite ale celui care suflă seara în lumânare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protecție de fuste? Poate în sfatul țării nu se-adun să se admire cei care se bat cu pumnul în piept, chiar acum, în cabinetul procurorului, că viața lor este curată ca cristalul si că, da! avem cea mai coruptă clasă politică din Europa, dar nu avem corupți?
Ce mi-i vremea când de veacuri, stele-mi scânteie în lacuri? Ne-nțeles rămâne gândul ce străbate cânturile. În aceste condiții nu e păcat, oare, să se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e păcat că Dumnezeu a dat prin poporul român una din cele mai mari glorii ale lumii si că poporul acesta nu are o clasă politică si intelectuală care să valorifice această glorie? Nu e păcat că în plină expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalități, la Televiziunea publică a românilor se desființează poetul, publicistul, filosoful, omul de stiință, omul politic, dar si omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins în viața lui altă glorie decât a-si sluji sărăcia, si nevoile si neamul? Cu această ultimă întrebare autorul acestui articol pune încă odată în valoare uriasa glorie națională a lui Benjamin Franklin, dar si dreptul la glorie națională si universală a lui Mihai Eminescu, drept fără de care mai ales poporul român nu are nici identitate, nici devenire.
|
de Andrei Vartic 1/18/2006 |
Contact: |
|
|
