Eminescu- moarte si sacrificiu
"El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul
nostrum libertate si lumina", scria Mihai Eminescu despre Balcescu
in "Timpul", pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa
faca vazand "parlamente de papusi neroade", fiind si el "sarac si
parasit"? Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi
cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui.
Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta
ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din
România? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de
acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe
Eminescu. În lumina noilor date se poate da si alta ipoteza:
Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.
Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea
pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-
incet se afirma Eminescu publicistul ºi la 33 de ani (1883) el era
cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!).
Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii
deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei
care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul
alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din
varfurile piramidelor politice, sociale, economice. La 1883 creste
vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor
asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce
scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu sigurnata, de la un
timp el incepuse se incurce in modul cel mai serios celor care
trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in
citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-
Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau
geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de
serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu
subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul
Mihai Eminescu ("Mizeria vietii noastre publice" este chiar mai
actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu
putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau
cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la
comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la
partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-
poetic ("vezi macar in "Icoane vechi si icoane noua" formidabilul
inceput la partea a III-a - "Precum viata consista din miscare, asa
si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in
miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata
acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si
ideile") . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca
schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea
provoca nici un politician al vremii. Si nici un alt ziarist sau
scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale
oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea
starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia
noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.
Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara
articolul pe prima pagina a "Timpului", sa fie citit si rezultatul
actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de
ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit
ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete
(asa s-a propagat, de la sine si anonim, "Miorota"). Cum se simteau
in acele conditii proprietarii "Timpului"? Nu e greu de apreciat.
Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe
care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la
gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut
Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese
ca România de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin
poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in
mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele
curente ale societatii românesti, in special pe cele politice si
economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica,
ambele de mare vechime pentru România (Eminescu, cum se stie, a pus
Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale
lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi "Insula lui
Euthanasios"). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca
nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si,
poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.
Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica,
cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale
paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe
cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata
la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa,
era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe
sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa
aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt
pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la
Zalmoxis. Deci o orecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea
drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost
cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul
din medicii lui Zalmoxis. Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC
pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi - moartea. El a
plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil,
a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a
meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui
care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit
in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat
aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a
rugat sa i se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Cocrate, or 432 BC) de aceste
probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre
moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul
binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti
ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin
vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea
si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-
indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante,
animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la
Eminescu - "Avatarii faraonului Tla"). Din alta parte, ortodoxia nu
accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca
fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum
era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma
acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte ("Oda in metru antic"
arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a
fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum
era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea
lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care
a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de
viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii
neinduratoare si s-a redat astfel pe sine - sie-si. Si, cum arata
trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele României si
al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in
umbra vietii publice din România si sa-l recalifice intr-un poet
boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu,
au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din
1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar "axa literaturii române",
ci principala axa a spiritualitatii românesti, adica axa in jurul
careia se construieste devenirea poporului român. Nu e de mirare ca
si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu
atat in planul spiritualitatii românesti. Ce le incurca un "autor
mancat de molii"? Le incurca in primul rand faptul repunerii in
modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale
poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot
ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice,
religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine
foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a României si pe
pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale
acestei lumi. Le incurca fiindca "Arta guvernarii" este scrisa si
chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la
crearea zilei de maine a poporului roman.
A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare
fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate
zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la
aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda
si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau
sacrificat, daca Eminescu a murit natural sau s-a sacrificat pe sine
insusi.
|
Andrei Vartic 1/15/2006 |
Contact: |
|
|
