Nicapetre
Evolutia artistica a lui Nicapetre poate fi definita ca spectaculoasa, si nu vorbim aici despre cota de piata sau spectaculozitatea caracteristica unor gesturi menite sa socheze - atitudine proprie transavangardei postmoderne, cantonata de cele mai multe ori în spatiul experimentului gol, al sinceritii ostentative, a unei dorinte obraznice de impunere cu totdinadinsul.
Când vorbim despre spectaculozitatea evolutiei artistice a lui Nicapetre, ne referim la demersul sau artistic evoluand de la nivelul abordarii formale pana în spatiul de îngandurare din care provin preocuparile sale.
Avand curajul sa nu socheze (caci în ultimele decenii asa se pune problema se pare) sa refuze succesul care ar deriva de aici, Nicapetre cauta profunzimea, cauta soliditatea, cauta inovatia care nu taie puntile cu trecutul. El îl potenteaza, îi da putere acestui trecut - care este circumscris în detaliile artei sale - de a participa într-un prezent care este astfel mereu înoit nu numai de contactul cu viitorul.
Parcursul cronologic al operei sculptorului din Brailita are un profund legato, o puternica coerenta, temele sale, preocuparile sale evoluand, transformandu-se, disparand pentru o vreme pentru a reapare în timp sub forma unor aluzii sau chiar sub înfatisari cu totul noi si surprinzatoare.
Registrul preocuparilor sale tematice se alege din importantele teme ale conditiei umane: relatia omului cu sacrul, istoria si misterul urmelor lasate de ea, cresterea si verticalitatea (cu toate conotatiile majore decurgând din aceste teme), moartea, despartirea, singuratatea individului si tensiunea perechii, miracolul vietii si accidentele ei.
Solutiile formale, volumetria, constructia, tehnica decuparii nu sunt menite doar sa rezolve tema, ci se constitue ele însele în parti ale discursului de idee, în sugestii si provocari. Geometria volumelor este rar inchisa în tirania preciziei, în linii drepte, unghiuri exacte sau volume previzibile. Spatiul provocat deci sa se dezvaluie nu este acel spatiu ce se naste pe planseta stapanita de rigla si compas, ci este un spatiu calitativ de aceiasi natura cu spatiul scenei, cu perimetrul sanctuarului.
Participant la acest ev al pierderii sacrului (sau poate al ocultarii lui), Nicapetre vorbeste despre drama acestui moment, despre cautarile si nelinistile generate de el. Artistul inventariaza atitudinile si motivele ralierii omului la sens , la înteles, la atitudine, propunand raspunsuri ce n-au brutalitatea definitivului, ce se constitue ele însele în întrebari. Sculptura lui Nicapetre ne aduce aminte de reflexia lui Hegel fata de sculptorii greci pe care îi numeste teologi ai religiei lor. La fel ni se pare ca în aceste timpuri ce ofera motive de atitudini extreme, de la disperare la indiferenta, de la abandon la violenta, artistul brailean propune o teologie a zeului absent, a misterului, a întrebarii. Sculptura sa nu sta însa închisa în limitele acestei lecturi, ci se ofera spre citire în registre diverse, propunand în primul rând bucuria de a sta în preajma majestatii dar si a umilitatii, într-un spatiu poetic asigurand familiaritatea cu formele sale, familiaritate ce provine adesea din caldura si naturaletea generate de sugestii ale culturii populare; ceasta alaturi de seninatatea clasicului, de franchetea arhaicului, de îndrazneala modernului si de spiritul recuperator postmodern.
|
Virgil Untila- Kitchener/ON 1/3/2006 |
Contact: |
|
|
