Zambiti , va rog
Iata-ne trecuti de sarbatori si intrati în anul 2006, pe care as propune sa îl întâmpinam cu un mare si larg zâmbet, caci intentionez sa debutez seria de articole din acest an cu unul care s-ar putea încadra în categoria “terapia prin râs”.
Cum bine se stie, în timpurile noastre orice descarcare de emotii poate fi considerata ca o “terapie”, dintre care râsul este una importanta. Nu stiu cum s-ar putea numi acest fel de terapie (“hilaro-terapie”?), dar nu de mult am vazut la televizor ca datorita unor studii care au demonstrat efectele binefacatoare ale râsului asupra sanatatii, au luat fiinta în Toronto niste centre care dau cursuri în care oamenii sunt învatati sa râda. Ideea care sta la baza râsului terapeutic ar fi ca organismul nu face deosebirea între râsul natural si cel artificial, deci omul, chiar daca nu are motiv de distractie, trebuie sa învete sa râda zilnic câteva minute. Se pare ca ar fi foarte util atât pentru oxigenarea sângelui cât si pentru ridicarea moralului. Cum n-am facut studii medicale, nu ma pronunt asupra rezultatelor acestor studii, dar sunt convinsa ca exita mult adevar în declararea efectului binefactor al râsului. Desi, ca sa fiu sincera, cred ca exista si efecte binefacatoare ale plânsului, caci când lucram în România la Institutul de Petrol si Gaze, Jenica, laboranta noastra, nu se ducea decât la filme care îi provocau plânsul. Valoarea unui film, în viziunea ei, era determinata de intensitatea si durata plânsului ei în timpul si dupa terminarea lui. Am întâlnit si pe aici persoane de acest fel. Eu nu fac parte din aceasta categorie, dar nu voi dezbate aceasta tema acuma, ci ma voi opri la ideea înfiintarii centrelor pentru învatarea râsului terapeutic.
Am vazut filmata o clasa de tineret cu o profesoara care râdea la ei (fara motiv), iar ei, prin mimetism, râdeau si ei tot fara motiv. (Fac o paranteza si spun ca s-ar putea înfiinta si clase de cascat, acesta fiind de asemenea “contagios”, daca s-ar demonstra ca are efecte binefacatoare).
Reporterita i-a luat un interviu profesoarei. Prima întrebare era referitoare la tehnica râsului. Profesoara, o persoana de origine asiatica, a explicat foarte serios ca tehnica râsului se învata ca orice alta tehnica. A adaugat ca oamenii la lucru trebuie sa-si ia din când în când câte o mica pauza ca sa râda în hohote, chiar fara motiv, asa, ca exercitiu. Am înteles din acel interviu ca profesoara, o tipa care râdea perfect din punct de vedere tehnic (eu am detectat totusi “înghetul” din râsul ei), era în rest o persoana de o seriozitate absoluta si imperturbabila.
Reporterita a continuat cu alte întrebari de ordin practic. Din toata discutia, ca si din sfaturile acelei profesoare, care avea titlul de “qualified trainer”, a fost totalmente exclusa posibilitatea existentei râsului spontan, natural si nevinovat provocat de o lectura sau de vederea unei comedii. Râsul provocat de altceva decât de o tehnica aplicata voluntar si judicios era, pentru aceasta profesoara, cu totul inoportun. Oare excluziunea sa se fi datorat “conflictului de interes” ce ar fi dus la pierderea clientelei? Nu stiu. Tot ce stiu e ca “elevii” aveau fiecare în fata câte un computer. Pe ecrane nu rulau filme cu Charlie Chaplin sau gaguri cu Stan si Bran, cum biata de mine, cea cu mentalitate retorograda m-am gândit, ci erau afisate instructiunile tehnice detaliate pentru provocarea râsului artificial.
Profesoara, cum spuneam, parea foarte temeinic pregatita si de fapt m-am si întrebat ce institutie de învatamânt a absolvit si ce cursuri a urmat pentru a se califica în aceasta specialitate. Nu cred ca a urmat cursuri de actorie, caci nu avea nimica de artista sau de cântareata în ea, nici cursuri de respiratie în cadrul educatiei fizice, caci nu parea a fi amatoare de sport. Nu parea sa râda cu placere sau din amuzament, ci când hohotea artificial arata ca si cum ar fi facut un efort de ridicare de haltere. M-am mai întrebat si ce fel de exemene a trebuit sa treaca pentru a primi diploma. Daca a avut examene scrise, ce subiecte a trebuit sa trateze? Iar daca exemenul a fost oral, din cine era in format juriul de profesori? Alti specialisti? De unde atâtia specialisti în “râsul artificial”? O alta întrebare pe care mi-am mai pus-o si la care nu am avut rapuns a fost si cea despre diploma ei înramata si expusa la vedere pe peretele din birou. Care era titlul oficial? “Profesionnal trainer for therapeutic laughing”? Sau un altul?
Insfârsit, gândindu-ma la cât efort se depune pentru a se stimula râsul artificial, m-am întrebat daca n-ar fi mai usor a se încerca si râsul natural.
Oricum, imaginea minunata a salariatilor care se ridica simultan de pe scaune la fiecare doua ore pentru practicarea râsului terapeutic ar provoca hohote de râs natural unui observator neavizat. E drept, n-ar fi acelasi râs cu cel învatat la scoala de “hilaro-terapie”, dar efectul lui ar fi cu siguranta la fel de binefacator!
|
Veronica Pavel Lerner 1/2/2006 |
Contact: |
|
|
