Carpe diem - Frunzele
Frunzele
Frunzele, frunzele... Ah, ce frumos e primãvara, când copacii îºi recapãtã podoaba lor de verde proaspãt, îmbietor! Ce încântãtoare priveliºte ni se oferã toamna devreme, când frunzele îºi schimbã pe nesimþite culoarea în nuanþe de galben, de ruginiu ori roºu aprins. Ce dezamãgitor, ce dezolant când, la vremea ceþilor ºi brumei, acestea încep sã cadã una câte una, ori mai multe deodatã, lãsând arborii goi ºi resemnaþi în calea iernii nemiloase...
Peisajul autumnal al despodobirii pomilor îi stârnea lui Eminescu un apãsãtor sentiment de tristeþe: "Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-aºeazã bruma peste vii - / De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" Sau: "Târzie toamnã e acum, / Se scutur frunzele pe drum,/ ªi lanurile sunt pustii.../ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" Chiar poezia noastrã popularã este pãtrunsã adesea de fiorul amãrãciunii la troienirea cãrãrilor de frunzele rãtãcitoare ale toamnei:"Picã frunzele pe vale/ ªi mi-ascund a mândrei cale,/ De-al ei dor mã ofilesc,/ Nici mãnânc, nici hodinesc"...
Aºadar... acum, când scriu, e toamnã târzie, specific canadianã, iar vântul nordic, cu spic de ninsoare, zgâlþâie puternic copacii din curte ºi de pe lângã trotuare, zburãtãcind frunzele care s-au îndârjit sã rãmânã încã pe crengile lor. Mult timp în urmã, valuri de frunze anemice au tot cãzut la pãmânt, scorojite de soare sau îmbibate de ploaie. De câteva ori pe sãptãmânã a trebuit sã le greblez, sã le adun în cutii de plastic sau în saci de hârtie ºi sã le depun la marginea caldarâmului, în calea gunoierilor. Cam la fel fãceam ºi în Bucureºti, cu deosebirea cã, în spirit tradiþional, dãdeam foc mormanelor de frunze ºi uscãturi chiar pe rigolã, umplând împrejurimile - ca toþi ceilalþi concitadini - de un fum dens ºi înecãcios, ceea ce pe aici este absolut împotriva firii, ba chiar interzis categoric prin "by-law".
Sincer sã fiu, imaginea avalanºei de frunze cãzãtoare ºi a copacilor dezgoliþi îmi umple sufletul de o profundã deprimare. Dar încerc sã mã consolez singur, zicându-mi: Ce sã-i faci, acesta este destinul frunzelor, sã-ºi afle sfârºitul toamna, într-o inevitabilã cãdere. Dealtfel, toamna este prin excelenþã anotimpul cãderii. Nu fãrã noimã, ea se mai numeºte pe aici ºi "fall", deci cãdere. Eu însumi am perceput-o ca atare, atunci când, cu mulþi ani în urmã, scriam poezia "Frunzã": "Picã frunza din pom.// Galeº ºi singur/ poetul lung o priveºte/ ºi nici mãcar cu gândul/ n-o ridicã...// Toamna bãtrânã/ þopãie-n cârjã pe-alei - // E timpul cãderii..."
Interesant este faptul cã am întâlnit unii copii de imigranþi - fete ºi bãieþi - purtând numele mic de "Autumn", dar se pare cã pãrinþii lor au avut în vedere, la alegerea acestui prenume, partea frumoasã a respectivului anotimp, cu soare blând ºi splendidã cromaticã a peisajului, ci nu pe cea a vestejirii ºi desprinderii inexorabile a frunzelor, a rãbufnirilor oþãrâte ºi umede ale vânturilor dinspre Polul cu gheþuri...
Da, toamna, ca ºi primãvara, are mai multe faþete. Una este cea plãcutã, agreabilã, aºa cum o ºtim noi din plaiurile natale ºi cum au cântat-o adesea poeþi ca Alecsandri, Topârceanu, Coºbuc, Pillat º.a., ale cãror versuri pe aceastã temã poartã aroma strugurilor chihlimbarii, a nucilor împovãraþi de rod, a gutuilor, a poamelor rãscoapte, a tufãnelelor din grãdinã etc. Cealaltã faþetã este aceea a toamnei pluviale, tumultoase, cu ºiruri de pãsãri migratoare, brãzdând vãzduhul înnegurat cu þipetele lor sfâºietoare. Între aceste ipostaze se situeazã ºi poezia mea "Autumnalã", în care am încercat sã prind un "cliºeu" specific din portretul general al acestui anotimp:"Frunzele cad/ resemnate ºi terne/ - amintiri din podoabele sfâºiate/ ale unei zâne bãtrâne./ Vântul/ - mãturãtor fãrã simbrie - / le adunã cu sârg/ purtând în vârtejuri/ spre gropile fumegânde/ peticele desprinse/ din veºmântul putrezit / al Toamnei..."
Zãu, nu e deloc uºor sã aduni frunzele la un loc, mai ales când e vânt ºi unele dintre ele, mai îndãrãtnice, scapã printre dinþii greblei. Dar trebuie sã recunoaºtem cã cele mai multe, cum sunt cele de arþar, tei, mãr, plop, stejar, sunt foarte "submisibile", obediente, lãsându-se uºor "agãþate", spre deosebire de frunzele mici ºi scorþoase de frasin ori scoruº care, parcã, se lipesc de pãmânt ºi ierburi ºi nu se lasã duse în ruptul capului. O, ce bine de cei care au prin curþi doar brazi sempiterni, cu toate cã, în sinea mea, îi compãtimesc pentru cã aceºtia nu cunosc frumosul travaliu al greblãrii frunzelor!...
Tocmai încheiam acest capitol al activitãþii mele sezoniere când, din ultima grãmadã, se desprinse o frunzã stacojie de arþar:
- Bunã ziua, domnul meu. Nu te mira, sunt o frunzã nãzdrãvanã care, trãind în preajma unei case de români, iatã, vorbesc româneºte (Am tresãrit ºi, la un moment dat, mi-a fost teamã cã voi cãdea în recidivã, prinzându-mã din nou într-un lung dialog cu aceastã inopinatã interlocutoare, fapt pentru care m-am mulþumit sã tac chitic ºi s-o ascult). Da - continuã ea - cu mine bãtrânul arþar din grãdina voastrã ºi-a sãvârºit desfrunzirea.
De, ce sã-i faci? Vorba lui Eminescu."Se pare cum cã-i altã toamnã,/ Ci-n veci aceleaºi frunze cad".
Fiind ultima frunzã din acest copac, am þinut, acum când intrãm în anotimpul de ninsori ºi pâcle al iernii, sã urez tuturor prietenilor ºi colegilor tãi, colaboratori ºi cititori fideli ai revistei "Observatorul", sã vã bucuraþi din plin de Sfintele Sãrbãtori ale Crãciunului ºi Anului Nou ºi sã ne revedem cu toþii, sãnãtoºi ºi voioºi, în anul care vine, aici, pe pãmântul primitor al frunzei de arþar!...
|
Ion Segarceanu/North York 12/3/2005 |
Contact: |
|
|
