Un mit inventat ; Ahasverus
In istoria omenirii exist` câteva personaje constituinde într-un binom real-fabulos, sau altele, mitico-biblice care, deseori, au reusit să aibă un rol atât interesant si de important în timp, încât au devenit individualităti a căror existentă a influentat istoria pe largi arii geografice, dacă nu chiar lumea în anumite privinte. Icar, Prometeu, Ulise (si Penelopa), Ghilgames, Faust, Hamlet, Attila, Don Juan, sau Socrate, Leonardo da Vinci, Giordano Bruno, Galilei... Etc.,etc. Să nu mai vorbim de amestecul în treburile omenirii al zeilor si zeitelor care, urmărindu-si interesele, nu de putine ori obscure si, de regulă, neîntelese si ca atare neacceptate de către bietii pământeni, nu se dădeau în lături să sacrifice, machiavelic vorbind, un muritor oarecare. Exemple există, destule, dar nu acesta e scopul rândurilor de fată, ci cutezanta de a încerca o incursiune într-o legendă biblico-mitică rămasă până în ziua de azi un teritoriu din care multi au cules roade, începând chiar cu evanghelistii, fără a lăsa în urmă-le o oarecare limpezime a chestiunii. Este vorba, în spetă, de Ahasverus, evreul rătăcitor, unul dintre cele mai controversate si mai inexplicabile mituri, desi cu un impact extrem de puternic în istoria poporului evreu, desigur, dar si a crestinismului.
Intrând în problematica temei pe care mi-am propus-o si respectând cronologia strict din punct de vedere biblic, voi (re)aminti că primul evanghelist care lansează germenele întâmplării care avea să devină una dintre cele mai palpitante, simbolice si interpretabile legende, este evanghelistul Matei. Acesta notează: “Pe când ieseau afară din cetate (Isus si cei care-l însoteau spre Golgota, n.n.), au întâlnit un om din Cirene numit Simon, si l-au silit să ducă crucea lui Isus.”(Matei, 27: 32). La rândul său, evanghelistul Marcu scrie: “Au silit (subl.n.) să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirene(...)”(Marcu, 15: 21); nici la evanghelistul Luca povestea nu diferă decât foarte putin si aparent fără importantă, doar cu un plus de concretete: “Pe când îl duceau să-l răstignească, au pus mâna (id.subl.) pe un anume Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp; si i-au pus crucea în spate ca s-o ducă după Isus:”(Luca, 23: 26); în schimb, ceea ce pare oarecum ciudat, evaghelistul Ioan, nu pomeneste deloc de Simon: “...Au luat deci pe Isus, si L-au dus să-L răstignească. Isus ducându-si crucea, a ajuns la locul, zis al “Căpătânii”, care pe evreieste înseamnă “Golgota.” (Ioan, 18: 16-17). Doar atât.
Nici în cazul primilor trei evanghelisti descrierea momentului nu este identică, lucru care, în alt context, nici nu ar avea vreo importantă; aici, însă, da. Să recapitulăm: în Evanghelia lui Matei, Simon din Cirene, întâlnit în drum, a fost “silit să ducă crucea”; Evanghelistul Luca ne dă o informatie în plus: “Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirene.” Asadar, omul nu era un simplu privitor, ci venea de la lucru, probabil ostenit de munca la câmp, asa că... silirea sa, ca urmare a subîntelesului refuz, nu e greu de crezut, fiindcă e putin probabil să-i fi convenit, adevăr rezultat si mai clar din Evanghelia lui Marcu: “Pe când îl duceau să-l răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirene si i-au pus crucea în spate ca s-o ducă după Isus.” Cele două sintagme: “au pus mâna”...” si “i-au pus crucea în spate”, nu pot fi interpretate altfel decât ca o fortare, de unde se întelege clar că omul nu a fost de acord... Refuzul de a-l ajuta pe Isus să-si ducă crucea pe Golgota a avut pentru Simon două consecinte, dacă e să ne oprim deocamdată la varianta biblică a legendei, respectiv fortarea sa pentru ducerea crucii în spate si, lucrul cel mai grav si care a dat nastere legendei, răspunsul lui Isus conform căruia ispăsirea păcatului-refuz însemna pedeapsa la nemurire până la judecata cea de-apoi si rătăcirea pe un drum totdeauna fără capăt. Cel putin aceasta a fost varianta având drept consecintă un fapt extrem de important pentru poporul evreu. Putem să nu dăm crezare acestui adaos despre care nici una din Evanghelii nu pomeneste, adică reactia mântuitorului la refuzul lui Simon, considerând-o doar o temă de interpretare absolut logică totusi; fiindcă ne este la îndemână să ne imaginăm drama celui aflat pe drumul spre răstignire, după ce fusese batjocurit de către ostasii pe mâna cărora fusese dat de Pilat: “Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat pe mâinile lor, ca să fie răstignit. (...) Au împletit o cunună de spini I-au pus-o pe cap(...). Apoi îngenuncheau înaintea Lui, si ziceau: “Plecăciune, Împăratul Iudeilor. Si scuipau asupra Lui, si luau trestia si-L băteau în cap. După ce si-au bătut astfel joc de El(...), L-au dus să-l răstignească.” (Matei, 27: 26-31). Evangheliile nu pomenesc despre vreo reactie verbală a lui Isus în timp ce era batjocurit, de-accea, pe de altă parte, pare oarecum fortat un răspuns la refuzul lui Simon cireneanul atribuit, mai ales în legendă, lui Isus, în cuvinte care cam sunau a blestem si care nu-l caracterizează pe el din punct de vedere comportamental: “(...) refuzând să-l ajute pe osândit, acesta îi răspunde că îl va trimite pe un drum fără de capăt, să rătăcească în nemurire până la sfârsitul lumii, gonit pe jos si pe sus, zile si nopti.” (Mihai Moroianu: Marii damnati: DON JUAN, FAUST, AHASVERUS, Ed.Muzicală, Buc.1983, pag.326). Trebuie mentionat aici si că Isus doar lui Pilat îi răspunde, la o singură întrebare: “Esti Tu, Împăratul Iudeilor ?”l-a chestionat procuratorul. “Da, I-a răspuns Isus, sunt.” “Dar n-a răspuns nimic la învinuirile preotilor celor mai de seamă si bătrânilor. Atunci Pilat I-a zis: “N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei ?” Isus nu i-a răspuns la nici un cuvânt(...)”(Matei, 27: 11-13; Marcu, 15: 2-5); Luca, 23: 1-4).
Este locul să mentionăm acum un moment care va avea o deosebită importantă în istoria poporului evreu, a cărui semnificatie va fi fost deslusită abia mai târziu, prea târziu, si anume: judecata propriu-zisă si sentinta de condamnare la moarte a lui Isus
Evident, au urmat batjocuririle si drumul spre Golgota, însă este de retinut un adevăr: Isus nu a răspuns în nici un fel batjocurilor la care a fost supus. În consecintă, să luăm în considerare si varianta că el nu i-ar fi adresat lui Simon nici un cuvânt, darmite să-i fi dat un răspuns de tăria unui blestem, fapt care ar cam anula legenda cu urmările ei cu tot... Cu atât mai mult cu cât că, din întregul comportament al Mântuitorului, se degajă blândetea, întelepciunea si întelegerea fată de muritorii cu care intra în contact în orice moment sau situatie. Or, să retinem că Simon nu era unul dintre cei care căscau gura la eveniment, ci se întorcea de la munca istovitoare în câmp. În acest context, este plauzibilă lipsa de reactie a Mântuitorului tinând seama că, după cum atestă istoricii religiei, biblistii în special, crucea cântărea în jur de 70 de kilograme, iar distanta pe care trebuia să fie transportată era între 6 si 7 sute de metri de urcus... Asadar, povara nu era prea lesnicioasă. Să mai precizăm că ducerea crucii în spinare până la locul executiei nu a fost o măsură nouă sau unică, hotărâtă si aplicată doar în cazul lui Isus; “etapa” făcea parte din pedeapsa aplicată vinovatului: de a-si purta singur crucea până la punctul stabilit pentru răstignire, în cazul nostru, Golgota. Răstignirea fiind punctul culminant si ultim al pedepsei, osânditul era “pregătit” în prealabil cu tot felul de batjocuri si chiar bătăi, aducându-l în acest fel la o stare fizică si morală deprimante. Evident, din acest punct de vedere, Isus nu a fost o exceptie. Dimpotrivă, el a fost tinta celor mai variate si mai ingenioase batjocuriri. Să ne amintim îmbrăcarea într-o haină de culoare stacojie, scuipatul asupra sa, coroana de spini si, în final, ca o culme a umilintei, răstignirea sa între doi infractori-tâlhari. Una peste alta, drumul crucii nu era unul cât de cât circulabil pentru o asemenea situatie, mai degrabă având rostul de a-l chinui pe ducătorul-vinovat si mai mult, fiindcă, se spune, era compus din uliti desfundate si pietruite cu bolovănis care îngreuna foarte mult mersul. Însusi Isus a căzut de trei ori epuizat de suferintă si sub greutatea crucii. A treia oară nu s-a mai putut ridica, acesta fiind momentul când tăranul Simon a fost obligat de ostenii lui Pilat să transporte crucea osânditului la răstignire. După cum lesne se poate observa, întâmplarea parcă s-ar cam termina în coadă de peste. Din putinele informatii pe care le avem la îndemână, incidentul s-a stins odată cu răstignirea-moartea lui Isus si nu pare să fi avut mare relevantă nici din punct de vedere biblic propriu-zis, nici ca legendă mitico-laică. Nu pare pe deplin justificată ipoteza conform căreia am putea admite că, datorită acestui presupus refuz de a duce crucea lui Isus, Mântuitorul să-i aplice pedeapsa-simbol, dar cumplită, a nemuririi si a rătăcirii pe un drum fără capăt. Culmea e că nici una din Evanghelii nu pomeneste de un asemenea teribil blestem; or, bazându-ne pe sinceritatea si corectitudinea evanghelistilor – în contextul scrierii acestora cu teamă de Dumnezeu –, este putin credibil ca ei să nu fi redat un orisicât de scurt dialog Isus-Simon, cu atât mai mult că vorbele Mântuitorului vor fi fost baza de la care începea soarta-peregrinare a poporului evreu. Deci, este clar că nu se leagă ceva în toată povestea. Poate de aceea, în legendele mai mult laice decât biblice, s-a recurs la aparitia unui alt personaj, însă cu o structură psiho-simbolică pronuntat apropiată de cea a poporului evreu în frunte cu preotii cei mari ai acestuia a căror pozitie împotriva lui Isus este foarte clară. Atitudinea sa reiese din Evangheliile lui Matei (27: 15-25), Marcu (15: 10-14), Luca (23: 15-25). În sprijinul afirmatiei de mai sus, ne putem folosi de un citat elocvent din Evanghelia lui Matei, care, în acelasi timp, mi se pare a fi mai clar: “La fiecare praznic al Pastelor, dregătorul avea obicei să sloboadă norodului un întemnitat, pe care-l voiau ei.
Pe atunci aveau un întemnitat vestit numit Baraba. Când erasu adunati la un loc, Pilat le-a zis: “Pe care voiti să vi-l slobozesc ? Pe Baraba sau pe Isus, care se numeste Hristos ?” Căci stia că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui. Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: “Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.” Preotii cei mai de seamă si bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvântul si le-a zis: “Pe care din amândoi voiti să vi-l slobozesc ?” “Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le-a zis: “Dar ce să fac cu Isus care se numeste Hristos ?” “Să fie răstignit”, i-au răspuns cu totii. Dregătorul a zis: “Dar ce rău a făcut ?” Ei au început să strige si mai tare: “Să fie răstignit!”
“Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, si-a spălat mâinile înaintea norodului, si a zis: “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” Si tot norodul a răspuns: “Sângele Lui să fie asupra noastră si asupra copiilor nostri.” (Matei, 27: 15-25).
Să ne oprim putin asupra ultimei părti din prezentul citat si anume când Pilat aruncă acel “Treaba voastră”, care, cu alte cuvinte, este un fel de amenintare/înstiintare teoretică a ulteriorului si simbolicului “spălat pe mâini”. Si ultimul element, extrem de important si care va avea o singură si cumplită tragedie: pedepsirea întregului popor evreu prin sortirea sa unei existente fără tară si a rătăcirii continue pe un drum fără capăt. De-a lungul veacurilor, istoria a confirmat acest adevăr trist...
Asadar, din punct de vedere biblic, sau mai corect spus evanghelic, lucrurile se opresc aici; nu însă si la nasterea cel putin a unei legende care poate avea, la rândul ei, rădăcini în realitatea biblică, desi nesigure... După cum bine se stie, Isus, în prelegerile sale se folosea deseori de pilde, metafore, simboluri si aluzii mai mult sau mai putin transparente sau directe. În acest context nu este deloc greu sau gresit ca, încet-încet, pe un astfel de fond, să se fi născut interpretări ale momentului premergător judecătii si pedepsirii care, după o vreme, să ia formă de legende, aici putând fi circumscrisă perfect si legenda/mitul evreului rătăcitor care a supravietuit veacurilor sub numele de Ahasverus. Acceptând si această variantă pentru discutie, să ne întoarcem, cu “ajutorul” acelui roman popular german din evul mediu la ziua si momentul proces-drum-răstignire...
Asadar, acolo, în momentul obligării-preluării crucii, s-a petrecut ceva care mult timp a lăsat loc de interpretări mai mult sau mai putin reale, unele chiar fanteziste, sau, de ce nu ?, stiintifice. Simon era un tăran evreu, adică, în ultimă instantă, reprezentantul poporului care nu numai că a fost de acord cu osândirea la moarte a lui Isus, dar a si provocat-o apoi prin celebrul proces acceptat de Pilat si întărită cu sentinta dată de acesta. Să fi gândit Simon altfel ? Să fi simtit, totusi, milă fată de batjocuririle la care era supus Mântuitorul si, într-un moment de solidaritate umană, să fi acceptat fără crâcnire ducerea crucii ? Ce alt motiv să fi avut ? Să deschidem o mică paranteză: Goethe, preluând desigur informatia din susmentionatul roman popular german, scrie: “...tulburarea lui Ahasverus a crescut când Iuda, care numai în aparentă îl trădase pe Domnul său, se iveste în atelierul cizmarului (subl.DH) si, deznădăjduit, povesteste jelindu-se, fapta lui...”(...). Si cu câteva rânduri mai jos: “Când Isus, dus la moarte, trece prin fata atelierului cizmarului, are loc cunoscuta scenă în care Mântuitorul cade sub greutatea crucii si Simon din Cirene se vede nevoit s-o ducă mai departe. Ahasverus se desprinde atunci din multime si, după obiceiul oamenilor cu mintea ferecată, care atunci când văd pe cineva nefericit din propria lui vină, nu simt compătimire, ci, împinsi de un nepotrivit sentiment al dreptătii, sporesc răul prin învinuiri, el îi iese înainte si repetă toate avertismentele lui mai vechi, transformându-le în acuzatii violente, asa cum se simtise îndreptătit în iubirea lui pentru cel ce suferea.” (Goethe: POEZIE SI ADEVĂR, vol.III, Edit.pt.literatură, 1967, pag.229). Din acest citat se desprind trei chestiuni foarte importante: a) aparitia unui personaj despre care niciunul dintre cei patru evanghelisti nu pomeneste – Ahasverus; b) ciudat: trădătorul Iuda i se plânge tocmai unui cizmar oarecare de fapta sa; c) nu se pomeneste, de asemenea, nicăieri, de vreun conflict mai vechi între Ahasverus si Isus, de fapt, în nici una din evanghelii nu este pomenit numele Ahasverus. Pe aceste trei motive se poate încerca o analizare mai atentă a întâmplării, însă, este destul de clar că, fiind vorba despre un roman popular, deci bazat pe oralitate si legende, chiar mitico-biblice fiind, tot angrenajul alunecă spre apocrif, spre un fabulos de-o anumită spectaculozitate si-atât. “Ahasverus, scrie în continuare Goethe, pe care această întâmplare nu-l făcuse deloc mai blând, îl copleseste cu învinuirile sale pe fostul apostol si-l înveninează mai mult, asa că acestuia nu-i mai rămâne decât să se spânzure în grabă.” (op.cit.p.229). Urmează punctul culminant al momentului: pătrunderea lui Ahasverus în piata unde se afla Isus, căruia îi aruncă în fată cele mai grave jigniri si “acuzatii violente”.(id.p.230). După ce îsi exteriorizase revolta si plecând, “Ahasverus îsi întoarce ochii si aude atunci cuvintele: “Rătăci-vei pe pământ, până când mă vei afla cu chipul acesta.”(ibid.). Într-adevăr, fata lui Isus avea o strălucire aparte, datorată unei transfigurări divine, ceea ce l-a făcut pe Ahasverus să-si regrete fapta care, mai apoi, l-a dus la îndelungata-i rătăcire prin condamnarea la nemurire, de fapt la o vesnică peregrinare.
Întâmplarea n-a rămas fără urmări; dimpotrivă, de-alungul istoriei i s-au dat diferite interpretări, ea circulând mai mult în interiorul ideologiei crestinismului fără a putea fi depistată în regim... biblic – începând chiar cu numele evreului Ahasverus si, în orice caz, fără cine stie ce semnificatii. Printre primele abordări ale subiectului de pe o pozitie... laică, a fost aparitia la 1602 a unui roman popular german, amintit mai sus, numit Evreul rătăcitor, unind în paginile sale câteva legende medievale prelucrate si adaptate necesitătii alcătuirii volumului. În Dict.Encicl.Ilustrat (DEI), Ed.Cartier, 1999, pag.1122), Ahasverus este prezentat succint si nesemnificativ, informatia despre el fiind luată din acelasi roman popular german care este si mentionat de altfel. Dar iată definitia sa cf.DEI: “Personaj enigmatic în legendele medievale germane, numit evreul rătăcitor, într-un roman popular din anul 1602. Condamnat la nemurire si la vesnică neodihnă pentru ocara adusă lui Isus pe drumul Golgotei.” Deductia e simplă: de fapt, datorită acestui nou personaj încep necazurile prin veacuri ale poporului evreu. Întrebarea este, însă, cine este si de unde a apărut acest Ahasverus ? În Biblie acest nume este pomenit de Estera: “Era pe vremea lui Ahasveros, al acelui Ahasveros care domnea de la India până în Etiopia. (...) Împăratul Ahasveros sedea atunci pe scaunul lui împărătesc la Susa, în capitală.”(Estera, 1: 1-2); apoi de Ezra: “Sub domnia lui Asuerus, la începutul domniei lui, au scris (vrăjmasii, n.DH) o pâră împotriva locuitorilor din Iuda si din Ierusalim.” (Ezra, 4: 6); si, în sfârsit, de Daniel: “În anul dintâi al lui Dariu, Fiul lui Ahasveros, din neamul Mezilor, ajunsese împărat peste împărătia Haldeilor.” (Daniel, 9: 1). Ultimele citate nu sunt deloc favorabile nici măcar unei întâlniri accidentale între Isus si Ahasverus – n-are rost să mai vorbim si despre vreo altercatie... Si totusi, nu ne putem opri aici, fiindcă, din alte surse, Ahasverus “este figura care simbolizează “evreul rătăcitor” care este obligat să cutreiere fără odihnă toate tările lumii ca întruchipare a poporului său risipit. Înformatiile crestine privitoare la vina pentru această soartă l-au transformat într-un cizmar din Ierusalim, care, cândva, a refuzat cu cruzime să-i ofere lui Isus, care îsi începuse Drumul Crucii, o bancă pentru odihnă, motiv pentru care a fost blestemat să pribegească vesnic până în ziua Judecătii de-Apoi.” (Hans Biedermann, Dictionar de simboluri, Ed.Saeculum I.O., Buc.2002, pag.14). Iată că varianta Ahasverus biblică si cu varianta Ahasverus din mitologie se cam bat cap în cap, fiindcă, după Estera, Ezra si Daniel (citati mai înainte), personajul a fost nici mai mult nici mai putin decât împărat, pe când în Dictionarul lui H.Biedermann el apare ca un simplu spectator, drept că “transformat” în cizmar, dar fără să se mentioneze si din ce altă meserie sau ocupatie. Personal nu cred că era atât de simplu ca un împărat, recunoscut ca atare si de Biblie, să fi fost supus unei asemenea înjosiri. Mai degrabă si mai creedibilă este varianta propusă de V.Kernbach: “AHASVERUS, Evreu rătăcitor, dintr-un mit de origine incertă; Ahasverus ar fi fost condamnat la nemurire, la vesnică peregrinare si la limitarea cheltuielilor de trai (5 gologani, reapărând în pungă îndată ce erau cheltuiti), fiindcă l-ar fi jignit pe Isus Christos când acesta urca pe Golgota. Unii cercetători socot mitul izvorât din mitica budistă, altii îl identifică pe Ahasverus fie cu Josephus Cartaphilus, aprodul lui Pontius Pilatus, fie cu un personaj din misterele religioase ale catolicismului medieval, Malchus. E mult mai posibil însă ca o anume ideologie eclesiastică medievală să se fi folosit într-adevăr de un mit oriental migrant, despre peregrinii arhaici penitenti, ajuns la această formă fie prin sincretism natural, fie prin adaptare mitografică literară” (V.Kernabch: DICTIONAR DE MITOLOGIE GENERALĂ, Ed.Albatros, 1983, pp.33-34). Da, ne este cu mult mai la îndemână această variantă, desi, nici din punct de vedere etimologic nici semantic, nu aflăm cine stie ce detalii; atâta doar că, de această dată, toată povestea este “aruncată” în mitologia orientală în general sau, ceva mai concret, în mitologia budistă. Chiar a existat o legendă armeană după care, atunci când Isus este scos din pretoriu si îsi începe drumul spre Golgota, Cartaphilus îl îndeamnă cu asprime batjocuritoare să meargă mai repede, cuvinte la care Isus răspunde că mersul său respectă vrerea lui Dumnezeu, în timp ce “tu vei merge până la venirea mea.” Blestemul nu s-a redus doar la atât, ci continuă: “ori de câte ori atingea suta de ani, cădea într-un fel de somn din care se redestepta întinerit, revenit la vârsta de la care îsi începuse pedeapsa. Foarte curând Cartaphilus s-a convertit la legea crestină, primind botezul din partea lui Ananias – acelasi care îl botezase pe Apostolul Pavel – si care-i va schimba numele în Iosif.” M.Moroianu, op.cit.pag. 334).Ori pe noi ne interesează cine a fost, de fapt, acest Ahasverus: un privitor oarecare transformat în cizmar (de ce tocmai în cizmar ?) si pedepsit pentru că “a refuzat, zice Biedermann, cu cruzime să-i ofere lui Isus, care îsi începuse Drumul Crucii, o bancă pentru odihnă, motiv pentru care a fost blestemat să pribegească vesnic până în ziua Judecătii de-Apoi.” (op.cit.) ?
Mai în glumă mai în serios, este de-a dreptul fabulos să i se pună în spate unui personaj important – “...Ahasveros, al acelui Ahasveros care domnea de la India până în Etiopia. (...) Împăratul Ahasveros sedea atunci pe scaunul lui împărătesc la Susa, în capitală.” (cit.Estera), marele păcat al peregrinării evreilor pe un drum fără capăt. Era, totusi, un împărat! În această situatie, bincînteles că nici lui Biedermann nu i se poate acorda credibilitate, doar dacă sursele sale de informatie nu le-a făcut cunoscute în totalitate – dar ce motive să fi avut ?
Dar, categoric, este vorba despre o simplă coincidentă de nume!
Personal consider că e cu mult mai logică următoarea variantă: pentru un tăran sosit de la munca pe câmp, silirea ducerii unei poveri de 70 de kilograme (crucea) pe cca 700 de metri de urcus, si un drum desfundat, nu putea fi un motiv de bucurie. Astfel nu ar fi de mirare, ba chiar explicabil, ca el să se fi revoltat, sau să-i fi adresat lui Isus cuvinte jignitoare, mai ales fiindcă soldatilor romani nu li se putea opune... În ceea ce priveste numele de Ahasverus, acesta poate fi o inventie care a prins si a luat amploare cu precădere în legende si-apoi în acel roman german de la începutul secolului al XVII-lea... Că altfel, nici soldatii romani, cât or fi fost ei de... romani, tot nu ar fi cutezat să-l pună pe împăratul Ahasverus să ducă crucea lui Isus! De fapt, totul se transformă într-un poveste simpatică, o fabulatie, pentru că următorul adevăr anulează din start ipoteza conform căreia Ahasverus=Evreu rătăcitor: Ahasver/Ahasverus/Xerxe I, a trăit între anii 519-465 (î.Cr) fiind suveran al Persiei (485-465) ca fiu si succesor al regelui Darius I, deci participarea sa la “drumul crucii” este definitiv exclusă. Poate fi acceptată varianta logică a unei coincidente de nume si, deci, putem afirma, fără dubii, că este vorba despre o cu totul altă persoană “Având casa pe traseul micului cortegiu ce tocmai se apropia în drum spre Golgota, Ahasverus putea urmări din prag ceea cese petrecea afară. Ahasverus refuzând aă-l ajute pe osândit, acesta îi răspunde că îl va trimite pe un drum fără capăt, să rătăcească în nemurire până la sfârsitul lumii.” (Mihai Moroianu: Marii damnati, Ed.Muzicală, 1983, p.326). O întrebare vine de la sine: de ce acest incident, la urma urmei cu repercusiuni extraordinar de importante pentru poporul evreu, nu apare mentionat în niciuna din Evanghelii ? Nu stiu de unde a luat M.M.informatia în cauză, pentru că nu mentionează nici în bibliografie (desi problema este extrem de importantă, dar, fără o argumentare clară si solidă, ea devine în egală măsură vulnerabilă, poate chiar mai mult: lipsită de orice suport logic). Totusi, se pare că singura certitudine si implicit variantă credibilă este aceea că singurul Simon din Cirene a fost cel care l-a ajutat pe Isus la ducerea crucii, noi admitând ca simplă si fără cine stie ce pretentii, ipoteza că tăranul a fost obligat la aceasta abia după ce Ahasverus refuzase...
Însă el, Ahasverus, rămâne, totusi, un personaj misterios în sine, creat si “botezat” în câteva legende populare, mai ales germane, care simbolizează “evreul rătăcitor” condamnat la nemurire si la vesnică peregrinare pe un drum mereu fără capăt... Despre care, însă, repet: nu doar evanghelistii nu pomenesc, ci si Sf.Pavel – ceea ce e de mirare...
|
Dumitru Huruba 11/13/2005 |
Contact: |
|
|
