Nașterea Domnului și dreapta închinare
Bucurie mare este, credincioșii cântă,
împreună cu păstorii, Nașterea cea sfântă;
Astăzi vine pe pământ
Domnul păcii Cel prea Sfânt.
Închinarea a reprezentat dintotdeauna o problemă pentru omenire. de aceea, încă din Vechiul Testament, prin primele porunci ale decalogului, Dumnezeu atrage atenția asupra acestui lucru precizând și poruncind poporului ales: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de Mine (Ieșirea 20, 1-2). Confuzia cu privire la dreapta închinare este semnalată și de Mântuitorul Hristos în convorbirea cu femeia samarineancă (Ioan 4, 5-30) atunci când specifică despre adevărata închinare că aceasta se face în duh și adevăr, precizând apoi că El este Adevărul și că accesul la Împărăția lui Dumnezeu se face exclusiv prin El: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14, 6).
Dreapta închinare este așa de importantă pentru că de ea depinde mântuirea oamenilor, și știm de la Iisus și de la Sf. Ap. Pavel că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Pentru aceasta Dumnezeu a dat porunci, a făcut minuni și semne, a pus exemple în însăși natura creată: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Ps. 18, 1).
Nașterea Domnului este strâns legată de cunoașterea lui Dumnezeu, din care cunoaștere, deci din lumina cunoașterii vine apoi și dreapta închinare. Găsim această idee fundamentală chiar în troparul marelui praznic care descrie Nașterea Domnului ca izvor de lumină prin care se ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și prin aceasta, la dreapta închinare. Nașterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, a răsărit lumii lumina cunoștinței, căci întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine, răsăritul el de sus.
Înțelegând că magii care au venit prin semn divin la ieslea Domnului de la stea s-au învățat să se închine Tine ei care, precum restul lumii vechi, se închinau la stele, la idoli, la alte făcături omenești, realizăm că dreapta închinare se învață. De aceea Dumnezeu, pe de o parte, o poruncește cu claritate și autoritate, pe de altă parte, trimite semne, precum steaua Nașterii, Îl trimite Fiul Său în lume, toate pentru a învăța, a lumina, a-l pune pe om în fața adevăratului Dumnezeu.
Dar dacă steaua i-a învățat pe magi să se închine Domnului, Iisus care este, nu stea, ci soarele dreptății, al adevărului, însuși Adevărul, cu atât mai mult împlinește voința Tatălui, aceea de a risipi întunericul, a lumina mintea pentru ieșirea omului din confuzia existențială spre cunoștința de Dumnezeu prin Fiul Său întrupat pentru ca lumea să moștenească viața veșnică precum a și spus: Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (Ioan 17, 3). Așadar ce este dreapta închinare? Este ieșirea din confuzia existențială, în acest caz, a nu confunda Creatorul cu creatura.
Cunoașterea lui Dumnezeu duce implicit la adoptarea de către om a poziției corecte față de Dumnezeu (coram Deo), fapt care generează adorare, supunere, doxologie.
Adorarea duce la supunerea prin care se face ridicarea din păcatul strămoșesc al nesupunerii, și de aici viețuirea în condiție doxologică, anticipând starea din Împărăție pe care am avut-o înainte de cădere.
Așadar Nașterea Domnului trebuie înțeleasă ca fiind începutul restaurării omului, a firii umane, a chipului dintâi, ca dar făcut de Dumnezeu omului pentru ca acesta să redevină corespunzător cu existența în Împărăție.
De aceea Sf. Vasile cel Mare numește Nașterea Domnului ziua de naștere a omenirii. Iar Sf. Grigore Teologul consideră Întruparea Logosului divin în istorie ca o strămutare dintr-un loc în alt loc. Ideea de strămutare, mai mult decât cea de mutare, implică o schimbare fundamentală, mai mult decât ceva temporar sau parțial, în cazul acesta, ceva neașteptat, adică unirea divinului cu umanul, ducerea unui loc, cel ceresc, în alt loc, cel pământesc, o pătrundere a pătrunsului de către nepătruns.
Iată cum scrie Sf. Grigorie: Prin Nașterea Domnului, Cuvântul lui Dumnezeu se strămută din loc în loc Cel ce de niciun loc nu poate fi cuprins; Cel netemporal, Cel netrupesc, Cel nemărginit, Unul și Același care era și devine; și mai presus de timp era și sub timp vine; și nevăzut era și în chip văzut se face (Sf. Grigore Teologul, Cuvântul al XXXVII-lea, în Cuvântul la Sfânta Lumină (Bobotează), Cuvântul la Cincizecime, Cuvântul 37, trad. din limba greacă de Drd. Nicușor Deciu, colecția Credința ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 71).
Pe lângă aspectul general al Întrupării, Nașterea Domnului implică și aspectul personal, acela de asumare a evenimentului divin de către fiecare dintre noi, în sensul că prin acest dar unic fiecare om are prilejul să se nască din nou în Iisus Hristos, așa cum i-a precizat Iisus lui Nicodim: De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 5).
Așadar Nașterea Domnului atrage după sine nașterea noastră întru Împărăția Tatălui ceresc prin taina Sf. Botez, în Iisus Hristos, în Biserica Sa, aici unde, curățit în apa Sf. Duh, Cel ce stăpânește apele, deci viața, căci la început se purta deasupra apelor (Facere 1, 2), și este de asemenea numit dătătorul de viață, nou născutul în Hristos, botezat în numele Sfintei Treimi, fapt ce corespunde cu arătarea Acesteia la Botezul Domnului, se îmbracă în haina nouă a unei umanități înnoite, curățită de păcat, așa cum nașterea lui Iisus din Fecioara Maria fost fără de păcat, Mântuitorul rămânând singura ființă umană îndumnezeită, deci fără niciun păcat. Acesta este sensul doxologiei baptismale pe care o cântăm cu bucurie înconjurând Iordanul din cristelniță: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat.
Pregătirea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu este implicată și în ceea ce învățăm din Condacul Nașterii Domnului: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște. Deci noi, cei născuți în Hristos prin apă și prin Duh am intrat pe calea unei noi existențe mai presus de ființă, pe calea îndumnezeirii, adică în trecerea noastră de la ordinar la extraordinar. O zice și Sf. Atanasie cel mare când proclamă că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu.
Cum vor fi toate acestea? Prin credința noastră în Cel ce s-a născut pentru noi și pentru a noastră mântuire și prin intervenția minunată a Domnului, Cel care face toate lucrurile noi (Apoc. 21, 5), deci prin minune, cum a făcut toate celelalte minuni ale Sale, căci ne spune că cel ce crede-n Mine, chiar dacă va muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Și mai știm că cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (Luca 18, 27).
Tot în Condacul Nașterii Domnului se precizează că pentru noi s-a născut pruncul tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci. Lucrul acesta angajează. Aflându-l, nu mai poți rămâne nepăsător, nu mai poți fi ca înainte. Trebuie să faci ceva, să răspunzi într-un fel. Iar primul răspuns nu poate fi decât doxologic, așa cum îl slăvim pe Cel născut în Betleem prin cuvintele frumoasei colinde:
Bucurie mare este, credincioșii cântă, împreună cu păstorii, Nașterea cea sfântă; Astăzi vine pe pământ Domnul păcii Cel prea Sfânt.
Pr. Theodor Damian
New York
|
Pr. Theodor Damian 12/21/2025 |
Contact: |
|
|
