Gânduri de iarnă
Mai avem timp!”, „Timpul își ține cadența implacabil!”, „Timpul fuge!”, „Timpul vindecă!”, „Timpul stă pe loc!”, „Nu mai avem timp!”, „Timpul nu există!”... Un amalgam de expresii care mi-au proiectat o stare de-a dreptul neliniștitoare, mai ales după ce am aflat că timpul poate fi chiar „omorât”... Pacifistă din fire, am decis să o prefer pe ultima, care, dintr-o anumită perspectivă, este de-a dreptul liniștitoare: „Îmi plac ceasurile pentru că ele măsoară ceea ce nu este”, afirma în acest sens, atât de profund, Nichita Stănescu.
În practică însă, expresiile legate de timp, deja consacrate, ne dau târcoale obsesiv, indiferent de convingerile noastre pe acest subiect. Voi spune, așadar, și eu că, la începutul timpului nostru, eram probabil prea mici, dar mai conectați: pe la cinci ani i-am spus tatălui meu că noi nu o să murim, că o să trăim veșnic…
Apoi am fost, poate, prea tineri... și nu cred că mai trebuie adăugat ceva... Nu ne păsa. Era toată lumea a noastră și chiar că ne simțeam nemuritori. Auzeam de accidente fatale, de războaie bezmetice, de calamități devastatoare.
Auzeam, da, dar noi eram undeva deasupra... având tot timpul înainte, croind și împlinind vise, mai mari sau mai mici, cu motoarele turate la maximum, trăind din plin.
Treptat, am devenit prea ocupați, cu bucuria înșelătoare că peste puțin, peste încă niște ani, terminăm problemele, ratele, casa, agonisim suficient cât să ne ajungă pentru o așa-zisă extravaganță... de parcă acei ani nu ar fi trecut și peste noi...
Apoi, prioritatea au fost copiii și, din nou, timpul s-a diluat. Ne-am bucurat să îi vedem crescând, abia așteptând să îi vedem realizați, fiindu-le mereu aproape, suferind sau bucurându-ne alături de ei. În jurul nostru s-au demolat furibund cartiere, s-au construit cu frenezie blocuri, s-au succedat sisteme economice și politice, ideologii, bucurii, tragedii, comedii, intemperii: a plouat ori a fost arșiță și, din când în când, a nins până când totul s-a făcut alb...
Iarna, totul devine alb, chiar dacă nu ninge. Nu știu cărui fapt se datorează pacea care coboară peste noi în acest anotimp. Cred că ia și timpul o pauză. Se oprește în loc. Puțin. O fracțiune de secundă.
O fărâmă din imensitatea lui ne-o transferă generos, iar noi trebuie să știm să primim acest dar prețios și să ne lăsăm înveșmântați în imensitatea acestei clipe. Să lăsăm ca totul în noi să devină alb, bucurându-ne de acest imens privilegiu: al vederii clare, al limpezirii absolute.
Să atingem bucuria de a ajunge la miezul nostru de lumină pură și să îl luăm în brațe pe copilul din noi.
Irina Constantinescu
|
Irina Constantinescu 12/21/2025 |
Contact: |
|
|
