Poezii din volume
ABSIDA
Am zidit o absidă să pot să mă-nchin,
Boltită de gânduri, dureri și voințe,
Crâmpeie din zile trăite meschin,
Cu mortarul din lacrimi, tăceri și sentințe.
În ea mi-am lăsat rugăciunile aprinse,
Cu lacrimi din ochi ce nu mi-au ajuns,
Păcate să spăl din vise ce-s stinse,
O umbră rămasă în suflet ascuns.
De acolo te rog să mă ierți dacă poți,
Că am greșeli, am grămezi de păcate,
Îți cer să te rogi pe la sfinții ce-s morți,
Să treci dacă poți peste pofte uitate.
Pe zidul din față, alături de un sfânt,
Stai nemișcată, nu-ți pasă de mine,
Mă întreb dacă ai fost o pală de vânt,
Ce-a trecut, a iubit, a luat visul cu sine.
Tu, care-ai fost și nu ești nicicând,
Cum de-ai lăsat o umbră ce plânge,
Ce după ani a rămas doar în gând,
O rană și dorul ce nu se mai frânge.
Aș vrea mântuire, în semn de iertare,
Ca să mă ai, să mă cerți în tăcere,
În absida din mine, altar de hotare,
Unde femeia e dor, e foc și durere.
În miezul orb..
.
În miezul orb al sferei nesfârșite,
Acolo unde nici lumina nu pătrunde,
Există-un cod de umbre rătăcite
Pe care doar tăcerea îl ascunde.
Acolo te-am găsit, erai hieratic,
Un semn sculptat în aer străveziu,
În alfabetul vechi, semantic,
Pe care numai tu și sufletul îl știu.
Eu eram cheia din metalul nopții,
Turnată-n focul unei alte lumi,
Tu, foaia unde-au scris profeții,
Ascunși în rugăciuni, pe culmi.
Când ne-am atins, la porți inverse,
Și timpul a căzut pe noi din vertical,
Un vechi seraf, purtând aripi diverse,
A scris în noi poem cu noul ritual.
Din „sus” și „jos” născuse o spirală,
Din „dor” și „apă” un corp neînțeles,
Iar umbra ta, subtilă, moale și vestală,
Mi-a devenit pe loc al cincilea înțeles.
Nu ne-am atins cu trup, ci cu vibrare,
Nu ne-am vorbit cu grai, ci cu-n abis,
Și am rămas în formă de-nălțare
Într-un poem ce-i scris și necuprins.
Căci ceea ce ne leagă e ascuns,
E vechi ca prima întrebare pusă,
E un mister, n-a fost dat un răspuns,
Dar ține lumea-n foc și nesupusă.
Și poate într-un cerc ce se reface,
Vom coborî-n Infern ca un Orfeu,
Vom fi legendă care nu desface:
Numele tău gravat peste al meu.
Eclipsa
ai fost eclipsa
care nu aduce întuneric.
dorințele au început
ca să respire,
ca niște șoapte
ascunse sub durere,
în beznă fără mărginire.
apoi a început o ploaie în spirale,
cu picături rotindu-se incerte.
ne biciuia pe trupurile goale,
dansa pe îndelete
într-un preludiul cu respirări încete.
dar ziua în lumini,
când a deschis ușa răscrucii,
durerea, ca o mână mai subțire,
ținea un ac, cosea în semnul crucii,
pe inima căzută-n amorțire.
acuma sunt o depărtare,
o insulă în somnul mării,
care s-a ridicat o clipă, ca să nască
dorința nerostit-a neuitării,
de suferință omenească.
numai acolo s-a trăit o clipă,
cu zeul mării ce izbește-n maluri,
cu vorbele ce nu pot fi ascunse,
că diminețile le duc pe valuri
și-așterne văl peste iubirile apuse.
acum nu te mai chem,
aș vrea să pot să te resping,
ca valul care nu se sparge.
corăbii cu nebuni în mare
îi împing,
pe cei ce au iubit,
că n-au nevoie de catarge.
nu mai sunt țărm
pentru furtuna ta,
nu mai sunt dană
pentru dorințe ne-nfrânate.
că ai izbit cu valul în ființa mea
și te-ai retras, lăsând păcatele spălate.
și poate...
că tot ce-am trăit atunci
a fost doar vis,
care voia să spună
cum că iubiri, vin
și se duc;
rămân doar amintiri,
din care ne-nfruptăm
când e furtună…
Cunoaște-te pe tine însuți
Cunoaște-te, privește în tine
Ești un întreg pătrat de cer;
Ești călător printre destine,
Ești om, minune, ești mister.
Și val și țărm, o clipă ce dispare,
Ești mare, cerul vede chipul
În tine stă o întreagă adunare
De stele ce-ți măsoară timpul.
Cunoaște-te, tu ești chemarea
Pe care timpul nu o poate stinge;
În tine curge nevăzut, din marea
De optimism, nu-i timp a plânge.
Și dacă într-o bună zi vei înțelege
Că ești și foc, și umbră, și ecou,
Atunci vei ști că tot ce poți culege
În lume începe, doar din eul tău.
Omul, atuncea când pe el se vede,
Se naște o altă formă, mai deplină;
Se simte bine e puternic, crede
Că face parte dintr-o veche rădăcină.
S-a lăsat odată iarnă
S-a lăsat odată iarnă peste tâmpla mea fierbinte.
A pătruns încet în gânduri, în tăcutele-mi cuvinte.
Și mi-a fulguit privirea, ca să văd ce-a fost sub nea,
Arătându-mi, cu ninsoare, ce nu voiam vedea.
Stau în iarna mea cea veche, crește alb pe pas și dor,
Ea mă ține strâns de aripi, mă întreabă de ce zbor.
Simt ninsoarea cum înceată se așază în rânduri grele,
Simt cum visul se retrage, încă viu, cu semne rele.
Cad tăcerile înghețate, plâng în noduri, plâng latent,
Unele se prind de mine, mă străbat încet, atent,
Le cuprind în palme reci și le strâng să nu se piardă,
Însă timpul, prins în ele, le încinge să mă ardă.
E târziu, târziu în noapte, e târziu și-n trupul meu,
A făcut un strat de gheață peste vechiul „eu” mereu.
Scrie iarna poezie, scriu și eu cum pot, în fire,
Tot ce ninge-n om rămâne: amintiri în amintire.
E amurgul alb aproape, nu lumina ce-o tot știu,
Ci o liniște ce cade, mă întreb de mai sunt viu.
E amurgul ce se așterne peste ram, peste lumină,
E amurgul ce pătrunde doar în omul ce se-nchină.
Iar a mai venit o iarnă… și rămâne în mine, dusă,
Ca o haină de ninsoare ce nu vrea să stea supusă.
Și mă duce mai departe, prins în ger, nu mă supun.
Nu mi-e teamă, și nici grabă, vijelie, vânt nebun...
...rămân și-n iarna asta cu speranțe rătăcite,
cu urme acoperite în troiene nesfârșite.
Iubiri... trădări care nu mor, le port cu mine,
Le cer iertare, rugându-mă în gând, la o minune.
Copile, vezi?
Copile, vezi? Pământul plânge,
Pașii grăbiți, ne duc spre nicăieri.
Nu știm dacă un mâine ne ajunge,
Sau mai trăim în ziua cea de ieri.
Se vinde râsul, iubirea e deșartă,
Timpul se scurge, nu-l simțim.
Ne e rușine să mai spunem, „iartă”,
Și greu, ne amintim să dăruim.
Să știi, că nu găsești în altă zare,
Doar întuneric, decepții, frici ce dor,
Că-s locuri cu izvoare de candoare,
Și oameni buni, cinstiți, care nu mor.
De vrei să schimbi această lume,
Fii îndrăzneț, să ai un gând curat.
Spune ce crezi, cinstit, pe nume,
Iubește, dacă crezi cu-adevărat.
Să fii chiar tu acel de mâine,
Ce mângâie acolo unde alții plâng.
O lumea nouă va începe de la tine,
Cu noi idei, nu legi care le frâng.
Păstrează candelă aprinsă pentru om,
Că lumea-i obosită, moare de nevoi.
Încep să cadă încet ca frunzele din pom,
Aștern covor pe drum, doar pentru voi...
Iar ninge..
.
Iar ninge... se ceartă Dumnezeu cu mine,
Din cer aruncă fulgii reci, parcă-s de vată.
Cu fiecare fulg simt alt păcat ce vine,
Ca un blestem căzut, ce-i scris în soartă.
Am tot strigăt, dar cerul parcă e de sticlă,
Se sparge glasul, cade-n mine, este rece.
Din pieptul meu lovit, durerea se ridică.
Cunosc ce-i suferința... știu că nu trece.
Când iarna-și poartă crucile pe străzi,
Cu mantii albe, cânt trist de mănăstire,
Mă Îngenunchez în viscol, prin nămeți,
Domnul să îmi dea iar voia, de iubire.
Dar suferința râde în alb imens și mut,
Îmi prinde flori de gheață-n păr, ca fașă,
Și-mi spune: „Ninge, pentru că n-ai vrut,
Ca să iubești din nou, că ești trufașă.”
Îngeri ce se rotesc în nimburi înghețate
Cântă colinde pentru cei care-s pierduți,
Iar eu, o umbră vie rămasă în singurătate,
Aștept ca să am glas printre cei muți.
Iar ninge, Doamne... iar ninge fără rost,
Pe ziua tristă ce-i a mea, și nu mi-e bine.
De-atâta frig, s-a ridicat în negrul post,
Sufletul alb. Tu nu auzi, mi-e dor de tine.
Pe tortul trist și rece doar ninsoarea Ta,
Ai pus doar lumânări de gheață să se stingă,
Și-au lăsat pe cerul nopții să tremure o stea,
Ca mie anii... ce nu vor ca să mai ningă.
Pe bancă aștept...
Pe bancă aștept, privesc și-aștept,
Un semn din cer, sau poate un cuvânt.
Tresar, oftez, mă uit în jur, aștept inept,
Când pașii tăi plutesc peste pământ.
Aș vrea să-mi amintesc, și mă gândesc,
La ce a fost și cum am spus: că te refuz?
Din nou zâmbesc, suspin și iar zâmbesc,
Cu mintea, ca într-un vis urât, confuz.
Mă-ntorc, mă pierd, mă caut, aiurez,
Prin umbrele care trăiesc din amintire.
Îmi pare că visez, mă tem și iar visez,
Crezând că totul are rost, are menire.
Mi-e teamă să vorbesc, mă amărăsc,
Din nou mă regăsesc și iar m-adun.
Vreau să trăiesc, iubind să mă târăsc,
În taina fericirii și-a unui gând nebun
Când tac
Când tac, e cer în mine, strălucește,
Pe care vântul gândurilor îl străbate,
Și-n fiecare nor care mă răscolește,
Se-ascunde-un dor ce nu mai poate.
De plâng, se frâng în mine anotimpuri,
Și mări ce se retrag uimite în tăcere,
Iar inima, o lampă veche între timpuri,
Se stinge-agale în valuri de durere.
Când licuricii se aprind să lumineze,
Cu aripi colorate din cuvinte răvășite,
Ei zboară-n cercuri largi să deseneze
Un alfabet de vise, dorințe nesfârșite.
De plec, rămâne-n urmă o pădure
Cu frunzele din amintiri ne-împărtășite,
Și fiecare pas e un regret de toamnă
Ce caută prin amintiri dorințe depășite
Ritmuri de dans
Mă amețești, mă-învârți în ritm de vals,
Sub multe candelabre-aprinse și oglinzi,
Mănuși, mătăsuri, rochii, falduri, visul fals,
Ca să-nțeleg ce vrei, ce-ai să-mi pretinzi.
E totul ca în basm, dar știu că va dispare,
Ca zahărul în ceaiul rece, trist al dimineții.
Atuncea când lumina zilei iarăși va apare
Plătind factura scumpă de plăceri a vieții.
Încerc și un tango, poate găsesc iubire,
Cadența noastră se aude în tăcerea nopții
Pasul e strâns, naște-un gând de dăruire,
Ard doruri care-s scrise clar pe foaia sorții.
Mă ține strâns, respiră, ritmul e îndrăcit,
Cu pași spre unicul divan, mă ține în robie,
Acuma ochii lui sunt reci, mi-a poruncit:
”Dă-mi trupul tău, ca să ne pierdem în magie.”
Am mai rămas o umbră, îmi pare că visez,
Un gest uitat, o floare pe struna neatinsă.
Muzica geme, dar nu pot să mai dansez,
Iubirea mea a fost mereu a fost respinsă.
Văd gesturi rătăcite și vorbe ca prin ploaie,
Mai caut pasul lui, nu e, podeaua-i rece...
Tangoul s-a sfârșit, și lipsa lui mă îndoaie,
De unul singur înțeleg, nimic nu se petrece.
Este târziu, aud cum sufletul încet oftează,
Știu că am fost, doar o femeie ce a suferit.
Că-n tinerețe ispitele și vrerile primează
Cerem mereu la infinit și chiar la nesfârșit.
Apoi vine tăcerea… ea controlează,
De e lumină, dimineață, sau amurg.
De umbrele-ndrăcite mai dansează,
Sau stau la rând, fac pași spre demiurg.
Acolo odihnesc, nu se aude ritmul,
Pe care au dansat o viață în extaz.
Pe recviem nu-s pași de dans, e drumul,
Cu-n singur sens și lacrimi pe obraz.
Nota Observatorul ;
Mara Popescu-Vasilca, din Montreal este autoare a 13 romane și patru volume de poezii.
Romane srcise : Vanda, între dorință și rațiune; Nora în căutarea identității; Paula, împlinire târzie; Catia, gustul amar al trădării; Ursula, o mamă judecată de copii; Bianca, printre castele de nisip; Străinii; Sunt eu vânzător de iubiri? Blestem de mamă; Unu plus șase; Porți închise(jurnalul unui chirurg)
Volume de poezii: Ultimul tango; Îmbracă-mă în nemurire și Un secol care nu există.
|
