De vorbă cu poetul Nichita Danilov
IOAN VASIU: Stimate Nichita Danilov, faceți parte din „generația `80” și sunteți considerat ca fiind unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați poeți contemporani. Când și unde ați debutat?
NICHITA DANILOV: Am bătut destul de mult la porțile revistelor literare, care, din varii motive, s-au deschis destul de greu pentru mine. Atât în Iași, cât și în București. A existat un fel de nod, un fel de blestem în destinul meu literar, care, în ciuda strădaniilor mele, nu se lăsa dezlegat. E o întreagă poveste aici. Un întreg roman. Dacă ar fi să deșir evenimentele, aș scoate la suprafață lucruri care nici azi nu sunt limpezi pentru mine și care, cum să vă spun, mă dor.
Iată una din aceste amintiri:
Țin minte și acum, cum mergeam din două în două săptămâni la redacțiile revistelor Cronica și Convorbiri literare, ce funcționau, la un moment dat, în același imobil. În imobilul în care azi se află Starea civilă. La revista Cronica, aflată la parter, de poezie răspundea poetul Nicolae Turtureanu, trecut, nu de mult, în lumea drepților. Iar la revista Convorbiri, ce se afla la etaj, de poezie răspundea poetul Ioanid Romanescu. Ei erau „tartorii” acelor vremuri. Dacă voiau, te publicau, dacă nu voiau, nu te publicau.
Întotdeauna când veneam la Cronica se juca șah. De obicei, jucau cei doi redactori responsabili cu poezia: Nicolae Turtureanu și Ioanid Romanescu. Partidele durau ore în șir, iar poeții erau atât de adânciți în jocul lor de șah, încât nu aveai nici o speranță ca să se oprească din joc și să-ți citească versurile pe care le aveai adunate într-o mapă. În jurul lor se adunau tineri condeieri, care chibițau între ei, înțelegându-se mai mult din priviri, dar și din șoapte. Cine ar fi îndrăznit atunci, oare, să le tulbure jocul ? Din când în când, totuși, poetul Ioanid Romanescu, după câte o mutare reușită, își ridica fața sa cabalină, cioplită parcă dintr-o gresie dură, și râdea mânjește spre asistență, bătând cu pumnul în masă. Câte un glas subțirel, nesigur, se înălța din mulțimea tinerilor condeieri: „Bravo, maestre !” La aceste cuvinte, trupul bicisnic al poetului, se umfla în pene, căpătând proporții gongorice. Nicolae Turtureanu, ținând mâna sa minusculă la tâmplă, murmura în sinea sa: „O să vedem.” Și partida continua în surdină, cu slabe șanse să se sfârșească până la sfârșitul programului.
Mărturisesc că nu aveam răbdare să stau cinci sau șase sau șapte ore în spatele poeților pentru ca la sfârșit unul dintre ei să binevoiască să te întrebe pentru ce ai venit… De obicei, văzând atmosfera lâncedă din jur, mă retrăgeam cu discreție și reveneam la redacțiile revistelor într-o altă zi. S-a întâmplat să-i găsesc și singuri, dar nu am reușit să mișc lucrurile. Poeții te duceau cu zăhărelul. Făceau mici observații citind pe sărite poeziile primite și te rugau să vii peste o săptămână sau două, cu poezii noi. Calvarul ăsta dura ani de zile. Pe Nicolae Turtureanu îl mai întâlneam și la restaurantul Hotelului Unirea, stând de vorbă cu câte o tânără poetă și fumând Kent. În ciuda infirmității de care suferea, se pare că autorul Nocturnelor avea un oareșicare succes la dame, fapt care-l făcea să pozeze într-un mic Don Juan. Romanescu avea și el metehnele lui. Lui îi plăceau femeile robuste. Sănătoase, din popor. Imaginea unora dintre ele apar și în poeziile sale. Deși avea un trup cam păcătos, îi plăcea să se creadă uriaș. Iată cât de frust, cât de actual sună versurile sale scrise cu aproape cincizeci de ani în urmă: „Trăiesc pe spinarea mea sar din mine/ am casă la aeroport/ beau aer, mănânc aer, sunt singur, ocolit/ ca stâlpii cu emblema cap de mort…// Nevastă-mea viaţa îşi scutură de mine covoarele..” Deși îi apreciam poeziile, n-aş putea spune că m-am numărat printre fanii săi.
Asta nu înseamnă, însă, că i-am purtat ranchiună.
Ce-i drept, pulsul poeziei sale l-am simțit mai târziu, apreciindu-i abia peste ani şi ani strania savoare. A fost un poet adevărat. Nu aș putea spune același lucru despre Turtureanu.
Mărturisesc că în toată această perioadă în care Ioanid Romanescu a diriguit secția de poezie, nu am reușit să public niciun grupaj în revistă Convorbiri. Totul a rămas în stadiul de promisiune. În Cronica am mai publicat câte ceva, nu singur, ci alături de alți poeți, luați la grămadă. Nici acum nu am înțeles de ce. Căci veneam la redacții cu poezii remarcabile, care, mai târziu au intrat în primul meu volum de versuri, Fântâni carteziene, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor. Erau aceleași poezii, nu altele, primite cu entuziasm de nume grele din critica noastră literară. Ceva mai târziu, am înțeles cam cum stau lucrurile. Dacă veneai cu poezii foarte bune la redacție, îți diminuai singur șansa de publicare. Redactorii responsabili cu poezia nu aveau nevoie de concurență, de aceea te țineau la ușă, până renunțai.
Nu am renunțat. Și până la urmă, porțile revistelor literare s-au deschis. Nu însă porțile Cronicii sau ale Convorbirilor literare, ci altele. Vorbesc de Opinia studențească și Viața Românească. Am simțit atunci că Dumnezeu a dezlegat nodurile și drumul meu s-a netezit. Au apărut, ca din senin, doi oameni care mi-au marcat parcursul literar: Ștefan Mitroi și Ioanichie Olteanu. Ștefan Mitroi fusese tocmai uns în funcția de redactor șef al revistei Opinia studențească, iar Ioanichie Olteanu, poet și traducător, provenit din cercul poeților de la Sibiu, răspundea de direcția celebrei reviste Viața Românească. Ștefan Mitroi mi-a oferit o jumătate din paginile suplimentului Biblioteca Opiniei Studențești, publicându-mi aproape o jumătate de volumul meu de versuri, pregătit pentru debutul editorial, iar Ioanichie Olteanu, altă jumătate, 11 pagini de revistă. Am avut un succes răsunător. Tot atunci, la scurt timp, am debutat și în volum, publicat în urma concursului organizat de editura Junimea. Cel care a girat volumul meu a fost Constantin Ciopraga. În ciuda tuturor presiunilor, profesorul Constantin Ciopraga n-a cedat. Eu am fost alegerea sa. Imediat după apariția volumului, criticul Eugen Simion mi-a dedicat o pagină întreagă în România literară.Le rămân și azi profund recunoscător.
I.V.: Care sunt revistele cele mai cunoscute în paginile cărora poeziile dumneavoastră au văzut lumina tiparului?
N.D.: De-a lungul timpului, la scurt timp după debutul editorial, am publicat în principalele reviste de cultură ce apăreau atunci în România. Public și acum și poezii, și articole, și proză.
I.V.: În decursul anilor ați obținut multe premii. Amintiți vă rog zece dintre acestea.
N.D.: Am luat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor – și pentru poezii, și pentru proză, și pentru carte de eseuri. Și am luat și multe alte premii literare. Și, totuși, în ciuda acestor premii, simt că a apărut un alt nod în destinul meu literar. Legat de premiile literare am niște amintiri care mi-au lăsat în suflet un gust amar. Nu aș vrea să-mi aduc aminte de ele. Eu nu fac parte din nici o grupare și nici nu stau drepți în fața vreunei cauze politice corecte.
I.V.: Despre poeziile dumneavoastră au scris binecunoscuți critici literar. Detaliați puțin.
N.D.: Da, au scris mulți. Unii de-a dreptul admirabil. Le mulțumesc tuturor, și celor care au scris de bine, și celor care m-au privit cu reticență. M-am aflat, în general, sub auspicii bune.
I.V: Ați participat recent la Bienala poeziei europene, care s-a desfășurat la Brașov. Cu ce sentimente v-ați întors acasă ?
N.D.: La Brașov a fost minunat. Mi-am încărcat, cum se spune, bateriile pentru mult, mult timp. Au fost invitați opt poeți din România și opt din afara granițelor țării. A fost o confrerie. Iar seara, după recital, am petrecut cu toții la un bar din centrul Brașovului. Am vorbit doar despre literatură, ignorând cu toții războiul și politica. Legat de Brașov, am amintiri frumoase. Acolo am participat la lansări de carte pe vremea lui Alexandru Mușina, față de care mă leagă multe lucruri. Mi-a fost redactor de carte la Imagini de pe strada Kanta. S-a purtat admirabil. Mi-a semnalat slăbiciunile volumului, dar și părțile reușite. A lucrat cu profesionism și dăruire. Niciun fel de invidie, de poleială. Mi-a plăcut atât ca poet, dar și ca om. Apoi mi-am amintit și de Andrei Bodiu. Organiza întâlniri de-a dreptul fabuloase. De pildă, am participat, ca invitat, alături de Nora Iuga, la un colocviu de comunicări, în care au venit studenți, masteranzi și lectori de literatură de la aproape toate facultățile din țară. Au venit cu lucrări despre poezia și proza mea și a Norei Iuga. Nu ai cum să uiți asemenea lucruri. Azi, Adrian Lăcătuș și Robert Elekeș continuă această tradiție. Ștacheta Bienalei de poezie de la Brașov a fost ridicată sus, foarte sus. Până la înălțimea în care în loc de aer respiri doar poezie.
I.V.: Se mai citește poezie astăzi? Mă refer în primul rând la tânăra generație.
N.D.: Se citește din ce în ce mai puțin. O mare parte din tineri se limitează doar la generația lor. Totuși, pot să spun că recitalul meu s-a bucurat de un real succes.
I.V.: Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
N.D.: Lumea trece printr-o perioadă cu multe turbulențe – politice, ideologice, culturale și identitare. Trebuie să mai luăm în calcul și schimbarea de paradigmă prin intrarea într-o nouă etapă a evoluției umane, în care AI ne va schimba nu numai opiniile, ci și viața – inclusiv ADN-ul uman, în mod radical. E posibil să nu mai fim niciodată ce am fost. În acest context, orice proiecție în viitor pare caducă. Cuprinsă de acest marasm, lumea intră într-o așteptare plină de teamă.
La ce să ne așteptăm în viitor?
Pare-se că la nimic bun.
Și, totuși, în ciuda marasmului prin care trecem, fiecare din noi caută să se mențină pe linia de plutire. Pictorii pictează. Regizorii pun noi spectacole pe scenă. Muzicienii organizează concerte. Iar scriitorii scriu, deși actul scrisului în zilele noastre a devenit ceva derizoriu. Apelând la AI, oricine poate scrie într-un timp record o carte de versuri, o piesă de teatru sau un roman.
În ce mă privește, deși mă tentează, nu am încercat să scriu prin intermediul AI. Unii care au încercat spun că e fascinant. Poate că am să încerc și eu într-o bună zi. În fond, AI trebuie să devină un instrument de lucru pentru scriitor, cum au fost mașina de scris, stiloul, pixul, laptopul.
Deocamdată, încerc să mă descurc fără ajutor.
Am în lucru un volum de eseuri, unul de proză scurtă, un roman și un volum de versuri. Nu mă grăbesc să ies cu ele pe piață mai repede decât le e sortit.
Toate la timpul lor.
|
Ioan Vasiu 11/20/2025 |
Contact: |
|
|
