De vorba cu Emanuel Tânjală cunoscut și apreciat fotograf
Reporter: -Sunteți, fără îndoială, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați fotografi din presa românească și nu numai. Când și în ce împrejurări ați debutat ?
Emanuel Tânjală: -Cu foarte mulți ani în urmă. De-abia terminasem liceul și mi-a căzut în mână un aparat vechi de fotografiat. L-am luat cu mine în Vrancea și am fotografiat canionul râului Putna de la Colacu. Ajungând la București am developat filmul și am fost fascinat de ce am văzut pe negativ prima oară, după care am și mărit fotografiile. M-am molipsit cu repeziciunea glontelui de pistol.
Reporter: -De la cine ați moștenit această frumoasă îndeletnicire, sau cum s-a născut această pasiune ?
Emanuel Tânjală: -Emil Cojocaru, un coleg de-al meu de liceu, după terminarea școlii, a avut șansa să se angajeze ca fotoreporter la revista Viața Studențească și de la el m-am molipsit, el mi-a transmis acest virus minunat.
Reporter: -Ce reprezintă pentru dumneavoastră fotografia, în general, și fotografia de presă, în special ?
Emanuel Tânjală: -Nu am crezut că într-o zi, în 1970, voi primi un aparat profesionist și voi pleca pe teren cu Edmund Hoffer, un fotoreporter de seamă care lucra la un ziar german din România. Prima mea deplasare pe teren, în niște sate săsești, mi-a adus aplauzele Ziarului Satul Socialist. Țin minte că am publicat, într-o săptămână, la câteva ziare de la Casa Scânteii. M-am simțit extraordinar. Aveam 25 de ani și atunci am început urcușul în presa română. Fotografia de presă este o declarație de dragoste pe care o fac eu în paginile ziarelor și revistelor. Am făcut fotografie pentru albumul meu, până în ziua în care mi-am văzut fotografiile publicate în presa timpului. Mi-a plăcut să mă documentez și să nu depind, sau să fiu la mâna reporterului. Aflasem de la scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe, că victoria este numai a luptătorului și nu a visătorului. Am fost îndrăgostit la prima vedere de fotografie și i-am jurat credință pentru vecie.
Reporter: -Ce personalități ați fotografiat în decursul anilor ?
Emanuel Tânjală: -Cronologic: Aurel Mihailopol și Edmund Hoffer, cei mai de seamă fotografi de presă din perioada mea; pictorul Corneliu Baba, sculptorii Ion Jalea, Gheorghe Apostu, Patriciu Mateescu, Pavel Bucur și Nicăpete; actorii Costache Antoniu, Radu Beligan, Colea Răutu, Amza Pelea, Iurie Darie, Mircea Șeptilici, Constantin Rauțchi, Marin Moraru, Oana Pelea, Marcel Iureș, Horațiu Mălăele, George Mihăiță, Valentin Teodosiu, Ion Lucian, Victor Rebengiuc, Silviu Stănculescu și lista nu se mai poate termina nici mâine; scriitorii Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Miron Radu Paraschivescu, Adrian Păunescu, și iar mulți alții; regizorii în frunte cu Lucian Pintilie, Savel Stiopul, Mihu Vulcănescu, Mircea Veroiu, Dan Pița, Petringenaru, Geo Saizescu, Dinu Cernescu, Dinu Tănase, Ion Cărmăzan, Stere Gulea, Liviu Petru Maier și mulți alții; muzicieni, compozitori, Sergiu Celibidache. Apoi Ceaușescu, Iliescu, Mircea Dinescu, marea mea dezamăgire și nu numai el. Este o listă imensă cu personalități care m-au dezamăgit. Să nu îl uităm pe istoricul Giurescu, care a emigrat în America imediat după 1980 și în 2013 era la masă cu o mână de foști securiști, la Târgul de carte Gaudeamus, luându-le apărarea patrioților securiști !
Reporter: -Ce amintiri aveți de la Flacăra, dinainte de 1989, când l-ați avut șef pe vulcanicul Adrian Păunescu ?
Emanuel Tânjală: -Cele mai contradictorii păreri. Am început cu el, cu un jurământ: Să ne debarasăm de poeziile patriotarde și să schimbăm lumea, ca peste puțin timp să devină vârful de lance al poeziilor închinate lui Ceaușescu și partidului iubit ! Am trăit într-o familie de ziariști de clasă. Flacăra a fost un coș de ghilotină, unde eram aruncați toți care am cârtit în rând, am fost pedepsiți, că nu am stat cu capetele plecate la sistemul parazitar comunist. Pot scrie o carte din perioada Flacăra. Am trăit sub comanda unui poet dictator.
Reporter: -Când și de ce ați părăsit România, alegând să trăiți peste ocean ?
Emanuel Tânjală: -Atunci când m-am trezit că România este închisoarea mea de toate zilele. Aveam 35 de ani și mi s-a refuzat o vizită de 48 de ore la Balcic. Nu am vrut să plec din România. Familia mea plecase cu un an în urmă în America, după ce Ceaușescu a dat ordin ca acel cartier să fie demolat, șters de pe harta Bucureștiului. Am încercat orice a fost posibil ca într-o zi să pot evada din închisoare. În America nu mi-a fost deloc ușor. Nu cunoașteam limba, nu fusesem niciunde în afara României. M-am trezit pe altă planetă și am început de la zero, ca la 25 de ani în România. În 1983 am mers la o revistă faimoasă de fotografie din Los Angeles, să cumpăr două pagini de revistă, să fiu și eu cunoscut. Trecuse numai un an de la sosirea mea în America. Când redactorul care mi-a văzut fotografiile, mirat m-a întrebat din ce lume vin, nu am înțeles ce vrea să spună ! A fost impresionat de portretele mele cu țărani din România. Mi-au oferit 10 pagini de revistă și mi-au plătit cu 75 de dolari fiecare fotografie. Revista Peterson Magazine a devenit cheia cu care, de atunci am deschis destule uși. Am publicat în câteva reviste mici, în Los Angeles Times Sindicate, într-o revistă de culturism, cu peste 2 milioane de abonați, și în câteva ziare din aria Los Angeles-ului.
Reporter: -Ați locuit mulți ani în Statele Unite. De ce v-ați întors în România, după 1990 ?
Emanuel Tânjală: -Numai dacă trăiești în exil poți pricepe ce este să îți fie dor de ceva drag, pe care nu îl mai poți vedea. Imediat după revoluție, după aproape 10 ani de dor de România, am aterizat pe 13 ianuarie 1990 la Otopeni. De la Aeroport și până la prima mea oprire în fața televiziunii, unde am făcut niște fotografii cu două Dacii arse, am plâns pe tot drumul. Din 90 și până în 1999 am tot venit în România în fiecare an. De Crăciun, în 1999, am primit o ofertă de la CJI (Centrul de Jurnalism Independent) de la București, unde am predat fotografia de presă niște ani buni, la studenții de la Jurnalism, care făceau cursuri la CJI.
Reporter: -Care este viitorul fotografiei de presă, după părerea dumneavoastră ?
Emanuel Tânjală: -Atunci când orice era cenzurat, eram câțiva care aveam nebunia să fim publicați. Eu m-am strecurat ca un înger într-o lume turbată, într-o lume fără sens, să pot să îmi exprim, prin fotografie, trecerea mea prin viață cu capul sus. Ușor nu mi-a fost, dar privind în urmă cu plăcere, am să îmi reproșez numai că am acceptat să tac. M-am zbătut să scriu și eu o pagină de istorie adevărată, cu fotografiile mele făcute cu nebunia unuia care iubește oamenii și mai ales adevărul. Acum este ușor să faci fotografie de presă în libertate, dar trebuie să ai cunoștințe despre fotografia de presă, sau eventual să fii un fotograf talentat. Au aparate scumpe și sărmanii nu știu că fotografia nu o face aparatul, ci omul din spatele camerei !
Reporter: -Ce sfaturi dați tinerilor foto-reporteri din presa românească de acum ?
Emanuel Tânjală: -Credeți că îi interesează ? Am lansat în 2013 la Târgul Gaudeamus o carte la Editura Humanitas, Jurnalul unui fotograf. Cartea este o spovedanie pentru colegii mei, este povestea vieții mele cu aparatul de fotografiat mereu la mine. Cu capitole despre cum trebuie să fii, cum trebuie să abordezi fotografia de presă. Nu știu câți discipoli am câștigat, dar sunt sceptic. Sunt obișnuit cu ideea românilor: Că ei le știu pe toate. Încerci să le spui ceva și repede sar, nu te lasă să termini ce ai de spus și cu o voce dură: Știu, știu !!! Perseverență, milostenie, smereală, curiozitate, să nu fii văzut, să nu deranjezi oameni și să ai cultura necesară care să îți stimuleze starea, să te ajute să creezi fără a copia din ce ai mai văzut. Dar mai presus de tot, să fii selectiv, parcimonios când declanșezi și mai ales când postezi pe căile de socializare, sau publici în paginile ziarelor și revistelor, dacă ai șansa să fii publicat. Nu fii teribilist și nu truca fotografia cu Adobe.
Ioan Vasiu
|
de Ioan Vasiu 8/18/2025 |
Contact: |
|
|
