Călcătură, potentarea sensibilitătii
Nu-mi pot închipui lumea fără cuvinte, nici fiintele omenesti fără vise. Experientele culturale ale visului, de fapt stări de spirit, exprimă aspiratii integrate natural în viată, în fluxul constiintei de sine. În acest sens observ viziunea esentializată a poetului Iosif Băcilă în strategia structurală de cuvinte care certifică potentialul graiurilor almăjene prin poemul „Răspas pe Valea Bârzului (2)¹ din ciclul „Lotrul sau gâlceava ochilor cu lumea”si în finalul său, ca reflectie metaforică a realitătii obiective, preluat din creatia prozatorului Iosif Maria Bâta, Întoarcerea din singurătate: „La horă –/ viata dinainte /si cea dinapoi /se întâlnesc /într-o singură clipă, / scăpărând”. Cele două părti ale vietii se unesc la horă (prezentul) în timpul universal.
Poemul este o fictiune. În orice fictiune trebuie să se tină seamă de adevăr, ceea ce face poetul², folosindu-se de privilegiul realitătii în crearea spatiului textual al poemului.
În „regia”segmentatiei semnificative, alcătuirea perechilor apare ca nucleu de dezvoltare lirică în tipar local inconfundabil. Poezia începe cu un moment insolit: „Auzí cum cornul lunii / Bătea în lespedea / De la usa pesterii”. Perceptia e o prefigurare lirică si psihologică. În miscarea lunii, lumina ei ajunge pe lespedea din fata grotei. Lotrului i se pare că aude vocea luminii sub semnul fantasicului. Sintagma „Cornul lunii” se resemantizează metaforic pentru faza selenică numită pătrar (sub forma secerei). Răspasul (moment de liniste, timp de meditatie) de pe Valea Bârzului depăseste un factor perturbator: bătaia în lespedea de la intrarea în pesteră, căreia îi răspunde hotărât („. N-am zăbavă ...”). Prin extensie, adverbul repezit devine sinonim cu răstit, alăturându-se regionalismului zăbavă. „Empatia” cuvintelor permite poetului modalitatea contagioasă de a orienta atentia spre specificul cunoasterii poetice în sensul afirmatiei „Sunt doar o pată de sânge care vorbeste …” (N. Stănescu).
Cuvântul se însufleteste din viata fiintei. Refiintarea succesivă a cuvântului se face prin dobândirea de noi sensuri. Decodificarea semnificatiilor este limitată de necunoasterea obiceiurilor în toposul imaginarului Valea Bârzului, toponim analitic (initial a fost Valea lui Bârzu, cu apelativ de identificare de mare frecventă), având un element provenit din onomastică (Bărz, Bârz, Bârzan, Bărzoi, Bârzoiu, Bărzu, cu rădăcină traco-dacă, cf. barză).
Metafora jocului se subiectivizează, semnificând viata în imaginea unei sărbători. Petrecerea începe cu sosirea lăutarilor. Ei vin cântând în urma celui (celor) care i-a (i-au) tocmit (căpărât), numiti căpărasi. Când „fata aia frumoasă / De pe valea satului”va ajunge în stânga lui, formându-se o nouă pereche, lăutarii, după cum va fi întelegerea, vor interpreta un joc de doi precedat de o scurtă ardeleană.
În „hermeneutica”jocului, momentul este o destăinuire, fără cuvinte, a iubirii prin manifestarea simturilor. Nu gresesc, cred, dacă as zice imagini de rezonantă magnetică emotivă: „La horă - / (La jocul numit schimbul) / Când se vor alcătui perechile, / Ea, cu sigurantă, / Îl va recunoaste -/ După atingerea mâinilor / Ca un legănat, / După călcăturile gleznei, / De la genunchi în jos, / În contratimpul pasilor mărunti, / Ori după sclipătul / Ochilor năzarnici ”.
Transparenta lexicală este intentia aparentei pentru a potenta profunzimea. Poetul a ales termenul călcătură, un derivat al verbului a călca. Mai avea la dispoziție termenii a merge (cu origine la nivelul ipotezelor, oferind o adevărată aventură în etimologia românească) , a păsi, a umbla. Regionalismul îmblet (fonetism arhaic) răsuna strident si nu putea exprima bărbătia, atitudinea mândră, tinuta impunătoare si eleganta miscării (mai ales jocul de glezne specific almăjan) în materia semantică a cuvântului. Sinonimele mersură, mersătură nu aveau potential expresiv. Termenul mers apare în creatia orală. Neîndoielnic, poetul cunostea versurile unei doine din Banatul de Munte: „Foaie verde de pe săst, / Te cunosc, bade, pe mers, / Pe mersul picioarelor, / Pe purtatul toalelor, / Că le porti albe, curate, / Să bagi fetele-n păcate.”³
Tipologic, fraza cuprinde o explicatie. Derivatul regresiv „schimb” („etimologie internă” de la verbul a schimba în opinia etimologică lat. *excambiare) denumeste un joc de tip horă si melodia sa (semnificatie neînregistrată în dictionarele noastre) pe baza sensului „înlocuirea cuiva cu altcineva”. Jocul a avut o arie de răspândire mai mare în satele din Valea Almăjului si în Craina. Participarea era liberă pentru cei căsătoriti. Rareori se acceptau tineri logoditi sau alcătuind pereche cu cineva din familie. Jocul se desfăsura „roată” (în cerc). La un semnal sonor, jocul se oprea, femeile făceau un pas în față, de unde treceau în dreapta bărbatului la reluarea melodiei. În acest fel se forma o nouă pereche. Jocul continua până la un nou semnal sonor. Conducătorul jocului urmărea efecte comice si morale. Deoarece jocul era de durată, s-a renuntat la el. S-a păstrat până relativ târziu în localitatea Dalboset, probabil centru de iradiere. Hora, cu noile perechi, se încheia cu un joc de doi.
Limitele exterioare ale ritualului duc inimile în unitatea simturilor până la extaz: „Si vor juca amândoi / Cum numai ei stiu - / Cu patimă si cu credintă, / Răsfătându-si / Privirile si tineretea / Peste capetele tuturor / inima ei, cu inima lui, / Până în zaristea Semenicului ”. În simbolistica extazului, elementele se leagă de verbul a se răsfăta. Perechea, formă ciclică a existentei, se află într-o stare edenică cu margine în „zaristea Semenicului”ca într-un timp demiurgic.Trăirea jocului exprimă stări sufletesti filtrate de sentimentul iubirii într-un spatiu imaterial, spiritual, în aparentă desprins de realitatea obiectivă, dar care vibrează la ritmurile horei. Capacitatea de redare a semnificatiilor structurii sufletesti, afective si volitionale, apartine poetului devenit, pentru moment, lotrul care „visează cu ochii deschisi” pe Valea Bârzului. Găsesc că inspiratia îmbină fericit realitatea cu imaginatia. Pentru a exprima realitatea, poetul pleacă de la viată spre cuvântul care devine o sursă directă a imaginatiei. Formele elementare ale vietii si ale limbii, în unitate, fac din horă suportul sensurilor afective si lexicale iar, din miscarea narativă, o dimensiune lirică.
Identitatea unui neam, a unui poet trece prin limbă, devine cultură dezvoltată în civilizatie transmisă prin traditie. Rostirea traditiei în textul poetic este pretext pentru poetul Iosif Băcilă. Nu poti crea autentic fără experienta traditiei. A refuza specificul este egal cu eliminarea unei bune părti a esentei. Tendinta de uniformizare umană pierde omul. Salvarea fiintei prin artă nu este utopie. Luminozitatea progresului sporeste prin existenta artei. Traditia este o constantă pentru o lume care are nevoie să existe prin diferentă. Ce face azi si va face mâine diferentele în creatie?
1. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Editura Cosmopolitan-Art, Timisoara, 2022, p. 57-59.
2. Ibidem, p. 25, unde poetul mărturiseste: „Poeme inspirate din întâmplările petrecute de Ioța (Iosif) Mondoc, din Dalboset, răzvrătit pentru libertate si adevăr, ultimul lotru/haiduc al Văii Almăjului”.
3. Constantin Teodorescu, Nicolae Babeu, Lăpusnicel Contributii monografice, Editura Waldpress, Timisoara, 2023, p. 177-178.
CONSTANTIN TEODORESCU,
Rocky View County AB
|
Constantin Teodorescu 8/18/2025 |
Contact: |
|
|
