Omagiu pentru un Orfeu moldav – Enescu 70
De-a lungul istoriei române, un artist s-a definit prin ancorarea întregii sale activități în consolidarea unei adevărate școli muzicale, elevând-o la dimensiuni comparabile cu a oricărei școli europene; George Enescu. Anul 2025 marchează o piatră de hotar în istoria muzicii române, prin celebrarea (sau, poate ar trebui spus, comemorarea!) celor 70 de ani de la trecerea în neființă în mai 1955 a celui mai complex muzician al României, cinci într-unul, cum fusese definit sugestiv pentru pluridimensionalitatea personalității artistice (compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog).
George Enescu se năștea la data de 18 august 1881 fiind al optulea copil, și unicul care a supraviețuit, al lui Costache Enescu și al Mariei Cosmovici. Orizontul muzical al tânărului Enescu se prevedea la vârsta de cinci ani când compunea primele creații scurte pentru vioară și pian. Calea afirmării i-a fost netezită prin învățăturile și exemplul predecesorilor, printre ei, Eduard Caudella devenind primul mentor. La doar șapte ani era cel mai tânăr student acceptat la cursurile Conservatorului de la Viena după violonistul Fritz Kreisler. La 10 ani George Enescu era invitat de însuși împăratul Austriei, Franz Joseph, să cânte într-un recital privat, ajungând apoi a-l cunoștea pe Johannes Brahms în casa profesorului său Joseph Helmesverger. De la Viena la Paris, saltul nu a fost prea mare, adolescentul de numai 14 ani cunoscându-i acolo pe coloșii muzicii moderne ai primei jumătăți ai secolului 20: profesorii săi Jules Massenet, Gabriel Faure, ori colegii Claude Debussy sau Maurice Ravel.
Cariera sa interpretativă ia un serios avânt în special datorită aparițiilor în calitate de violonist concertist și dirijor atât în Europa cât și în Statele Unite, unde conducea, în 1923 la concertul de la Carneggie Hall, recunoscuta orchestră Philadelphia. Aparițiile ca violonist deveniseră un modus vivendi, compozitorul afirmând mai în glumă, mai în serios: „Violina îmi asigura existența, trăiesc din ea, trăiesc cu ea, ca un bărbat cu o femeie bogată, pe care n-o iubește, care însă îl întreține”. Faima violonistică este secondată de cea pianistică, marele pianist Alfred Cortot însuși afirmând: „...extraordinar, cântă mai bine decât mine”. În completarea triadei interpretative, George Enescu începe prin a-și dirija propriile lucrări în concerte în marile săli europene sau la Ateneul Român. Aborda apoi întregul repertoriu clasic și modern, cu predilecție către compozițiile autohtone, creații de Mihail Jora, Marțian Negrea ori Constantin Silvesti fiind redate lumii cu o artă intrepretativă care a subjugat toate marile orchestre. George Enescu are darul să deschidă largi ferestre luminii într-o galerie de tablouri ce stăteau până la el nedeslușite, dar nu chiar în întuneric, afirma muzicologul Emaniol Ciomac.
Activitatea marelui nostru muzician este completată de cea a profesorului-mentor care a lăsat moștenire câteva dintre cele mai importante producții pedagogice; au studiat cu el, l-au venerat și au lăsat istoriei amintirile lecțiilor cu el, câțiva dintre cei mai mari instrumentiști ai lumii: violoniștii Yehudi Menuhin și Henryk Scherring, ori propriul său fin, regretatul pianist Dinu Lipatti. La dezlănțuirea celei de-a doua conflagrații mondiale, Enescu este prezent pe scenele europene și la Ateneul Român organizând concerte de binefacere pentru armata română. Alături de soția sa Maruca, prințesa Cantacuzino, prietena și confidenta Reginei Maria a României, muzicianul organiza în micul său apartament din strada Lahovary serate dedicate muzicii române.
Și totuși, interpretul nu poate trece înainea creatorului, „îngerul înaintea lui Dumnezeu”, cum Enescu afirma în Mes souvernirs. Debutând cu evocatoarea de plaiuri moldovene Poemă Română, trecând prin viziunile liric-epice ale celor două Rapsodii Române, cele trei Simfonii, ori stilistica originală a Sonatei a treia în caracter popular românesc sau istoricul final al poemului Vox Maris, Enescu demonstrază mare dragoste pentru țară. Peste toate, unica operă Oedip, luminează un destin care, asemenea celui ai eroului său, este învins de Om.
Deși autoexilat în 1946, George Enescu a rămas în istorie ca unul dintre cei mai adevărați patrioți și cel mai măreț muzician român; după moartea sa, prințesa Maruca a donat României palatul Cantacuzino, devenit muzeu și gazdă a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor Români, edificiu care îi poartă și azi numele. Meritele sale au fost recunoscute postum prin numirea ca membru onorific al aceleași Uniuni, festivalul internațional ori Filarmonica bucureșteană care îi poartă numele încă din 1953.
Mihaela Fășie Cudalbu
Muzicolog
Toronto
|
Mihaela Fășie Cudalbu 8/12/2025 |
Contact: |
|
|
