Saturday, May 24, 2025
Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente
Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

Puncte de vedere
Pagina crestinã
Note de carierã
Condeie din diasporã
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouã
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrã
Traditii
Limba noastrã
Lumea în care trãim
Pagini despre stiintã si tehnicã
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhiva 2025
Articole Arhiva 2024
Articole Arhiva 2023
Articole Arhiva 2022
Articole Arhiva 2021
Articole Arhiva 2020
Articole Arhiva 2019
Articole Arhiva 2018
Articole Arhiva 2017
Articole Arhiva 2016
Articole Arhiva 2015
Articole Arhiva 2014
Articole Arhiva 2013
Articole Arhiva 2012
Articole Arhiva 2011
Articole Arhiva 2010
Articole Arhiva 2009
Articole Arhiva 2008
Articole Arhiva 2007
Articole Arhiva 2006
Articole Arhiva 2005
Articole Arhiva 2004
Articole Arhiva 2003
Articole Arhiva 2002


Pe 7 mai se împlinesc 80 de ani de la capitularea Germaniei naziste

. În 1943, americanii, britanicii și sovieticii au convenit cã nu vor exista negocieri separate cu Germania nazistã în ceea ce privește capitularea acesteia și cã capitularea germanã va trebui sã fie necondiționatã. La începutul primãverii anului 1945, Germania era practic învinsã, iar Aliații se pregãteau sã primeascã împreunã supunerea sa necondiționatã. Dar unde avea sã aibã loc ceremonia de capitulare - pe Frontul de Est sau pe Frontul de Vest?

Chiar și numai din motive de prestigiu, Aliații Occidentali preferau ca Germania nazistã sã recunoascã înfrângerea undeva pe Frontul de Vest. Discuțiile secrete cu germanii, pe care britanicii și americanii le purtau deja la acea vreme (adicã în martie 1945) în Elveția neutrã, încãlcând flagrant acordurile interaliate, sub numele de cod Operațiunea Rãsãrit de Soare, promiteau sã fie utile în acest context. Acestea ar putea produce o capitulare germanã în Italia, care fusese de fapt obiectivul inițial al discuțiilor, dar ar putea duce și la un acord cu privire la viitoarea capitulare generalã și presupus necondiționatã a Germaniei. Detalii interesante, cum ar fi locul ceremoniei, ar putea fi determinate în avans și fãrã contribuția sovieticilor. De fapt, existau multe posibilitãți în acest sens, deoarece germanii înșiși continuau sã se apropie de americani și britanici în speranța de a încheia un armistițiu separat cu puterile occidentale sau, dacã acest lucru s-ar dovedi imposibil, de a conduce cât mai multe unitãți Wehrmacht în captivitate americanã sau britanicã prin intermediul unor capitulații „individuale” sau „locale”, adicã capitulãri ale unor unitãți mai mari sau mai mici ale armatei germane în zone restricționate ale frontului.

Marele Rãzboi Mondial din 1914-1918 se încheiase cu un armistițiu clar și neechivoc, și anume sub forma unei capitulãri necondiționate a Germaniei. Capitularea a fost semnatã la sediul mareșalului Foch din satul Rethondes, lângã Compiègne, pe 11 noiembrie, puțin dupã ora 5 dimineața, iar tunurile s-au oprit în aceeași dimineațã, la ora 11. (Negociatorii germani ceruserã un armistițiu imediat, dar aceastã cerere fusese respinsã). Pe de altã parte, Al Doilea Rãzboi Mondial avea sã se opreascã, cel puțin în Europa, în mijlocul intrigilor și confuziei, astfel încât chiar și astãzi existã multe concepții greșite cu privire la momentul și locul capitulãrii germane. Al Doilea Rãzboi Mondial avea sã se încheie în teatrul european nu cu una, ci cu un șir întreg de capitulații germane, cu o adevãratã orgie de capitulații și, chiar și dupã semnãri, uneori dura destul de mult timp pânã când ostilitãțile erau încetate.

A început în Italia pe 29 aprilie 1945, odatã cu capitularea armatelor germane combinate din sud-vestul Europei în fața forțelor aliate conduse de Alexander, mareșalul britanic. Ceremonia a avut loc în orașul Caserta, lângã Napoli. Printre semnatarii de partea germanã s-a numãrat generalul SS Karl Wolff, care condusese negocierile cu agenții secreți americani din Elveția cu privire la probleme sensibile, cum ar fi neutralizarea tipului de antifasciști italieni pentru care nu exista loc în planurile postbelice americano-britanice pentru țara lor. Stalin aflase despre aceastã „Operațiune Rãsãrit de Soare” și își exprimase îndoielile cu privire la aranjamentul care era elaborat între Aliații Occidentali și germanii din Italia, dar în cele din urmã și-a dat binecuvântarea pentru aceastã capitulare. Armistițiul a fost semnat pe 29 aprilie, dar a prevãzut un armistițiu abia pe 2 mai.

Aceasta se pretindea cã oferã suficient timp trupelor americane sau britanice pentru a se grãbi pânã la Trieste, unde trupele germane se luptau cu partizanii iugoslavi ai lui Tito; aceștia din urmã aveau motive întemeiate sã creadã cã acest oraș ar putea deveni parte a Iugoslaviei dupã rãzboi și, fãrã îndoialã, aveau în minte dictonul cã posesia este nouãzeci la sutã din lege. Dar americanii și britanicii doreau sã previnã acest scenariu. O unitate neozeelandezã a ajuns la Trieste „dupã o cursã freneticã dinspre Veneția” pe 2 mai și a contribuit la forțarea germanilor din oraș sã se predea a doua zi, seara. O cronicã neozeelandezã a acestui eveniment relateazã eufemistic cã oamenii lor „au sosit exact la timp pentru a elibera orașul împreunã cu unitãți ale armatei lui Tito”, dar au recunoscut cã obiectivul fusese sã-i împiedice pe comuniștii iugoslavi sã cucereascã singuri Trieste și sã-și punã în aplicare propria administrație militarã, consolidându-și astfel pretenția asupra regiunii.

Mulți oameni din Marea Britanie cred cu tãrie chiar și astãzi cã rãzboiul împotriva Germaniei s-a încheiat cu o capitulare germanã în sediul unui alt mareșal britanic, și anume Montgomery, pe Luneburg Heath din nordul Germaniei. Totuși, aceastã ceremonie a avut loc pe 4 mai 1945, adicã cu cel puțin cinci zile înainte ca tunurile sã se opreascã definitiv în Europa, iar aceastã capitulare s-a aplicat doar trupelor germane care luptaserã pânã atunci cu Grupul de Armate 21 britanico-canadian al lui Montgomery în Olanda și în nord-vestul Germaniei. Ca sã fie în siguranțã, canadienii au acceptat capitularea tuturor trupelor germane din Olanda a doua zi, 5 mai, în timpul unei ceremonii desfãșurate la Wageningen, un oraș din provincia Gelderland, estul Olandei. Pentru britanici, este, desigur, important și îmbucurãtor sã creadã cã germanii au trebuit sã implore un armistițiu în sediul propriului lor „Monty”; pentru acesta din urmã, prestigiul asociat evenimentului a oferit o oarecare compensație pentru faptul cã reputația sa avusese de suferit considerabil din cauza fiasco-ului Operațiunii Market Garden, încercarea din septembrie 1944 de a traversa Rinul în orașul olandez Arnhem, o întreprindere al cãrei naș fusese.

În S.U.A. și, de asemenea, în Europa de Vest, evenimentul de pe Luneburg Heath este considerat, pe bunã dreptate, o capitulare strict localã, chiar dacã se recunoaște cã a servit ca un fel de preludiu la capitularea definitivã a Germaniei și la armistițiul rezultat. În ceea ce-i privește pe americani, francezi, belgieni și alții, aceastã capitulare definitivã a Germaniei a avut loc în sediul generalului Eisenhower, comandantul suprem al tuturor forțelor aliate de pe Frontul de Vest, într-o clãdire școlarã dãrãpãnatã din orașul Reims, pe 7 mai 1945, în primele ore ale dimineții. Dar acest armistițiu urma sã intre în vigoare abia a doua zi, 8 mai, și abia la ora 23:01. Din acest motiv, chiar și acum, ceremoniile de comemorare din Statele Unite și din Europa de Vest au loc pe 8 mai.

Totuși, nici mãcar evenimentul important de la Reims nu a fost ceremonia de capitulare finalã. Cu permisiunea succesorului lui Hitler, amiralul Dönitz, purtãtorii de cuvânt germani au bãtut la ușa lui Eisenhower pentru a încerca încã o datã sã încheie un armistițiu doar cu aliații occidentali sau, în caz contrar, sã încerce sã salveze mai multe unitãți ale Wehrmacht-ului din ghearele sovieticilor prin capitulații locale pe Frontul de Vest. Eisenhower nu era personal dispus sã consimtã la alte capitulații locale, darãmite la o capitulare generalã a Germaniei doar în fața aliaților occidentali, dar a apreciat potențialele avantaje care ar rezulta pentru partea occidentalã dacã, cumva, cea mai mare parte a Wehrmacht-ului ar ajunge în captivitate britanico-americanã, mai degrabã decât sovieticã. Și și-a dat seama, de asemenea, cã aceasta era o oportunitate unicã de a-i determina pe germanii disperați sã semneze la sediul sãu general capitularea generalã și necondiționatã sub forma unui document care sã se conformeze acordurilor interaliate; acest detaliu ar contribui, evident, mult la sporirea prestigiului Statelor Unite.

La Reims s-a ajuns astfel la un scenariu bizantin. În primul rând, un obscur ofițer de legãturã sovietic, generalul-maior Ivan Susloparov, a fost adus de la Paris pentru a salva aparența colegialitãții Aliate necesare. În al doilea rând, deși germanilor li s-a clarificat cã nu se putea pune problema unei capitulații separate pe Frontul de Vest, li s-a fãcut o concesie sub forma unui acord conform cãruia armistițiul va intra în vigoare abia dupã o întârziere de patruzeci și cinci de ore. Acest lucru s-a fãcut pentru a satisface dorința noilor lideri germani de a oferi cât mai multor unitãți Wehrmacht o ultimã șansã de a se preda americanilor sau britanicilor. Acest interval le-a oferit germanilor oportunitatea de a transfera trupe din Est, unde luptele grele continuau fãrã încetare, în Vest, unde, dupã ritualurile de semnare de la Luneburg și apoi de la Reims, aproape cã nu se mai trãgeau focuri de armã. Germanii, a cãror delegație era condusã de generalul Jodl, au semnat documentul de capitulare la sediul lui Eisenhower pe 7 mai, la ora 2:41; dar tunurile urmau sã se opreascã abia pe 8 mai, la ora 23:01. Comandanții americani locali aveau sã înceteze sã le mai permitã germanilor care fugeau sã se evadeze în spatele liniilor lor doar dupã ce capitularea germanã intra efectiv în vigoare. Se poate argumenta, așadar, cã acordul încheiat în orașul Champagne nu a constituit o capitulare total necondiționatã.

Documentul semnat la Reims le-a oferit americanilor exact ceea ce își doreau, și anume prestigiul unei capitulãri generale germane pe Frontul de Vest, în cartierul general al lui Eisenhower. Germanii au obținut, de asemenea, tot ce puteau spera, deoarece visul lor de capitulare în fața Aliaților Occidentali pãrea exclus: o „amânare a execuției”, ca sã spunem așa, de aproape douã zile. În acest timp, luptele au continuat practic doar pe Frontul de Est, iar nenumãrați soldați germani au profitat de aceastã ocazie pentru a dispãrea în spatele liniilor britanico-americane. Cu toate acestea, textul capitulãrii de la Reims nu s-a conformat în totalitate cu formularea unei capitulãri generale germane convenite anterior de americani și britanici, precum și de sovietici. De asemenea, era discutabil dacã reprezentantul U.R.S.S., Susloparov, era cu adevãrat calificat sã co-semneze documentul. În plus, este de înțeles cã sovieticii au fost departe de a fi încântați de faptul cã germanilor li s-a oferit posibilitatea de a continua sã lupte împotriva Armatei Roșii încã aproape douã zile, în timp ce pe Frontul de Vest luptele practic se încheiaserã. Astfel, s-a creat impresia cã ceea ce fusese semnat la Reims era, de fapt, o capitulare germanã doar pe Frontul de Vest, un aranjament care încãlca acordurile interaliate. Pentru a clarifica situația, s-a decis organizarea unei ceremonii de capitulare definitivã, astfel încât capitularea germanã de la Reims sã se dezvãluie retroactiv ca un fel de preludiu la capitularea definitivã și/sau ca o capitulare pur militarã, chiar dacã americanii și vest-europenii ar continua sã o comemoreze ca adevãratul sfârșit al rãzboiului din Europa.

Imaginea din dreapta: Generalul Keitel semneazã capitularea necondiționatã a Germaniei la Berlin

La Berlin, în sediul mareșalului Jukov, a fost semnatã capitularea finalã și generalã, politicã, precum și militarã, a Germaniei, pe 8 mai 1945 sau, altfel spus, capitularea germanã din ziua precedentã de la Reims a fost ratificatã în mod corespunzãtor de toți aliații. Semnatarii Germaniei, acționând la instrucțiunile amiralului Dönitz, au fost generalii Keitel, von Friedeburg (care fusese și el prezent la Reims) și Stumpf. Întrucât Jukov avea un grad militar inferior celui al lui Eisenhower, acesta din urmã avea o scuzã perfectã pentru a nu participa la ceremonia din ruinele capitalei germane. L-a trimis pe adjunctul sãu britanic, destul de discret, mareșalul Tedder, sã semneze, iar acest lucru, bineînțeles, a ștears din strãlucire ceremonia de la Berlin în favoarea celei de la Reims.

În ceea ce-i privește pe sovietici și pe majoritatea est-europenilor, Al Doilea Rãzboi Mondial în Europa s-a încheiat cu ceremonia de la Berlin din 8 mai 1945, care a dus la depunerea armelor a doua zi, pe 9 mai. Pentru americani și pentru majoritatea vest-europenilor, „adevãratul lucru” a fost și rãmâne capitularea de la Reims, semnatã pe 7 mai și efectivã pe 8 mai. În timp ce primii comemoreazã întotdeauna sfârșitul rãzboiului pe 9 mai, cei din urmã o fac invariabil pe 8 mai. Însã olandezii sãrbãtoresc pe 5 mai, data ceremoniei de la sediul canadian din Wageningen. Faptul cã una dintre cele mai mari drame ale istoriei mondiale a putut avea un final atât de confuz și nedemn în Europa a fost o consecințã, așa cum scrie Gabriel Kolko, a modului în care americanii și britanicii au cãutat sã obținã tot felul de avantaje mari și mici pentru ei înșiși - în dezavantajul sovieticilor - din inevitabila capitulare germanã.

Primul Rãzboi Mondial se încheiase de facto cu armistițiul din 11 noiembrie 1918 și de jure cu semnarea Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919. Al Doilea Rãzboi Mondial s-a încheiat cu o serie întreagã de capitulații, dar nu s-a ajuns niciodatã la un tratat de pace à la Versaillaise, cel puțin nu în ceea ce privește Germania. (Tratate de pace au fost încheiate la momentul potrivit cu Japonia, Italia și așa mai departe.). Pe 10 februarie 1947, toate puterile victorioase s-au împãcat astfel oficial la Paris cu țãrile care fuseserã aliate ale Germaniei naziste, și anume Italia, România, Bulgaria și Finlanda. Și un tratat de pace cu Japonia a fost încheiat de S.U.A. și aproape cincizeci de alte țãri - dar nu și de Uniunea Sovieticã și Republica Popularã Chinezã - la San Francisco pe 8 septembrie 1951; tratatul respectiv a intrat în vigoare pe 28 aprilie a aceluiași an. Așa-numitul Tratat de Stat semnat la Viena pe 15 mai între cei patru mari învingãtori ai celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial – S.U.A., Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovieticã - prin care se recunoștea Austria ca țarã independentã și neutrã, poate fi considerat, de asemenea, un tratat de pace.

Motivul pentru care nu a fost semnat niciodatã un tratat de pace real cu Germania este acela cã învingãtorii - Aliații Occidentali, pe de o parte, și Sovieticii, pe de altã parte - nu au reușit sã ajungã la un acord cu privire la soarta Germaniei. Prin urmare, la câțiva ani dupã rãzboi, au apãrut douã state germane, ceea ce a exclus practic posibilitatea unui tratat de pace care sã reflecte un acord acceptabil pentru toate pãrțile implicate. Așadar, un tratat de pace cu Germania, adicã o soluționare finalã a tuturor problemelor rãmase nerezolvate dupã rãzboi, cum ar fi problema frontierei de est a Germaniei, a devenit fezabilã doar atunci când reunificarea celor douã Germanii a devenit o propunere realistã, și anume, dupã cãderea Zidului Berlinului. Aceasta a fãcut posibile negocierile „Doi plus Patru” din vara și toamna anului 1990, negocieri prin care, pe de o parte, cele douã state germane au gãsit modalitãți de a reunifica Germania și, pe de altã parte, cei patru mari învingãtori ai celui de-al Doilea Rãzboi Mondial - Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovieticã - și-au impus condițiile reunificãrii Germaniei și au clarificat statutul țãrii nou reunificate, ținând cont nu doar de propriile interese, ci și de interesele altor state europene implicate, cum ar fi Polonia. Rezultatul acestor negocieri a fost o convenție semnatã la Moscova pe 12 septembrie 1990 și care, de altfel , poate fi consideratã tratatul de pace care a pus capãt oficial celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, cel puțin în ceea ce privește Germania.

Notã - Dr. Jacques R. Pauwels este autorul cãrții „The Myth of the Good War: America in World War II (Mitul rãzboiului bun: America în al Doilea Rãzboi Mondial), ediție James Lorimer, Toronto, 2015. O versiune anterioarã a acestui articol a fost publicatã de Global Research pe 6 mai 2015 și reactualizatã de Dr. Jacques R. Pauwels pe 7 mai 2018




Dr. Jacques R. Pauwels     5/7/2025


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian