De vorbă cu Maria....
De vorbă cu Maria.... de Ion Dulugeac
La scurt timp după terminarea școlii de șoferi, nepotul lui Grosu a debutat ca taximetrist, iar după mai puțin de un an și-a cumpărat o mașină Dacia nouă, prin facilitățile generalului Ghenoiu, de la Dinamo, unde băiatul era un fel de consilier sportiv. Plecând de la club, unde președintele Ianul și colonelul Vasile Anghel l-au felicitat, dori să treacă pe la bunicul său, la Mogoșoaia. Mai întâi a oprit la poarta casei sale pe Donca Simo, sau cum o numea Vista, vecina sa, Ulița Palatului,.
De cum intră pe stradă, dădu nas în nas cu doi mari scriitori pe care-i îndrăgea. Cum cei doi se opriră în poarta casei, situată în apropiere de șoseaua națională, Ion le strânse mâinile lui Fănuș Neagu și Mircea Micu, bucurându-se de revedere. Cei doi se întorceau spre palat venind din stația ITB, întorcându-se de la tipografia Casa Scânteii.
― De unde vii, nea Fane, așa de bucuros?
― De unde vin scriitorii!... De la corectura unei cărți aflată la editura Eminescu.
După ce a dat mâna cu cei doi, tânărul părea că se zbate între bucurie și spaimă, știind că se apropie momentului când cei doi vor întreba de mașina tânărului lor prieten. În asemenea situații, Fănuș reacționa ca buzduganul lui Greuceanu, spre deosebire de Mircea Micu, a cărei reactivitate sprintenă devenea aproape cataleptică.
― Ce faci, mă, comunistule burghez, ți-ai luat mașină? îl luă în primire Fănuș Neagu.
― Desigur, nea Fane! Am luat una nouă, că nu dau banii pe... pileală, ca dumneata!
― Vezi, măi Mircea, dracul împelițat!... și când îl lauzi te înțeapă, ăsta era bun la Urzica.
― Fane, lasă, măi, băiatul în pace, nu știi că dacă-l ataci te atacă și el? se auzi vocea lui Mircea Micu, dup ce îl salutase peste gard pe vecinul Costică Pescaru.
― Pramatia securistă, vede el pe dracu, că-l bagă ăștia la Legea 18 de-i ia tot...
― Nea Fane, poate-mi iau boii de la bicicletă, ce zici? se stropși la el tânărul, care crescuse în anturajul Casei de Creație și al scriitorilor din acele vremuri.
― Ioane, boii sunt plecați la CC al PCR, dragul meu, adăugă brăileanul, râzând cu patimă.
― Nea Fane, te îmbrățișez cu respect! Să trăiți, domnule Micu! adăugă Ion. Privind către cei doi, urcă la volan, după care se avântă în viteză spre casa bunicului său.
Tânărul, răsfățat de scriitorii cazați la Casa de Creație, între care Fănuș Neagu era cel mai apropiat, conducea noul său automobil, privind străzile din vechea așezare din nordul Bucureștiului, dispărând în urma mașinii sale. Urmărea viteza pe bord, simțind cum crește-n el un fel de frământare ciudată. După ce trecuse de Șoseaua Chitilei, pe lângă pădurea Gheorghiade, intră pe Strada Puțul cu Brazi. Trebuia să ajungă la Mamaia Anta și la Tataia Grosu acasă, să le arate noua mașină. Opri în dreapta aleii către casa bunicului, gândindu-se că nu va sta mult.
― Sărut mâna, Mamaie Anta! o salută băiatul pe femeia ce scotea o găleată de apă de la fântâna cu ciutură din curtea lui Grosu.
― Bună, băiatul meu, ce mai faci, măi Ionele, mamă?
― Bine, mamaie, bine fac. Știi cumva dacă Tataia Grosu este acasă?
― Acum a intrat să-și ia țigările din casă
o să vină de îndată, dragul mamii!
― Bună, băiatul meu, lasă-l, Marie, ce ai cu nepotul? o admonestă glumeț Ion Grosu pe cea care trebăluia de zor lângă fântână, străduindu-se să umple găleata cu apă.
― Eu nu am nimic, măi cumnate, tu nu vezi că acum a picat în curte și întreba de tine?
― Lasă-mă să șed aici, măi Ionele, taică! spuse pe un ton serios bătrânul.
Nepotul o ajută pe Mamaia Anta să ridice găleata, îi deschise mătușii poarta de la curtea ei, apoi se întoarse la bunic. Sprijinindu-se în baston, Tataia Grosu merse de-a lungul laturii lungi a mesei de stejar și deschise o sticlă de bere.
― Ionele taică, vrei să bei și tu o bere? îl îmbie bătrânul pe tânărul nepot.
― Nu beau, tataie, acum am sosit de la Pitești și tocmai ce am luat o mașină nouă. Uite, vezi, aia de la poartă, o vezi? Nu-i așa că-i frumoasă? îl întrebă cu bucurie nepotul, alergând după un cățeluș durduliu.
― E frumoasă, nepoate, să o stăpânești sănătos!
― Tataie, să știi că o cheamă Zambilica! îl informă pe Grosu, care trăgea din sticla de bere.
― Să te bucuri de Zambilica ta, Ionele taică! rosti Tataia Grosu cu veselie-n glas. Lui Ion îi trecu aiurea prin minte filmul vieții amoroase a bunicului, după moartea bunicii sale.
Când cei doi vorbeau, prin dreptul porții trecu Titi Iuriș, venind de la garaj, unde avea camionul la reparat, și intră la Tataia Grosu să bea o țuică cu el.
― Ce faci, nepoate, ți-ai luat mașină? zise Titi.
― Da, unchiule, am luat o Dacia pe comandă, pentru că fac drumuri multe! îi răspunse zâmbitor Ion, deja student la facultate.
― S-o stăpânești sănătos, nepoate, și fără accidente!
Tanța puse o jumate de țuică și două pahare pe masă, aranjându-le frumos, încât păreau că se răsfață în lumina asfințitului. Câteva frunze uscate, luate de vântul molcom, se deplasau ezitant pe iarba semănată și îngrijită de fata cea mică a lui Grosu, care toată ziua trebăluia.
― Nepoate, nu bei și tu o țuică, să uzi mașina? îl înțepă Titi pe Ionel, care ura alcoolul.
― Beau un pahar, nea Titi, hai noroc! închină Ion, ciocnind cu bunicul și unchiul său.
― Dragă Ionel, dacă ai luat-o pe drumul ăsta, îți doresc drum bun! adăugă Titi Iureș.
― Mulțumesc, unchiule, că pe drumul dumitale n-am cum să merg, păru că îl contrează tânărul, făcându-i cu ochiul bunicului.
Cei trei au petrecut toată seara într-o atmosferă veselă și de voie bună. La un moment dat, Titi scosese dintr-o geantă de piele un pachet, bine sigilat cu trei rânduri de hârtie, de unde desfăcuse o bucată zdravănă de pastramă; îi dădu de lucru harnicei Tanța, care o puse în tigaie și chemă la masă și pe Mamaia Anta, și pe Mia, nevasta lui Titi.
Au mâncat toți pastramă de oaie cu mămăliguță, au băut și un pahar cu vin, iar, ca desert, au avut parte de plăcinte cu brânză dulce și smântână, proaspăt făcute de Mamaia Anta:
― Gata masa, vedeți că s-a lăsat noaptea, hai să mergem acasă, Titi maică!
― Gata, mămică, suntem cuminți, acum mergem la somn! ripostă fiul femeii.
În zori, când soarele se juca printre zimții coamei de țiglă de pe creasta casei, în drumul său către bolta albastră, Tataia Grosu și Tanța s-au sculat și, după o masă frugală, se duseră în grădină la curățat straturile de ceapă și usturoi.
Viața nepotului favorit al Mamaiei Anta era, pentru femeie, un mister. Femeia vedea că feciorul este în legătură cu oameni mari de la București, cu scriitori celebri de la Casa de Creație Mogoșoaia. O impresionase nivelul atins de nepot, se gândea că a ajuns destul de sus, pentru ea. Viața îi era monotonă, cu muncă multă, uneori cu discuții aprinse în jurul felului de a fi al lui Titi, ce devenise un băutor devotat
Dar avea și destule alte nevoi, ce îi depășeau posibilitățile, așa că Maria era din ce în ce mai necăjită.
Adesea vărsa multe lacrimi, la gândul că greșise mult față de frumoasa ei soră, Elisabeta, pentru că nu se ocupase de sănătatea ei, o neglijase, așa că plecase prea repede la cele veșnice. Mai tare o apăsa faptul că nu-i mărturisise ce aflase de la Martha Bibescu, despre originea sa nobilă; nu a fost în stare să-i împărtășească acea taină nici Elenei. Dar părea ușurată că, totuși, cuiva i se destăinuise: nepotului său Ionel. Când mătușa dezvăluise băiatului aceea taină, îl rugase să nu scoată o vorbă despre acest secret auzit, explicând că putea face rău familiei.
Trecuseră ani buni și băiatul nu suflase o vorbă, poate uitase sau poate firea lui nobilă se făcea cunoscută prin discreția sa. Mamaia Anta acumulase atâtea regrete și ezitări, că nici nu-și mai vedea rostul. Regreta adesea că se autopedepsise, nu mai știa din ce cauze ascunsese noianul de cunoștințe dobândit în perioada șederii Marthei în țară. Părea că i-ar fi rușine să-și arate emanciparea față de cei din jur, neglijând propriile sale nevoi, de altfel simple și în puterea ei de a le realiza. De curând, moartea soțului ei o demolase definitiv.
Doar Ionel era capabil să o înțeleagă
Nepotul ei avea în privirile lui albastre ceva profund, ceva deosebit care o făcuse, în timp, să se atașeze mai mult de el, ca și când ar fi fost singurul înzestrat cu puterea de a-i umple golul sufletesc, atât de dureros.
Iubirea lui Ionel pentru cai s-a materializat după revoluție, când tânărul a cumpărat peste 100 de cai de trap și sport, apoi a urmat și o a doua facultate, cu specific agricol. Astfel, grație unei munci asidue, a devenit cel mai cunoscut în branșă și în țară.
Prin toamna lui 98 ajunsese la Roma, la o sesiune științifică legată de domeniul creșterii și dezvoltării cailor de rasă, cu tot ceea ce implică acest lucru. Ion Dulgheru era deja un jucător important pe tărâmul hipologiei și fusese invitat în orașul de pe Tibru, unde avea loc congresul.
Prestația i-a fost unanim apreciată, iar la finalul speech-ului a răspuns câtorva întreabări puse de francezul Alain James și spaniolul Jean Luis de Catalan, doi mari crescători de cai în țările lor. Doreau lămuriri suplimentare, la care românul a răspuns cu brio.
Ultimul, ca întotdeauna, a vorbit francezul Alain James, director al hergheliei de la Villeneuve sur Lot, în regiunea Gronne. În expunerea sa, spre mândria justificată a lui Ion Dulgheru, a ținut să pună în valoare nivelul înalt al cercetării românului.
Seara, în holul hotelului, oprindu-se o clipă să admire decorul, Ion Dulgheru a fost întrerupt din fulgurația sa meditativă de unul dintre recepționeri, care-l anunță că este căutat la telefon.
În drum spre cabină, îl văzu pe Alain James, se înclină curtenitor și spuse cu vioiciune:
― Mulțumesc pentru suportul acordat, domnule Alain James, zise Ion cu recunoștință.
― Nu ai de ce, dragul meu coleg. Să știi că meriți ce ai primit.
Ion se grăbi la cabina telefonică din hol; la celălalt capăt al firului era mama sa, Elena, care-l anunță că Mamaia Anta, cea care-l iubise atât de mult, murise în urmă cu câteva ore.
― Dumnezeu s-o odihnească, dragă mamă! Te rog să faci o coroană din partea mea, nu am cum pleca nicidecum, pentru că doar vineri este avion spre București!
― Stai liniștit, mamă, ne vom ocupa noi! Stai liniștit acolo și termină-ți treaba.
Bărbatul se întoarse către Alain, căruia-i spuse de necazul său și primi condoleanțe. Francezul îl privi mirat, văzând în ochii albaștri ai românului, umbriți de gene lungi și negre, un teribil regret pentru pierderea femeii care-i fusese model și sprijin în viață.
Peste o săptămână, întors în țară, privea trist panorama dimineții din inima Bucureștiului, mirifică sub zăpada nouă căzută peste noapte.
Câțiva nori pufoși se prăbușeau pe vârful ascuțit al Casei Scânteii, iar pomii de pe Șoseaua Kiseleff și Parcul Herăstrău, situat în dreapta șoselei, nu se mai zăreau, în viteza mașinii ce-l ducea spre Mogoșoaia. Pe cer, către Otopeni, soarele strălucea, iar peste o latură a Pădurii Băneasa nori dezlânați se roteau în vârtejuri albastre și roșii, răbufnind pe coama pădurii, pe care o învăluiră cu rapiditate.
Primul său drum după revenirea în țară a fost la locul de odihnă al dragii lui mătuși. Cu un buchet mare de trandafiri albi și o candelă, intră pe poarta Cimitirului Pirpiriu, de la Mogoșoaia... Abătut, cu lacrimi în ochi și cu o nesfârșită emoție, în care se amestecau fulgurant milioane de imagini, străbătu aleea care ducea la mormântul celei botezate chiar de el... Mamaia Anta.
Prin tulburele șuvoi al vieții sale, Mamaia Anta, bunica de-a doua, îi apărea în culori vii și strălucitoare, triumfătoare. După aproape nouă decenii de existență plină de încercări, dar și de bucurii, Buna Maria își abandonase rostul lumesc.
Salcâmii din dreapta cimitirului se ridicau, de-o parte și alta, pe aleea ce se termina cu un grup de brazi înalți. Departe, sore Merezeanu, strălucea un soare cu dinți, aruncând o sclipire pe albul crucilor, unde apărea ici-colo câte-un smoc de flori albastre, ca o sărutare fragedă a naturii.
Rar și sacadat, se auzi chemarea la vecernie a clopotelor de la Biserică. Sunetele pluteau peste sat, venind dinspre livada din spatele Palatului, ale cărei turle se vedeau printre vârfurile brazilor ce dominau cimitirul. Într-o parte se zăreau casele lui Graur, învăluite de conturul unor nori ce treceau peste grădina unde Maria trăise atâtea clipe frumoase, lângă prietena și confidenta sa, Prințesa Martha Bibescu.
Bătând în dalele de beton cu cizmele sale grele, apăru, lângă nepotul celei dispărute, tanti Viorica, prietena Mariei Dulgheru, tovarășă de piață și grădinărit. Îl mângâie pe umăr pe Ion, puse florile aduse și rosti cu lacrimi în ochi:
― Dumnezeu s-o ierte, măi, băiatul maichii!
― Dumnezeu s-o odihnească, tanti Viorica, dar ce vă aduce aici?
― Vin să-i cinstesc memoria prietenei mele Maria, timp de trei luni, dragul mamii, așa cum ea a venit la fratele meu Anghel, rănit pe front la Cotul Donului
și-i aducea medicamente, mâncare, sau îl pansa și mă încuraja. Vreau să-i întorc bunătatea și vin zilnic să aduc o floare și să-i aprind o lumânare, că pentru mine a fost ca
o soră.
― Frumos gestul dumitale, tanti Viorica! rosti bărbatul, plângând pe înfundate.
Cu o mișcare ferită, pentru a nu-l vedea femeia că plânge, Ion urcă o treaptă lângă mormântul mătușii, ceru Vioricăi un chibrit și aprinse candela așezată la crucea Mariei:
― Draga mea bunică, Maria Dulgheru, Dumnezeu să te odihnească în pace și îmi pare rău că nu te-am putut duce pe ultimul drum, dar vei fi în mintea și inima mea veșnic, Mamaie Anta!
― Ionele, știi că femeia asta te-a iubit mai mult decât pe copilul său și pe toți nepoții ei la un loc, așa-mi spunea mereu când venea la mine! rosti Viorica.
― Tanti Viorica, să știi că și pentru mine a fost ca o mamă, ca o soră și ca o prietenă! răspunse nepotul cu lacrimi în ochi, apoi se așeză ușor în genunchi, atingând crucea de marmură și poza femeii, care părea că urmărește din rama încastrată, cu ochi pătrunzători, ce face nepotul său în fața mormântului.
― Dumnezeu s-o ierte, maică! Eu am să plec, rosti Viorica și-și așeză basmaua pe frunte.
― Dumnezeu s-o odihnească, tanti Viorică, și-ți mulțumesc că o vizitezi!
Nepotul Mamaiei Anta admitea că viața veșnică există și întotdeauna crezuse în existența ei. Flacăra conștiinței religioase în spiritul lui Ion fusese aprinsă și întreținută de bunica Elisabeta, sora mai mică a Mariei, care descria credința în Dumnezeu ca acceptarea deschisă a faptului că există, nemijlocit, voința unei forțe superioare ce veghează lumea.
Dar, în timp, acea maximă a început să se dilueze, din cauza studiilor sale sau în numele unor imperative de ordin superior ce demonstrau altceva
credința fu lăsată în plan secundar. Ceva îl făcuse să depășească limitele.
Rămas singur, acum că plecase Viorica, bărbatul a plâns-o în voie pe cea care-l sprijinise, care o ajuta pe mama sa când avea nevoie. Mamaia Anta plecase prea devreme, dintr-o banală răceală, după cum povesti Titi Iuriș, câteva ore mai târziu, în casa Mariei, unde mersese să-i vadă și să transmită condoleanțe.
Era ora prânzului și pe cerul întunecat al satului își făcură simțite prezența fulgere palide, sclipind în zvâcnituri repezi, încercând să rupă stratul norilor groși ca pâsla. Apoi se porni brusc o lapoviță apăsătoare, care îi aducea aminte bărbatului... de zilele copilăriei sale.
Alături de Tanța, Mia și Bebe discutau despre ultimele clipe de viață ale Mariei, așa cum a rămas în amintirea celor din neamul său. Afară lapovița se transformase în zăpadă, voind să forțeze albul, ca sufletul celei evocate
Totul s-a acoperit cu argintul poleiului, așternut pe tărâmul binecuvântat din iubita Mogoșoaie, locul minunat al vieții tumultuoase a Mariei.
Ziua aceea de ianuarie era rece, iar peste casa bătrânei plecată la Ceruri apăru o mare argintie de nori, acoperind satul și câmpurile sale înghețate.
O tăcere solemnă stăpânea acea după-amiază, când rudele îl conduseră pe nepotul Mamaiei Anta la poartă, îmbrățișându-se cu regrete, lacrimi în ochi și jale... în suflete.
*****
de Ion Dulugeac
|
Ion Dulugeac 4/1/2025 |
Contact: |
|
|
