Poienita cu salcami
Era o vară plutitoare. Ba cu timp cu soare cald, dogoritor cu strălucire diamantină, ba acoperit cu nori triumfători peste câmpia și dealurile pârjolite de căldură. Doar prin pădurile adunate în pâlcuri mutilate de o dorință sălbatică și primitivă de a câștiga cât mai multe terenuri agricole, ori prin crângurile cu salcâmi subțiri aglomerați, plini de ramuri spinoase, mai găseai câte un loc umbrit pentru a-ți trage răsuflarea. Sau undeva prin vale, pe luncă, unde se adunau toate animalele să se îndestuleze cu iarba cea de toate zilele, adăpostindu-se pe sub câte un lăstăriș scăpat ca prin minune de sălbăticia razelor dogoritoare. Ceva mai aproape de apa Călmățuiului mai aveai norocul să prinzi câte o boare răcoroasă pentru a rezista mai bine căldurii care se revărsa către câmpie în valuri de pe dealurile dimprejur. Cum veneai dinspre sat, coborând către o mică pantă la poalele dealului, măcinat de ploile care tăiau nemilos straturile de iarbă neputincioase să facă față șuvoaielor sau prelingerilor ușoare și adânci după topirea zăpezilor mai către primăvară, în față apăreau mai multe rânduri de pomi, cu pajiști ierboase de un verde crud, plăcut vederii. Puțin mai lateral, un susur de pârâiaș care cobora de la baza dealului dinspre miazănoapte, trimitea o muzică îmbietoare, menită să te îndemne la reverie și continua drumul printre malurile ierboase din luncă până când se pierdea în apele Călmățuiului împreună cu care mergea mai departe spre Dunăre după ce mai întâi își trăgea pentru o vreme sufletul în lacul Suhaia. Din vale, de pe izlaz, când aruncai privirea spre satul care se profila cu casele sale sărăcăcioase, dar îngrijite către colina dinspre apus, ochii se fixau pe pâlcul de salcâmi care parcă sprijineau bolta cerească ce se lăsa asemenea unei imense cupole să cadă pe pământ la linia orizontului. În mijlocul salcâmilor străjuită de ei se desfăta o poieniță înierbată unde se adunau copiii să mai bată mingea ori să joace o țurcă, sau alte jocuri numite pe aici „potca” și „purceaua”, inventate de localnici și perpetuate de generații. Jos în vale, Calmățuiul se plimba leneș în unduiri prin luncă, adunând pârâiașele care se încropeau din apele băltite prin mlaștini de la câte un izvor ieșit de sub pâlcurile de iarbă.
Aici veneau mai toți copiii sătenilor cu vitele la păscut, mai ales cei care dețineau oi, boi, cai sau vaci de lapte și umpleau lunca toată ziua, cu o mică pauză în timpul prânzului. Era vremea războiului și când cerul era senin pe deasupra se vedeau cum zboară avioanele de luptă americane atât de numeroase că păreau asemenea stolurilor de porumbei în deplasarea lor către obiectivele petrolifere de pe Valea Prahovei. Se apropia seara și majoritatea copiilor care vedeau de animale luaseră drumul către casă. Mai zăboveau pe acolo Gică Meca, un băiețel de vreo treisprezece ani care păzea oile familiei și Ștefan Bărbulescu cu vreun an sau doi mai mare ca vârstă, care vedea de turma de oi ce aprținea lui Ciocoiu, un om mai cu dare de mână din sat. Cei doi copii erau despărțiți de un șanț croit pentru a colecta apele care altfel ar fi băltit pe tot locul, dirijându-le cât de cât ordonat către râul Calmățui. Încă stăteau de vorbă și aproape că se pregăteau și ei să mâne animalele spre casele lor, când Ștefan scrutând cu privirea din locul unde era de dincolo de șanț văzu vârful unui obiect metalic ce sclipea aproape de mal, printre smocurile de țipirig care creșteau în mănunchiuri pe terenul mâlos din jur.
— Gică, uite ce e acolo în șanț, o bucată de fier înfiptă în pământ! zise Ștefan și cu puțin
efort trase afară din mlaștină obiectul metalic, cam de mărimea unei „jumătăți de putinei de bătut lapte”, după cum făcură ei socoteala.
Obiectul metalic nu avea pe el nici o inscripție, iar în capătul mai alungit avea un fel de disc, tot din metal. Fără să știe ce reprezintă obiectul respectiv, Ștefan îl băgă în traistă și spuse:
— Gică, hai să mergem în deal cu oile și să vedem acolo ce cu bucata asta de fier, se adresă
el colegului său.
— Mă, noi avem casa aici în vale, așa că eu nu iau acu’ drumul tocmai până-n deal că până
mă întorc vine seara și trebuie să duc oile la muls. Se face prea târziu și intru în noapte. O să mă certe ai mei că nu m-am întors la timp cu oile de pe luncă.
— Bine mă, treaba ta, eu mă duc să văd ce cu fierul ăsta, poate că pot să-l desfac. O fi el bun
la ceva, oi vedea! zise Ștefan.
Fiecare o luă spre direcția aleasă pentru ieșirea de pe izlaz, mergând agale cu turmele care din când în când mai zaboveau după câte un pâlc de iarbă și cum se oprea una, nici celelalte nu se prea îndemnau la mers. Curând Ștefan își pierdu urmele, intrând pe ulițele cotite ale satului, pe drumul care ducea la deal, iar Gică mai rămase puțin să adape oile înainte de a le mâna spre târla improvizată de lângă curtea casei parintești.
Ștefan parcurse drumul cu turma către marginea dinspre deal a satului și în cale mai întâlni câțiva copii cărora le povesti despre obiectul găsit și planul pe care-l avea în cap să îl desfacă, iar unii dintrei ei devenind curioși să vadă despre ce e vorba îl urmară. Se mai oprea din când în când și scotea bucata aceea de fier din traistă să le-o arate celor care se arătau neîncrezători în spusele lui, luându-l în derâdere că se laudă. Ajunseră pe deal, la pâlcul de salcâmi și se opriră în poienița străjuită de aceștia. Acolo mai erau încă vreo câțiva copii care se jucau cu o minge improvizată din lână de oaie învelită într-un ciorap. Își puse mâna pâlnie la gură, să poată fi auzit de toți și strigă cu voce tare:
— Ia uitați-vă bă, uite ce am găsit eu pe luncă! și scoase din traistă obiectul metalic destul de
greu cu care se luptase până acolo urcând dealul.
Cei prezenți în poieniță lăsară jocul și se apropiară curioși să vadă ce fel de obiect era acela din metalul adus de Ștefan tocmai până acolo. După ce îl puse pe iarbă, Ștefan începu sa vadă pe unde poate să-l desfacă în bucăți, dar nu reuși. Cei mai mulți dintre copii plecară să-și vadă de jocul lor, nedorind să mai piardă timpul pe lângă el, din moment ce nu putea să desfacă metalul acela. Ștefan nu se lăsă păgubaș, ci continuă să caute un loc de unde să poată deșuruba bucata de metal, care părea să fie alcătuită din părți componente. Curiozitatea îl împingea să insiste cu căutările, doar-doar va găsi secretul demontării acestei „jumătăți de putinei”. Unii dintre copiii care asistau își mai dădeau și ei cu părerea, cam ce ar putea fi în interior și cum să poată fi desfăcut mai repede acest tub de metal. Toate încercările, ca și sfaturile din jurul său rămaseră fără niciun rezultat, așa că Ștefan era pe punctul de a se lăsa păgubaș, când deodată, îi veni o idee, anume să lovească discul acela în formă rotundă de la capătul mai alungit, care nu ceda nicicum și în acest fel să-l desfacă. Asupra sa avea un ciomag destul de viguros, cu o măciucă groasă la un capăt, așa cum au îndeobște ciobanii când mână turmele la păscut. Și fără să mai stea pe gânduri, poate și supărat că nu reușește cu toate încercările făcute mai devreme să afle ce conține acest cilindru de fier, lovi cu putere discul din capăt. În acel moment, se auzi o bubuitură de parcă un tunet năpraznic a căzut din cer, care zgudui înfricoșător întregul sat și se auzi până hăt departe!
Gică abia ajunsese cu oile acasă și încuiase poarta stânii, când în urechi îi țiui acel tunet îngrozitor și fără să mai stea pe gănduri sui în fugă dealul, la locul unde știa din spusele de mai devreme ale lui Ștefan că ar vrea să desfacă obiectul găsit. În fața ochilor săi văzu o priveliște înfricoșătoare. Jos era o adâncitură făcută în pământ, iar deasupra, prin salcâmi, atârnau bucăți de picioare, de mâini, de organe și de trunchiuri umane sfârtecate! Lumea deja se adunase la fața locului și era o jale de nedescris. Câteva mame erau căzute la pământ, se jeleau și plângeau cu hohote sfâșiate de durere, unele leșinau din când în când, iar ca să le aducă în fire o femeie mai în vârstă se apropia de ele și le dădea pe la nas cu o bucățică de cârpă înmuiată în oțet, își mai reveneau pentru o clipă, dar cădeau din nou în leșin de cum vedeau grozăvia din jur, mai încolo câțiva barbați stăteau în genunchi și se uitau fără vlagă, cu privirea rătăcită, ba la bucățile de corp uman, ba la gaura lăsată de suflul exploziei.
Tot mai multă lume se aduna la locul tragediei pentru că vestea s-a răspândit cu repeziciune, mai ales că zgomotul exploziei a pus în alertă tot satul. Și pe măsură ce ajungeau tot mai mulți săteni se auzeau țipetele sfâșietoare de durere ale celor care nu-și mai găseau copiii, strigătul de durere fiind multiplicat în ecouri repetate tocmai până în vale, reflectat de dealurile din jur.
Obiectul metalic aducător de moarte era un proiectil rămas neexplodat, iar discul metalic din capăt pe care l-a lovit din curiozitate Ștefan, în necunoștiință de cauză, era chiar focosul care a declanșat explozia. Au căzut victime tragediei Ștefan, Alecu lu’ Ionică Gâscanu, băiatul lui Dumitru Voinea și băiatul lui Ion Potârlă. Patru copii, patru suflete candide, nevinovate, care au avut nenorocul de a se afla la momentul și în locul acela malefic s-au ridicat pentru totdeauna și foarte devreme de pe pământ, adăugându-se la numărul îngerilor din cer! Patru familii au rămas pentru totdeauna cu o mare și neconsolată durere în inimi. Pentru mult timp Gică Meca nu își putea scoate din minte cumplitul eveniment și înălța ruga lui de copil la Dumnezeu pentru prietenul său Ștefan și pentru ceilalți copii căzuți victimă exploziei, cu care până mai ieri se juca în poienița umbrită de salcâmi din coama dealului.
Nu s-a aflat proveniența acelui proiectil și nimeni nu a răspuns pentru cumplita tragedie.
Se știa doar că pe acolo fusese un regiment în cantonament, militarii fiind găzduiți prin case pe la oamenii din sat…
|
Autor: Ion Bunescu 1/26/2025 |
Contact: |
|
|
