Rezonante ; La mulți ani, România!
Hărnicia și inspirația Consulatului Român la Toronto s-a dovedit pe parcursul întregului an, când a organizat o salbă de evenimente care-mai-de-care, începând cu celebrarea lui Mihai Eminescu pe 15 ianuarie, cu o întâlnire memorabilă a talentelor noastre interpretative: instrumentale, dansuri folclorice, recitări, într-o întâlnire emoționantă așa cum rar mai văzusem.
Acolo îi întâlnisem și pe Antonia de Wolfe și pe Gia Ionescu, doi pianiști remarcabili, cu stiluri complet diferite, dar cât se poate de entertaining. Azi, în ajunul zilei naționale a României, ne întâlnim tot la invitația Consulatului, la un concert ce merge de la Clasic la Jazz (“Classical meets Jazz”), și care îi readuce pe scenă pe aceiași soliști. Antonia ne-a încântat cu interpretări virtuoase ale operelor lui Enescu, Debussy și… Gia Ionescu.
Jazz-man-ul s-a autointerpretat în mai multe piese de pe diversele sale albume, epatând prin forța sa interpretativă, inclusiv cea a improvizației.
Introducerile au fost făcute mai întâi de dna Consul General Oana Raluca Gherghe, ce știe să puncteze importanța unei comunități unite și active, și care cucerește inimile audienței. Vladimir Radian a prezentat soliștii din această seară cu mare dezinvoltură, adăugând unele detalii despre educația, cariera lor muzicală, precum si participările lor diverse, într-o manieră originală și memorabilă. Mai mult, Vladimir a recitat admirabil câteva strofe din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu, care s-a soldat cu ovații, flori la scenă deschisă, etc. Asta, pe românește, căci Vladimir ne-a vorbit și în germană, rusă, franceză, italiană și engleză, iar eu sunt convinsă că nu și-a etalat toate talentele sale lingvistice în această seară. Auzim că a jucat într-un film cunoscut, n-am să-l numesc aici, mai bine întrebați sursa.
Muzicologul Mihaela Cudalbu a adăugat un cuvânt expert, care a adus culoare întâlnirii muzicale de azi.
La interpretarea piesei “Claire de lune” am lăcrimat, iar după "L’Isle Joyeuse" (amândouă de Debussy) toată sala s-a ridicat în picioare. După câteva solo-uri extrem de reușite, cei doi pianiști și-au unit forțele într-o improvizație care ne-a făcut să zâmbim în admirație. Standing ovations. Flori și fotografii, și apoi, tot pe românește, un pahar de vin și niște platouri de brânză, căci doar era ziua națională a României. Să ne trăiască.
În timp ce noi celebrăm cu gândul acasă, alegerile continuă, așa că mâine ieșim și noi la vot. Ne-au cerut-o prietenii de acasă.
Continuând pe linia sărbătoririlor, tot în acest Decembrie se împlinesc și 35 de ani de la Revoluție. Parcă nu ne vine să credem. Tot la invitația Consulatului, am vizionat filmul “Libertate”, regizat de Tudor Giurgiu, un film “raw”, care a redeschis răni încă nevindecate. Filmul se desfășoară la Sibiu, cu manifestanții dinainte și după 22 decembrie, și cu niște milițieni și ofițeri din armată acuzați că ar fi fost teroriști și că au tras în mulțime, când ei de fapt nu au tras. Cine a tras atunci, ne întrebăm și azi?… și deși nimeni nu se aștepta ca acest film să elucideze misterele revoluției, e clar că a descris în mod articulat cacofonia acelor zile. Cele mai poignante scene nu sunt cele regizate și filmate acum, ci aparițiile pe posturile de televiziune ale marilor noștri “leaderi”, unul mai confuzat ca altul. Uitați-vă la ce a spus Dinescu atunci pe posturile de televiziune, precum și mulți alții.
Răscolitor film. Am retrăit căutările de la morgă, deși eu le-am văzut la spitalul municipal din București și nu la Sibiu. Focurile de armă concentrate sau răzlețe păreau la fel de reale ca cele văzute la fața locului. Istoria de acum 35 de ani este parte din viețile noastre, momente de mare derută trăite cu intensitate de generația noastră, tânără atunci.
Retrăirea acelor experiențe reale a adus înapoi anumite speranțe, precum și multe întrebări. Nu știu cât de întâmplător, filmul se încheie pe coloana sonoră a Corului Sclavilor din opera Nabucco; și ei cereau tot libertate. Dar, așa cum spune o replică din film, referitor la demonstranții de la Revoluție – “ăștia și dacă au libertate, nu știu ce să facă cu ea”. Oare? Tema filmului e centrată pe un milițian nevinovat acuzat pe nedrept că a tras în mulțime. Filmul descrie în detaliu abuzul suferit de el. Un punct valid, n-am nici o îndoială că au fost cazuri din acestea. După cum au fost și cazuri de părinți care și-au îngropat copiii, și alții care și-au pierdut speranța.
Luna decembrie are o încărcătură emoțională puternică, aparte, ce începe mai întâi cu sărbătorirea României Dodoloațe. Mai apoi, cu succesiunea zilelor revoluției, cu tot ce au însemnat ele, prea multe să le numesc eu aici. Stări pe care le-am trăit împreună și pe care un film ca “Libertate” le aduce din nou în prim plan, deși noi ne-am făcut că uităm de ele, numai să le descoperim la fel de puternice ca în acele zile. Un motiv în plus să punem în perspectivă ceea ce avem de preț, să apărăm libertatea ce a cerut atâtea sacrificii, care în plus se dovedește că este greu de păstrat. Câștigarea libertății nu se face doar la revoluție, într-un moment în timp, ea nu se cucerește doar ca ea să fie abandonată, ci trebuie încurajată, hrănită și apărată continuu. Realizându-i fragilitatea devine astfel un imbold să o protejăm pe mai departe, căci ne-a fost și ne este atât de dragă.
La mulți ani, România, să ne trăiești în libertate!
Milena Munteanu, Toronto
|
Milena Munteanu 12/1/2024 |
Contact: |
|
|
