1 decembrie 1918 - Personalităti remarcabile
Anul 1918 este sorocul împlinirii speranțelor legitime ale Neamului Românesc. Statul Național Unitar Român a fost consacrat prin voința Românilor exprimată prin actul de la 1 decembrie la Alba Iulia.
Procesul Unirii a fost îndelungat și convulsiv. Începutul a fost făcut de Mihail Viteazul care în 1600 a reușit unirea conducerilor politice a celor trei Țări Românești: Muntenia, Moldova și Ardealul, unire de scurtă durată deoarece premizele interne și externe nu erau propice.
A urmat Unirea Țării Românești cu Moldova în ianuarie 1859 sub autoritatea politică și morală a lui Alexandru Ioan Cuza.
După care au venit evenimentele anului 1918.
În după-amiaza zile de 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării din Chișinău s-a întrunit în ședința solemnă pentru adoptarea Unirii cu România. Ceremonia a fost deschisă de Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, din al cărui prezidiu făceau parte Pan Halippa, Ion Buzdugan și alții. Apoi a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri al României, invitat împreună cu membri ai Guvernului. Prin vot deschis a fost aprobată rezoluția propusă de Blocul Moldovenesc de proclamare a Unirii cu România. Rezultatul: 86 pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri, 13 absenți. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declara: Republica democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa România. Regele Ferdinand I, aflat la Bârlad, înștiințat de Alexandru Marghiloman de proclamarea Unirii, a adresat președintelui Sfatului Țării, Ion Inculeț, și prim ministrului basarabean, Daniel Ciugureanu, la Chișinău, o telegramă cu salutul regesc, iar prin decretul-lege dat la Iași în aprilie 1918 s-a promulgat hotărârea de Unire a Sfatului Țării. Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost desemnați miniștri ai Basarabiei în Guvernul României, iar C. Stere a fost ales președinte al Sfatului Țării.
La 15/28 noiembrie 1918, în sala sinodală a Palatului Metropolitan din Cernăuți, s-au desfășurat lucrările Congresului General al Bucovinei la care au participat 74 delegați ai Consiliului Național Român, 13 ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonilor și câteva mii de locuitori veniți din toată Bucovina.
Președintele congresului, Iancu Flondor, a prezentat o moțiune care a devenit Declarația de Unire cu România. Se preciza caracterul românesc al Bucovinei după 144 de ani de stăpânire străină. Membrii Congresului General al Bucovinei care întrupează suprema putere a țării, învestiți cu putere legislativă hotărăsc: Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, cu vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României. Congresul a adresat o telegramă prin care Regele Ferdinand era înștiințat de unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei
cu Regatul României. O delegație a Congresului din care făcea parte Iancu Flondor, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi și alții a plecat la Iași, unde a prezentat Actul de unire primului ministru, generalul C. Coandă, care a exprimat, în numele Guvernului, felicitări. În audiență la Rege, delegația a prezentat Suveranului Actul Unirii. Peste câteva zile, Regele și noul prim ministru Ion. I. C. Brătianu semnau la 18 decembrie decretul-lege referitor la Unirea Bucovinei.
18 noiembrie/1 decembrie 1918, Alba Iulia. Dimineață s-au oficiat Te Deum-uri solemne în cele două biserici românești. Apoi, în Sala Consiliului, s-au întrunit delegații oficiali. Președintele Consiliului Național Român Central, Ștefan Cicio-Pop, a prezentat discursul de deschidere, s-a alcătuit biroul Adunării. Președintele ales, Gheorghe Pop de Băsești a luat cuvântul, îndemnând delegații să pună temeliile fericirii noastre naționale, apoi Vasile Goldiș a prezentat rezoluția de Unire, care, la punctul I, prevedea: Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească (Crișana și Maramureș) adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie 1 decembrie 1918, decretează unirea
acestor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al Națiunii Române la întreg Banatul cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre. Discursul lui Iuliu Maniu îndemna Adunarea Națională să accepte proiectul de rezoluție pentru a întemeia pe veci România unită. Gheorghe Pop de Băsești a supus spre aprobare Rezoluția de Unire care a fost adoptată în unanimitate.
O delegație formată din Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, Miron Cristea și alții a sosit la București și a prezentat Regelui Actul Unirii. Decretul-lege din 11 decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial, confirma Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Prin Marea Unire a României din anul 1918, suprafața țării a ajuns la 295.000 km2 și populația s-a dublat.
Dar cine au fost marii bărbați de Stat care au contribuit la edificarea României Unite?
Ferdinand I (1865-1927), Rege al României 1914-1927, nepotul Regelui Carol I (1866-1914). În martie 1899 este desemnat succesor la tronul României, primind titlul de Alteță Regală, Principe de România și se stabilește în țara noastră, unde devine senator de drept și locotenent în Armata Română, urcând rapid treptele ierarhiei militare până la gradul de general de corp de armată.
Învață Limba Română, istorie, geografie, legislație, cutume și obiceiuri ale țării adoptive, făcând multe călătorii. Căsătorit în 1892 cu principesa Maria, fiica ducelui de Edinburgh (al doilea fiu al reginei împărătese Victoria 1837-1901) cu care are șase copii, botezați în religia ortodoxă. Cel mai mare va fi Regele Carol al II-lea (1930-1940). După moartea Regelui Carol I (27 septembrie 1914), devine regele României. Deși german ca neam, educație, cultură, ca suveran este Român și intră în Primul Război Mondial împotriva țării sale natale. Familia germană l-a renegat și în Germania a fost înălțat steagul negru în semn de doliu. În decembrie 1916, Bucureștiul este ocupat de germani și Casa Regală, Armata și Guvernul se retrag în Moldova. Prin defecțiunea armatei rusești, după revoluția din 1917, România, rămasă singură pe frontul de Est, semnează catastrofala pace de la București, însă regele refuză s-o ratifice.
În urma înfrângerilor, armata germană se retrage și regele devine suveranul României unite, cea mai mare realizare a domniei sale. La 15 octombrie 1922 a fost încoronat Rege al tuturor Românilor la Alba Iulia, iar coroana de oțel a fost completată cu stemele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Cu toate că nu a fost un rege de valoarea lui Carol I, a fost supranumit Reîntregitorul și Cel loial. În 1923 a fost votată noua Constituție, care o completa pe cea din 1866. Moartea sa din 1927 a provocat bănuiala că n-ar fi fost naturală.
Alexandru Marghiloman (1854-1925). Președinte al Partidului Conservator, jurist. Studii la Paris (Drept și Înalta Școală de Științe Politice). Președinte din 1914 al Partidului Conservator (care devine în 1918 Partidul Conservator Progresist) până la moarte. Bun organizator, de o mare cultură. A scris Note Politice, un jurnal al societății românești,
în cinci volume publicate în 1927, acoperind perioada 1881-1924. În mai multe guverne a condus destinele câtorva ministere: Justiție, Agricultură, Lucrări Publice, Industrie, Comerț și Domenii, Afaceri Străine, Interne, Finanțe.
S-a implicat în construcții: Palatul de Justiție din Craiova, Școala Centrală de Fete, București, Palatul de Justiție din București, Biblioteca Centrală Universitară, începerea lucrărilor Podului de la Cernavodă, amenajarea Grădinii Botanice din București. Filogerman, dorește neutralitatea sau alianța cu Puterile Centrale. În momentul cel mai critic al Războiului i se oferă conducerea țării după retragerea lui Ion I. C. Brătianu, care a început ostilitățile, însă a lăsat pe alții să salveze țara. A trebuit să încheie infama Pace de la București (aprilie 1918) și l-a salvat pe Brătianu de la trimitere în judecata cerută insistent de Germania. A facilitat Unirea Basarabiei cu România și a sprijinit pe bucovineni spre a-și înfăptui dezideratul unificării cu țara. A menținut efective militare în pofida prevederilor Păcii de la București de demobilizare. A combătut contrabanda și a organizat aprovizionarea cu alimente. A reușit menținerea existenței Statului Român într-o perioadă de criză profundă și mari pericole.
Constantin Coandă (1857-1932). General și om politic. Școala Politehnica din Paris și Școala de Artilerie din Fontainebleau. Membru fondator al Ligii Poporului (devenit Partidul Poporului condus de Alexandru Averescu). În Primul Război Mondial, șeful misiunii militare la Marele Cartier General rus. Martie 1917, comandant al corpului de militari români recrutați dintre prizonierii din armata austro-ungară.
După revoluția rusă din 1917 e condamnat la moarte, dar este salvat de trupele germane care au ocupat Kievul.
Președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine (octombrie-noiembrie 1918), președinte al Senatului (1920-1922). Rănit în 8 decembrie 1920 în atentatul cu bombă din Parlament al anarhistului Max Goldstein.
Ministrul Industriei și Comerțului (1926) și ministru de Stat (1926). A fost cooptat în delegația română la Conferința de Pace de la Paris (1919) unde a semnat cu Ion I. C. Brătianu tratatele de pace cu Germania și Austria.
Ion I. C. Brătianu (1864-1927). Din marea familie de politicieni. Colegiul Sfântul Sava București, Școala Politehnica și Școala de Poduri și Șosele, Paris, unde obține diploma de inginer. Revenit în țară, lucrează la construcția de căi ferate sub îndrumarea lui Angel Saligny.
În 1895, intră în politică în PNL.
Ales președinte în 1909, va fi conducătorul liberalilor până la moarte (1927).
Președinte al Consiliului de Miniștri: 1908-1910; 1914-1918; 1918-1919; 1922-1926; 1926-1927. Conduce ministerele: Lucrări Publice, Afaceri Străine, Interne (martie 1907-decembrie 1908, contribuie la înăbușirea răscoalei țăranilor din 1907), Interne (1909-1910). În timpul Primului Război Mondial conduce Guvernul (1914-1918), semnează tratatul de alianță cu Antanta (4 august 1916), impune intrarea României în război, refuză să-și asume încheierea păcii cu învingătorii și-l lasă pe Alexandru Marghiloman să-i plătească greșelile, apoi revine spre a-și atribui meritele pentru îndeplinirea eternului deziderat al Românilor, unitatea națională (1918-1919). Apoi conduce delegația română la negocierile Tratatelor de Pace de la Paris. Impune Constituția din 1923, cu amendamentele prevăzute de liberali. Ultimii ani (până 1927) este arbitrul politicii românești, construind și distrugând guverne, lansând doctrina prin noi înșine și îndemnul Îmbogățiți-vă, îmbogățiți-vă, îmbogățiți-vă! Nicolae Iorga îl caracteriza: Ajuns șef al Partidului Liberal
a devenit inabordabil, respingător față de tot ce părea concurență, temător de orice altă popularitate, întrebuințând ironia să lovească în dreapta și în stânga. A scris mai multe lucrări și un volum memorialistic în 1922: Din amintirile mele și ale altora.
Ion Inculeț (1884-1940). Profesor, academician. Născut în Basarabia, în familie de țărani, urmează Școala Teologică din Chișinău, apoi seminarul teologic tot acolo. Cursuri la Universitatea Dorpat (Estonia), revine la Chișinău și
redactează primul ziar românesc, Basarabia (1906-1907). Absolvent al Facultății de Științe Fizico-Matemat ice din Sankt-Petersburg, profesor în același oraș. A activat ca doctor conferențiar pentru astronomie și matematică la Universitatea din Petrograd (Sankt- Petersburg). În timpul Revoluției din 1917 este membru al Sovietului muncitorilor și țăranilor din Petrograd, apoi, la Chișinău, din Sovietul provincial al deputaților țărani. În noiembrie 1917 este ales președintele Sfatului Țării.
După Unirea cu România, este cooptat în guvernul României, fiind ministru în mai multe guverne: ministru al Basarabiei, al Sănătății, Internelor, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Stat (1936-1937), al Comunicațiilor. Senator și deputat din 1919. A fost președinte al Partidului Țărănesc din Basarabia (1921-1923), apoi membru PNL (1923). Ales membru titular al Academiei Române (1918). A publicat mai multe lucrări științifice și una în limba franceză de memorialistică. A murit în noiembrie 1940, după ce Basarabia fusese anexată de URSS.
Iancu Flondor (1865-1924). Din familie de mari boieri, nepot de frate al lui Eudoxiu Hurmuzachi. Liceul german din Cernăuți. Facultatea de Științe Juridice a Universității din Viena, doctorat în Drept (1894). Devine unul dintre liderii mișcării naționale din Bucovina.
Vicepreședinte al Partidului Național Român (1898).
Deputat în Dieta Bucovinei (1898-1904). Vicepreședinte al Clubului Român, activează pentru promovarea Limbii Române în provincie. Demisionează de la conducerea revistei Patria a Partidului Național Român, din motive de rivalitate cu greii partidului. În 1900, participă la întemeierea Partidului Poporal Național și devine președinte al acestuia (1901-1904). Demisionează de la conducerea PPN și devine președinte al Partidului Creștin Social Român, care se transformă în Partidul Român (ianuarie 1909). Președinte al Consiliului Național Român, apoi președinte al Congresului General al Bucovinei, militează pentru Unirea cu România, realizată în noiembrie 1918. Însărcinat cu guvernarea Bucovinei ca ministru fără portofoliu în guvernul Ion I. C. Brătianu (decembrie 1918) este dezamăgit și dezgustat de practicile liberalilor. Se retrage din guvern. Moare în 1924 și este depus în cripta familiei la Storojineț. Statul român i-a organizat funeralii naționale.
Vasile Goldiș (1862-1934). Profesor, publicist, om politic. Liceul maghiar din Arad, student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, urmând și cursurile similare ale Universității din Viena. Devine profesor de istorie și de limba latină.
La Viena, a fost membru al Societății Academice România Jună (1882).
Stagiul militar în armata austro-ungară cu gradul de sublocotenent în rezervă. Profesează în învățământ la Caransebeș și Brașov, predând istoria și limba latină.
A publicat numeroase articole în care susținea interesele Românilor. Președinte al Societății ASTRA (1923-1932). Conduce ziarul Românul și Institutul Tipografic Concordia (1911-1916, 1918). Devine membru al PNR (Partidul Național Român) în 1893, fiind ales în Comitetul Central al acestuia. Este ales deputat în Parlamentul din Budapesta, unde susține drepturile Românilor (1906-1910). În noiembrie 1918 a elaborat manifestul Către popoarele lumii. La Marea Adunare de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) a ținut discursul solemn și a dat citire Rezoluției de Unire. Apoi a fost ales în Consiliul Dirigent, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Totodată, era și vicepreședinte al guvernului național de la Sibiu. A fost președinte al delegației care a prezentat Regelui Ferdinand Actul Unirii în decembrie 1918 la București. A fost membru în mai multe guverne, secretar de stat, ministru al Cultelor și Artelor (1926-1927).
Deputat în primul Parlament al României Mari (1918) și membru de onoare al Academiei Române (tot în 1918). În 1926 a plecat din PNR și a format un nou Partid Național care a fuzionat cu Partidul Poporului (1927). În 1939 era membru al Partidului Agrar condus de Ovtavian Goga. A scris lucrări științifice cu profil istoric și lingvistic precum și un volum de Discursuri (1928).
Peste puțin timp se va sărbători împlinirea unui secol de la Unificarea Statului Național Unitar Român. Cei care au contribuit la acest eveniment de importanță inestimabilă în Istoria Neamului Românesc merită stima și prețuirea noastră, precum și o eternă recunoștință.
Îmi cer iertare memoriei valoroșilor oameni de Stat care prin strădaniile lor au contribuit la desăvârșirea României; le cer iertare atât celor pe care i-am amintit, dar am scris prea puțin despre ei, cât și celor pe care nu i-am pomenit din pricina spațiului disponibil limitat.
VIOREL GH. SPETEANU
|
Viorel Gh. Speteanu 11/29/2024 |
Contact: |
|
|
