Niciodată bătrânii noștri nu rămân singuri.
Se spune că atunci când un bătrân moare, e ca și când o bibliotecă ar arde.
V-ați întrebat vreodată ce e în mintea unui bătrân? Nu, nu vă gândiți la bunicii voștri, n-o să-i vedeți niciodată altfel decât sfătoși, bucuroși să vă vadă. Gândiți-vă la cei pe care îi vedem trecând printre noi, cu pasul greoi, legănat, cumpănind parcă vremurile prin care-au fost și înțelegerea rosturilor lor.
Merg încet prin mulțimea grăbită, unii încă zvelți, alții gârboviți, ducându-și, însă, cu toții demnitatea adunată toată într-o fărâmă de om acum.
Uneori îi înghiontim alergând, alteori ne lovim de-a dreptul în încetineala lor și le aruncăm priviri mustrătoare, nervoși că ne-ncurcă.
Dar ei trec cu încăpățânare mai departe, își fac cu greu drum prin graba noastră zilnică - și privesc drept înainte, parcă urmărindu - și consecvenți crezul de-o viață, destinul asumat, parcă urmărindu-și, cu încrâncenare, un vis entuziast din tinerețea lor luptătoare.
Ii vedem pe "bătrânii noștri" la biserici, nemișcați și rugători, îi vedem prin mulțime, prin aglomerația străzii, pe sub cerurile sumbre ale orașelor de acolo sau de aici, cuminți, nebăgați în seamă, ducându-și cu ei amintirile unor lupte de-o viață.
Până-n ultima zi a trecerii lor printre noi, nu vor renunța să mai scrie câte-o carte, să picteze, să meargă la un concert, să ne mai povestească nouă, celor ce vrem să-i ascultăm, întâmplări de demult și să-i înțelegem.
Cât de uitați se simt mulți dintre ei!
Cât de părăsiți sunt ei în preocupările noastre !
Si cât de văduviți, de secătuiți trebuie să fim noi, dragii lor, de pierderea comuniunii permanente cu ei !
Ar trebui, câteodată, când suntem năpădiți de durere, de griji, când suntem descumpăniți, să ne furișăm în preajma lor doar pentru a le privi chipul. Să le sorbim din inimi frumusețea bucuriei lor la vederea noastră.
Ar fi de ajuns.
Nici nu ar trebui neapărat să mai spunem ceva. Pentru că, în iubire, nu întotdeauna e loc de cuvinte. Oare de ce ne este dat ca, aproape mereu, să ne mărturisim iubirea atunci când e deja târziu, când cel de lângă noi s-a mutat dincolo, în cealaltă calitate a ființei ?
In adolescența noastră, mulți dintre bătrânii de astăzi au însemnat exemple de curaj, demne figuri ale urbei în care am trăit, personalități care impun respect și apreciere.
Acum afișează resemnare, o undă de tristețe.
Poate nu am fost și nu suntem, de fiecare dată, de acord cu ei, poate ni se par uneori cam naivi, poate senili alteori, poate-i considerăm, în sinea noastră, triști cavaleri ai unei cauze pierdute.
Poate, inconștient, ne înfurie faptul că ei sunt mărturia vie a ceea ce noi vom deveni, căci, inexorabil, timpul nu iartă și noi suntem bătrânii de mâine.
Pe de altă parte, cu cât viața ne depărtează de ei, ne amintim tot mai mult fapte, întâmplări care-i fac speciali și iubiți, care-i fac așa cum sunt, înțelegând că noi suntem o torță menită să ducă mai departe flacăra iubirii lor.
Dacă noi uităm să le sărutam mâinile obosite de truda căutării lor, obrajii sidefați în așteptare, Dumnezeu îi cheamă la El să le restaureze iubirea fracturată de nepăsare.
De aceea, cu atât mai mult, trebuie să le respectăm "bătrânilor noștri" îndârjirea de-a exista - și să le recunoaștem voința cu care-și duc misiunea până la capăt, ca să ne lase nouă moștenire idealurile lor .
|
Dumitru Puiu Popescu 11/24/2024 |
Contact: |
|
|
