Mirate
alei cu frunze moarte
mi-aduc departele aproape
și băncile înlăcrimate acum
păstrează veri, miresme și parfum
noiembrii mirate se despletesc fără glas
fără sinopsis și fără de cavas
cu nuci căzute pe alei
cu frunze albastre pe sub tei
noiembrie îmi tămplărește gîndul
și-mi tace pe buze cuvîntul
13 noembrie 2024
De ceva vreme
De ceva vreme încerc să mut muntele acela
Piatră cu piatră și izvor cu izvor
Timpului sculptor
pietrele-i alunecă printre degete
Eu între munte și cer
mă visez pădure.....
tremur de seară
aseară drumul fără întoarcere
stătea rezemat de un copac
cu auzul încordat
știa că voi veni
eu am trecut
cu tremur de seară
și nu m-am oprit
copacul acela,
jefuit de anotimpuri
între vis și somn
păstrează zîmbetul unui copil
făclie
în palmele sufletului
îmi curge timpul povestit
secol de singurătate
mantia fumegîndă a vîntului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.
peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.
comandă îngere potop
trecusei să îmi spui
ce dor ți-a fost de mine.
eu dăltuisem demult norii ivorii
în trepte,
cu bătăi de inimă.
eu pot urca
tu cobori
doar în nopțile de ajun
nu mai ajung treptele.
ții minte jocul de demult
pe scara mea de început de lume ?
pe prima treaptă cîntai
pe a doua iubeai
apoi au început să înflorească celelate trepte
și privirile
într-o seară verde
în tăceri fără crepuscul.
îngere,
uite o himeră
cum își desenează
întortocheate neliniști acuarelate.
comandă îngere potop
să-i spele culorile de apă.
Spirit liber
Spirit liber aleargi și astăzi prin lume
Eliberat de punți și de cutume
La margine de univers
Păstrezi doar urme de neșters,
Trăiești pe o coală de hărtie
Mutând cuvintele în cosmologie
Liniștea ta senină privește înapoi
În pură dimineață îi învelește pe cei goi...
Ordinea sufletului
Se va însera în curând
și iar mă voi adînci în stele
mi-au plecat prietenii
sfâșiați de îndoială
să caute o țară
în care așteptările
nu mai stau la coadă degeaba
eu mai am timp
noaptea își toarce jarul mocnit
veghez singurătatea din jur
mă situez în devans
Când se strică ordinea sufletului
aduni lumina ce ți-a mai rămas
Și o păstrezi în suflet
dar obligatoriu și în ochi
Căci fiecare suflet are pașii lui
cu propriul mers
de-a lungul țărmurilor
lîngă somnul mării
gînduri în gri ?
în alb și negru ?
prea multe colțuri gri
pulbere cenușie ce
biciuie pământul....
în mileniu III gândurile
sînt tot în culori
cu sau fără voia cuiva.
vor să își facă loc
într-o împărăție
unde grădinile, casele, oamenii
au o singură culoare !
Mă îndrept spre apus,
mereu spre lumină,
e nevoie de orizonturi limpezi
să poți să respiri
acum trebuie să ne grăbim
Lumina
își apleacă fruntea
spre cealaltă parte a Pământului.
mîngîietoare dimineață cenușie
nehotărîtă dimineață cenușie
mă privește răzvrătită himeric
să mântuiască lumea ce o știe
rezemată de cer, prin întuneric
o lume pe care n-o mai știe
nehotărîtă dimineață cenușie
cu mierle în buzunar
închipuit misionar
mîngîietoare dimineață cenușie
cuminte și dilie
mă caută,
mă adună
prin lumea sihastrie
căci vrea să-mi spună
sau să-mi scrie
sunt doar o amintire
a raiului pierdut de Dumnezeu
eu dintr-un nor sihastru
o s-o strig pe Corina Dașoveanu
călăuză printre noduri gordiene
printre sfere și catene,
statuia de alabastru
și cerul va fi iar albastru
Tu te-ai născut cu aripi
într-un prezent străveziu
Mie mi-au crescut aripi mai târziu
Pe când nu știam că știu
Am tras o linie peste orizont
gândind să am sigur un cont
Căutam absolutul
și abia atingeam începutul
adagio în balet clasic
timpul s-a înscris într-un cerc
sau într-o tiara
pe care și-o scoate uneori
să mângâie safirele amintirilor
cînd aude stropii rătăciți
de vântul neregăsit
în sufletul de poet fără anotimpuri,
sub cetina norilor
dezamăgiți și desculți.
doarme puțin
după model bizantin
sau florentin
abia trezit,
își zornăie diamantele coroanei.
de ce nu crezi ființă de alabastru
în rostirea mea neblândă
timpul e soare senin
și aprigă furtună
ce-ncunună al nostru zenit
noi toți sântem anonimi
nu vezi frunza plăpândă
căzând pe caldarâm,
nu vezi cum ne frângem privirile în finit
cînd clipa de viață e un infinit ?
doamnă a nostalgiilor
privesc în ochii tăi o lacrimă
rezemată în ziua albă
de ce nu pui un zâmbet
în palma pentru sărut
de ce nu închizi amarul
într-o cupă de iubiri
să urc prin depărtările timpului
treptele de vis
argintate, sticloase
încrustate cu arpegii
ce nu se mai sfârșesc
o să mă găsești
în căușul palmei
alb, translucid.
la porțile timpului
paznicul încremenit
își zornăie cătușele.
Stîlpul curbat de lângă casă
De ce îți risipești iubirea
La naștere, trei stropi de rouă ai primit.
Cuvinte negăsite de găsit
De limpezit sau de murit
De ce îți risipești iubirea
Cuvintele tale au îmbrăcat
Și stîlpul curbat de lângă casă
Într-o cascadă fără de păcat
Ofranda ta, cu vorbă aleasă.
Stâlpul meu are frunze de tei și de acant
De lemn, de marmură și piatră,
Ce înflorește, rug îndrăgostit
Vrăjit de muza ce nu iartă
Am imbrațișat toți pomii din livadă
Luna cernea lumini timide
Pe firele albastre si silfide
Tot ea șoptește tîlcuri de baladă
Toate reacțiil
Sub frunzele de nuc
Precum sub cele de mirt
Se spune ca ești cerută
Și cerul o rază îți împrumută
Casa din gînd
schiez mereu
pe zăpada copilăriei
uneori mă întorc acasă
în casa din gând
mai trec pe strada mea
cu ochii închiși.
nu mai îndrăznesc să-i deschid
pe de-a întregul....
nu te mai aud decât noaptea.
aseară, la capătul străzii îngândurate
am zărit-o pe bunica închinându-se,
uitase numărul casei noastre....
târziu și-a amintit
un zâmbet cald s-a oglindit
în seninul din fereastră.
o sa-ți trimit scrisori,
gânduri de pe stradă...
Odiseu
În dans albastru de valuri înspumate
cheamă și azi tritonii din grotele uitate
îl strigă nereide , Calipso fierbe ierburi
sirenele tot cântă
doar Odiseu mai trece
de acum îngîndurat
își crenelează visul
destinul a furat
moartea lebedei nu a existat
moartea lebedei nu a existat
a existat doar un compozitor
un violoncel și un arcuș
dar mai ales un violoncelist
un artist
care tot umblă prin lume
noaptea se oprește pe o stâncă
în calea celor șapte vânturi malteze
cântecul lui curge pe sub arcade
curge ca o trecere șoptită
de o fată îndrăgostită
iar dimineața
când Dumnezeu se trezește din somn
Îl ascultă
eu îl sărut
și mai plutesc o vreme
Bunicului, străbunicului, stră-străbunicului meu....
Prin fața casei mele trec șiruri de străbuni
Mărșăluiesc cu mine, trădați spre alte lumi.
La Cumidava în stâncă au păstrat
Onoarea și curajul veac de veac.
În fiecare zi, în fiecare noapte
Se odihnesc o cilpă pe filele din carte.
Pe crucile din cimitir
Ce-au prins a mirosi a mir.
E ceață în România, în Balcani !
Întortocheate drumuri - cărările spre bani.
Am adunat atâta marunțiș prin buzunare,
Ca pot să îmbogățesc pe fiecare.
Dar nu mai pot să intru în cetate.
Și nici să le arunc monezi în fântânile sacre.
Se înalță fluturi din altar
În catedrala mea cu mir și har.
|
Liliana Popa 11/22/2024 |
Contact: |
|
|
