Din cartea : Despre copilărie
Cartea : Despre copilărie
Seria : Povești mici pentru oameni mari
Povestirea : Logodnica
Autor : Silvia Mariora
Montreal
În curtea pătrată, cele trei clădiri moțăiau liniștite în razele
după-amiezei de vară. Locul fusese naționalizat după
instalarea comunismului.
În fundul curții, în aripa fostului atelier, locuiau două
familii. În birourile de la parter, eram noi patru, iar la etaj,
un cuplu fără copii, de care nu-mi amintesc prea multe, căci
cei doi erau plecați tot timpul la lucru, iar când întâlneau pe
cineva, spuneau un "Bună ziua" scurt și neliniștit, grăbind
pasul ca să nu li se pună vreo întrebare la care nu doreau să
răspundă. Îi priveam cu mirare: erau singurii locuitori ai
acestei curți care nu mă luau în brațe să mă pupe pe
amândoi obrajii și care nu-mi ofereau niciodată o prăjitură
de casă abia scoasă din cuptor. Probabil, nu aveau cuptor —
gândeam eu — sau nu le plăceau dulciurile...
Eram prea mică pentru a putea înțelege că, după război
și atâtea schimbări politice, unii oameni erau îngrijorați,
temători. Neavând cum să știm întâmplările din viața lor —
căci nu ni le povestiseră — ne întrebam ce-o fi cu ei, dar îi
abandonam repede în gândurile noastre și profitam de
timpul cald din grădina cu gutui în mijloc.
Pe latura stângă a porții, se afla o casă lungă, fără etaj,
cu multe încăperi grupate în două apartamente. Ușa lor
comună era chiar în mijlocul fațadei, lăsând loc unei stive de
lemne să se rezeme de peretele văruit. Acesta era lemnul
rămas de peste iarnă. Tata tăiase butucii în patru sau șase
bucăți, ca sa poată încăpea în sobă. Lemnul, aranjat
ordonat, cu miros de pădure, forma trepte ușor de escaladat
pentru Negruța și pentru mine.
Negruța era pisica chiriașilor din această casă. Se
plimba mândră, cu coada ridicată. Când mă suiam pe stivă și
mă așezam să privesc curtea de la înălțime, Negruța venea
alături, mă privea cu ochii ei verzi și mieuna ca să ceară
permisiunea. Eu înclinam din cap în semn de acceptare, iar
ea se așeza, lipită de pulpa mea, torcând. Se pare că era o
pisică foarte respectuoasă.
O mângâiam pe blana neagră, lucioasă și fină iar ea,
plecând capul, se alinta pe lângă mine. Când punea lăbuța
pe mâna mea, retrăgea gheruțele ca să nu mă rănească.
Tanti Marica, stăpâna ei, îmi spusese :
─ Pe tine te iubește cel mai mult, la nimeni nu stă lipită
așa.
Apoi, către mama :
─ Mare iubire, mare!
Nu știa nimeni de unde venise pisica asta în curte la
noi. Tanti Marica îi punea pe prag lapte, într-o farfuriuță nu
prea adâncă, ca să poată lipăi, cu limbuța ei aspră și roșie,
lichidul alb și cremos. Marica o peria din când în când cu o
perie din păr de porc cu smocurile fixate pe un suport de
lemn alb și o curăța de ciulini, de purici și de alți paraziți.
Pisica prindea șoarecii rătăciți prin curte și îi ducea
ofrandă pe pragul stăpânei sale ca să îi mulțumească pentru
îngrijirea primită.
Îmbrăcată în rochița mea de sărbătoare — căci era o zi
de duminică — și încălțată cu săndăluțele cu barete roz și
galben-pai, eram cățărată pe stivă, bine așezată și
rezemată, pe un lemn ieșit mai în afară. Trăsesem cu grijă,
peste genunchii rotunzi și grăsuți, volanul ce borda partea
de jos a fustei. Eram bucuroasă și mă simțeam mândră de
mine.
Mama îmi pusese o panglică ce se înnoda cu fundă
deasupra bretonului, pe care îl împingeam mereu cu
degetele spre stânga.
Așteptam.
În casa cea mare cu două etaje, ce se înălța în dreapta
porții și unde locuiau burghezii — proprietari dezmoșteniți
prin naționalizarea cerută de noua societate comunistă — azi
era forfotă mare. Nona, cu părul său alb și buclat, ieșea și
intra pe ușa principală, coborând în pivnița cu acces exterior,
ca să aducă de acolo platouri cu gustări reci, sticle de vin și
prăjituri pregătite din vreme pentru o mare petrecere.
Pepi făcea optsprezece ani — iar asta se sărbătorește!
Așteptam, așteptam, așteptam...
Nu îl vedeam nicăieri pe tânărul majorat, dar din casă
se auzeau râsete și muzică de la radio. Nona avea și un
pick-up cu niște plăci negre care se roteau făcând cântecele
să alerge prin camere și picioarele să miște în ritmul muzicii.
Le adusese din Italia, țara sa de origine, unde fusese de
curând în vizită. Câteva crâmpeie de melodie ieșeau prin
ferestrele deschise și mă legănau în ritmul lor. Nona m-a
zărit între drumurile sale :
─ Îl trimit pe Pepi să-ți aducă o prăjitură, nu mișca de
aici! — ca și cum aș fi avut vreo intenție să plec.
Vocea ei grațioasă, cu un mic accent străin, îmi plăcea,
iar gândul că o să-l văd pe Pepi îmi făcea inima să tresalte.
"O să vină! Mi-a spus... știam eu că o să vină! O să mă
invite la ziua lui!... știam eu că o să mă invite!"
Fremătam de nerăbdare. Ochii mei negrii larg deschiși
se umeziseră de emoție.
Un grup de fete și băieți — colegi de liceu de-ai lui Pepi
— a intrat gălăgios pe poartă, fiecare din ei având un pachet
drept cadou. Unii aduceau și buchete de flori pentru părinții
băiatului ori pentru Nona, care îi era bunică.
Pe vremea aceea, cu ocazia acestei zile atât de
importantă — de trecere de la adolescență la maturitate —
un tânăr putea primi în dar cărți, batiste, butoni de cămașă,
cravate și ace de cravată.
De nerăbdare, am împins-o pe Negruța, care s-a ridicat
tacticos, privindu-mă somnoroasă și nedumerită. Am sărit
jos de pe grămada de lemne — la înălțimea căreia ajungeam
un pic mai sus de jumătate — și am început să țopăi pe un
picior or pe altul, îngânând : "Merg la petrecere... merg la
petrecere…".
Un fluture albastru trecu pe lângă mine. Am încercat
să-l prind, dar năzdrăvanul s-a ridicat în aer și nu l-am putut
ajunge.
Mă întorc spre ușa casei cu etaj. Pepi îmi zâmbește din
prag. Ține în mână o farfurioară de porțelan delicat pe care
se răsfață — alături de o linguriță dantelată de argint — o
felie de tort cu ciocolată. Pare să fie atât de gustoasă!
Las privirea să îmi urce spre frumosul tânăr cu ochi
verzi și păr de culoarea castanelor. Poartă o cămașă albastră
ca cerul însorit, apretată și bine călcată.
─ Ce face logodnica mea? — mă întreabă el.
Așa îmi spune el de fiecare dată când mă întâlnește, în
timp ce mă mângâie pe creștetul capului. Eu mă fâstâcesc
mereu și îmi pierd graiul.
"Ce dacă el e mare și eu mică? O să cresc! Și el va fi
prințul meu. Adică, nu va fi, ESTE" — subliniez eu în gând.
El pune farfuriuța pe un lemn mai drept din stivă, mă ia
de subțiori și mă așează acolo și pe mine, cu prăjitură cu tot.
Îmi aranjez volanul peste genunchii micuți și caut sprijin cu
sandalele între buturugile ieșite în afară.
─ Ai văzut că nu te-am uitat? — spune el.
─ Vin și eu? — întreb cu glasul mic.
─ Când crești, ți-am spus că mă însor cu tine! — râde
cu toată fața tânărul, punându-mi, cu grijă, farfuriuța în
poală.
Se întoarce pe călcâie și dispare ca o nălucă în casa cu
melodii de dans.
Țin lingurița și farfurioara, dar nu vreau să mănânc, nu
mi-e foame. Privesc cadrul gol al ușii și suspin. Soarele
începe să se culce spre apus, curtea e pustie și caldă.
Negruța s-a așezat lângă mine și toarce.
"O să-l aștept — mă gândesc eu — și o să cresc
mare..."
Cartea : Despre copilărie
Poate fi comandată la adresa :
marinescusm@hotmail.com
|
Silvia Mariora 11/19/2024 |
Contact: |
|
|
