Aritmii - Culorile inimii
Mă plimb prin pădurile inimii toamna, printre arțari și mesteceni, printre culori ireale și șoapte, prin respirația albă a copacilor ce-și cuprind ramurile în arcuri protectoare deasupra mea. Nu știu exact cum m-am nimerit pe cărările acestea, pe covorul lor moale de ace de pin aurii, ori cel foșnitor de frunze îmbătrânite. Nu ajung ușor în adâncul inimii mele, de obicei rătăcesc la liziera ei prin locurile sigure și superficiale, fără posibile ascunzișuri. Trăiesc și eu cu populara convingere că acest supra-organ ce adună și păstrează filmul afectiv al vieții noastre e fragil și vulnerabil, poate fi rănit, zdrobit și n-am de ce să hălăduiesc prea mult prin hățișurile lui. Cu toate acestea, acum n-aș vrea să fiu niciunde altundeva decât în locul din care nu lipsește nimeni și nimic. Inspirată de frumusețea toamnei din afară, deschid ușile melancoliei, ale speranței că poate ochiul meu îmbătat de culorile acestea va picta același tablou și înăuntru.
Mă așteptam să regăsesc un copil zgribulit într-un colț, cu spatele lipit de un perete de calcar înălțat din propriile-i lacrimi, un fals suport pentru singurătatea-i, îmbolnăvit de dorul, de nevoia unei îmbrățișări. Am găsit o copilă zâmbitoare, vindecată de îndoielile abandonului sau neiubirii, legănată până în lumea zânelor din poveștile de fiecare seară, devenită centrul existenței unor oameni fără pereche. O fetiță cuminte, așezată în mijlocul unei pajiști cu maci, ce a înflorit la rându-i în fiecare zi câte puțin sub mângâierea unui vânt de iubire ce o ridică și azi, de dincolo de timp.
Mă gândeam că mă vor durea amintirile palmelor, coatelor scrijelite ale adolescentei, ale tinerei dornice de a-și construi un drum al ei, un viitor prin propriile-i forțe. Mă așteptam să o găsesc alergând prin tuneluri de mantre începând toate cu: ”nu ești suficient de…”, ba chiar că ”nu vei fi niciodată…”. Mă așteptam să iasă din întunericul acesta făpturi nocturne, întruchipări ale eșecurilor, dezamăgirilor, căderilor, reproșurilor, irosirilor, să mă învăluie în tonuri de negru, urmărindu-mă în valea plângerii de sine. Am găsit însă o tânără entuziastă, curioasă să afle, să vadă, să experimenteze, să o ia pe căi imposibile fără regrete și să spere cu inocență că există un rost al ei. Departe de a fi negru, cerul inimii tinere e brăzdat de aurora boreală a întâlnirilor fondatoare, a prieteniilor pe viață, a depășirii limitelor.
N-am avut nici o îndoială că voi găsi ruinele continuu roase de cariile tristeții, umilirii, resentimentelor iubirilor neîmplinite. Rupturi până în miezul cărnii, de nevindecat cu adevărat pentru că nimic nu se compară cu o iubire înșelată. Doar că asemeni civilizațiilor dispărute în legendă, peste vestigiile rămase în urmă cresc astăzi măslini și e liniște. Imposibile iubiri n-au fost decât pre-istoria deplinei iubirii. N-a vrut nimeni vreodată să-mi facă vreun rău, n-a vrut nimeni să mă rănească deliberat, de aceea nu mai găsesc azi nici măcar cicatrici. În locurile acelea sunt trepte îmbrăcate în ghivece cu flori, spre casa cu ușa roșie parcă mereu pregătită de Crăciun.
În cele din urmă m-am temut că voi găsi uscăciunile greșelilor maternității, mormane de griji, de spaime, de îndoieli; șanțurile nopților nedormite, ale oportunităților ratate; cuvinte ori gesturi care au dărâmat în loc să construiască și în final singurătatea inutilă a cuibului rămas gol, dureroasa imposibilitate de a mai ajuta direct în vreun fel. Doar că în fața mea se întinde luminoasă cea mai frumoasă pajiște a vieții mele, plină de unicorni și spiriduși, de dragoni prietenoși ce mă poartă în zbor pe spinările lor solzoase deasupra tărâmurilor celor mai incredibile. Spațiul pe care îl credeam limitat, înconjurat de impenetrabile ziduri a devenit deschis, nesfârșit asemeni iubirii din el.
De unde oare iluzia că miezul inimii mele ar fi o insulă părăsită, îndoliată, primejdioasă, locuită de umbre, dureri, absențe ori monștri? De unde neștiința că ea e de fapt ”ochiul” pur, absolut, prin care văd și experimentez lumea, care în cele din urmă știe să păstreze doar ce îmi este cu adevărat de folos, că ea colorează până și toamna din afară?
Mă pot așeza cu seninătate sub un stejar dinafară sau dinăuntru ce-și scutură frunzele ruginii peste mine, așteptând să mă ningă albul iernii, dinaintea plimbării prin rozul, prin smaraldul primăverii, până în albastrul de cerneală al mării vara - splendidele culori ale inimii fiecăruia dintre noi.
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 11/9/2024 |
Contact: |
|
|
