Gânduri mărturisite - Imposibila iubire
Titlul acestui articol este inspirat din remarcabilul film românesc „Imposibila iubire” regizat de Constantin Vaeni și care a avut premiera în 12 martie 1984, film vizionat de peste două milioane de spectatori în cinematografele din Romania. Filmul este o ecranizare a romanului „Intrusul” a lui Marin Preda din 1968, regizorul Constantin Vaeni alegând un titlu diferit, care face trimitere la o altă lucrare a lui Marin Preda, și anume la „Imposibila întoarcere”, jurnalul moralizator și confesional, care îl apropie pe Marin Preda de Franz Kafka sau de Jean-Paul Sartre.
Filmul „Imposibila iubire” a avut o distribuție de zile mari, în rolul tânărului ucenic vopsitor fiind distribuit Șerban Ionescu, Amza Pellea jucând rolul inginerului constructor, țăranca Maria Petre fiind interpretată de Tora Vasilescu, doamna Sorana de Irina Petrescu și noul director al șantierului de Gheorghe Cozoroci.
Începând cu un alt citat celebru al lui Marin Preda „dacă dragoste nu e, nimic nu e” din ultimul lui roman „Cel mai iubit dintre pământeni” publicat în 1980, în același an în care Marin Preda își găsește tragicul sfârșit în circumstanțe nelămurite, la doar patru ani distanță, filmul face trimitere la mitul eroului din perioada socialismului, care pierzându-și capacitatea de muncă fizică, își pierde și calitatea de „om nou”, societatea socialistă valorizând doar „depășirea producției la hectar”.
Spre sfârșitul socialismului oamenii se întrebau, cum or fi ajuns acolo, ce s-a întâmplat cu visurile lor din tinerețe, ca astăzi după vreo 40 de ani de la ecranizarea filmului, noi să ne întrebăm la rândul nostru cum am ajuns aici, între nevoia de a înțelege trecutul și neliniștea în privința unui viitor „în trecut”, uitându-le la simpatiile marxiste ale tinerei generații.
Fiecare om are iubirea lui imposibilă și fiecare generație are un fel de „iubire imposibilă”, un vis de realizat, care de multe ori se spulberă odată cu trecerea timpului. Mi se par asemănătoare utopiile trăite de părinții noștri pe vremea elanului comunist, cu visurile noastre de a schimba lumea de după revoluție, și cu așteptările nerealiste ale generației de astăzi, vorba ceea „ne-a umblat mintea cu sorcova la cai verzi pe pereți”, ce să-i faci, păcatele tinereților.
Iubirea, imposibilă sau nu, e până la urmă un sentiment personal, nu vine și nu pleacă la comandă, nu ești binecuvântat când vine sau pedepsit când pleacă, și nici viceversa. Te poți îndrăgosti de un copac, de o vie, de un deal, de un sat , de o idee, de o țară, de Lună sau de cine știe ce altă entitate. Așa se face că unii sau îndrăgostit de utopia comunistă și au pus osul la muncă, în timp ce alții mai șmecheri au profitat de vremurile tulburi, ca după orice revoluție, și s-au cocoțat în funcții de conducere tot mai sus, pentru a avea de unde cădea la următoarea îmbulzeală.
Iubirea imposibilă este și despre cineva care și-a pus sufletul în slujba unui ideal, o meserie, o vocație, un vis și care se vede la un moment dat înlăturat, dat jos și înlocuit de cineva care nu a contribuit cu nimic la dezvoltarea acelui obiectiv, de cineva cu „spate” și „dosar curat”. Aproape că aduce cu vremurile noastre corecte politic și cu injectarea la zi. Iubirea de arginți, de putere, de avantaje, plăceri și osanale nemeritate este posibilă, dar și păcătoasă.
În film este împletită disperarea lăuntrică a omului care nu poate face nimic în fața destinului necruțător, care îi întoarce viața pe dos, chiar atunci când într-un gest eroic a salvat pe cineva de la moarte, cu nemulțumirea socială că visul nu a mers, că realitatea la care ne trezisem era de nesuportat, că intrasem cu toții în puțul plin de gaze toxice, să salvăm un „nebun”, uitând de visurile și speranțele noastre, vorba ceea „pe cel care nu-l lași să moară nu te lasă să trăiești”.
Binele făcut chiar dezinteresat, atunci când nu îți este cerut, e doar o intervenție în destinul cuiva, care poate să îi schimbe viața, în bine sau în rău, schimbare de care ești și tu responsabil, preluând o parte din destinul celui în nevoie.
Cred că nu suntem departe de o nouă trezire, la o nouă realitate, pe care astăzi începem să o întrezărim, deși nu ne e clar unde am greșit, cum de ne-a luat valul pe noi, cei care păream că ne deșteptasem odată cu schimbarea imnului național în „Deșteaptă-te române”. Tare mi-e teamă că vom schimba din nou o utopie cu alta, mai potrivită pentru generația actuală, ceva cu lupta împotriva încălzirii globale și a virusurilor apocaliptice, dacă invazia extratereștrilor nu mai ține.
Filmul sugerează de asemenea că multe lucruri se presimt înainte de a se întâmpla, cum sunt cutremurele de exemplu, pe care animalele și păsările le simt înaintea seismometrelor, astfel încât și dramatica fugă cu elicopterul a „celui mai iubit dintre pământeni”, a fost prevăzută într-un fel de rezonanță peste timp, în scena finală, când elicopterul decolează lăsându-i pe toți „cu buza umflată”, și cu scenariul neterminat.
Iubirea adevărată este tăcută, înțelegătoare, iertătoare, nu se strigă în gura mare, și cel mai important, nu moare niciodată. Ea este bucuria de a merge mână în mână pe același drum, către același țel, spre salvarea sufletelor noastre și către viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.
Ioan Cojocariu
Noiembrie 2024, Toronto
|
Ioan Cojocariu 11/9/2024 |
Contact: |
|
|
