Gramatică și cinste sau împotriva presei care bolborosește
Gramatică și cinste este titlul, insolit la prima ochire, a recentei cărți a universitarului sibian Ion Dur, cusubtitlul: De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie, carte apărută la editura bucureșteană Pro Universitaria, în 2024 (400p., format 17x24).
Criticul și istoricul literar, traducătorul și eseistul Ion Dur s-a născut în localitatea gorjeană Poiana, la 26 mai 1950. Începe studiile elementare în comuna natală, continuate la Liceul Real nr. 3 din Craiova (1968-1972), azi Colegiul Național „Elena Cuza”,studii finalizate la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1974-1978), unde își va susține și doctoratul în filosofie, cu o teză despre publicistica lui C. Noica (în 1996). Va tipări de altfel prima carte despre acest filosof în perioada postdecembristă: Noica între dandysm și mitul școlii (1994) și va organiza, în decembrie 1990, la Păltiniș, primul simpozion Noica.
După o activitate de profesorat liceal la Craiova (1978-1989), pleacă la Sibiu (de unde era soția, fiică de săsoaică), urmând toate treptele carierei universitare, de la lector (1992) până la profesor (1999) la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (unde a fost și decan, 2005-2011), apoi, din 2007, conducător științific de doctorat la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul universitar de Nord din Baia Mare, Facultatea de Litere, Școala doctorală de filosofie și comunicare.
Debutează revuistic simultan – cum notează Andrei Terian în Dicționarul General al Literaturii Române (edția a 2-a, 2017, pp. 405-407), – în revistele „Ramuri”, „Transilvania” și editorial cu vol. Exerciții de recunoaștere (1992). Au urmat alte cărți de eseuri și filosofie:De la Eminescu la Cioran (1996), Noica – portretul gazetarului la tinerețe (1999), Hârtia de turnesol. Emil Cioran – inedit (2000), Cariatide (2007), Noica.Vamile gazetăriei (2009), Maculatorul cu spirală (2010), Ciorne și zile (2012), Cioran conform cu originalul (2016), Jurnal domestic: 1971-2017. Însemnările unui in-formator (2018), Post-restant. „Cazul”gânditorului Vasile Băncilă (2020), Publicistul Horia Stamatu (2020), Noica. De la gazetărie la gândirea speculativă (2020), Lancea lui Dorifor (2021),Nae Ionescu. Între metafizică, politică și teologie (2022), M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „„metod științific” (2024). O parte din aceste opuri au fost traduse și în limba engleză și, alături dedouă traduceri din Hannah Arendt la editura Humanitas (Originile totalitarismului, 1994,și Crizele republicii, 1996), au apărut în edituri prestigioase (Scrisul Românesc, Muzeul Literaturii Române, Institutul European, Pro Universitaria, Eikon, Limes, Cartea Românească, Junimea).
Cărțile sale au fost distinse cu opt premii ale Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, revista Euphorion i-a acordat Premiul „Opera Omnia” (un premiu, totuși, de parcurs) iar Academia Română i-a conferit Premiul „Mircea Florian” pentru Filosofie. Ion Dur este o personalitate marcantă a culturii române contemporane, prețuită ca atare de studenți, cititori, specialiști (Dan-Silviu Boerescu, C. Cubleșan, Dan C. Mihăilescu, Ilie Guțan, Mircea Braga, Marin Diaconu, Gh. Grigurcu, Sorin Lavric, Andrei Terian etc.).
*
Titlul mai puțin obișnuit al recentei sale cărți, Gramatică și cinste, este lămurit de autor: „O hermeneutică «sine ira et studio», prin care sunt recuperați din carantina politico-ideologică opt gazetari importanți: Eminescu, Caragiale, Goga, D.D. Roșca, Petre Pandrea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade și Sandu Tudor (ieroschimonarul Daniil Tudor)”. Inspirată dintr-un text al lui I.L. Caragiale, sintagma „gramatică și cinste” trimite la „cinste și gramatică” și este utilizată de Ion Dur tot ca un „principiu regulator, poate singurul, al jurnalismului dintotdeauna”, întrucât, cu aceleași cuvinte ale lui Ion Dur, „e nevoie înainte de orice de cinste, de morală obiectivă a celui ce răspunde de textul scris, de cel destinat radioului sau de imaginea filmată pentru televiziune”.Eseistul trimite, totodată, la Aristotel, pentru care omul este ființa care știe gramatică, o teză pe care o aplică gazetarului ca tare. Prin urmare, cinste, cinste, dar mai cu seamă gramatica pare să fie înainte de toate, după care, în osmoză cu ea, urmează morala care-l insuflă pe cel ce scrie sau vorbește la nu știu ce post de radio sau canal de televiziune.
Așezându-iîn capul listei scriitorilor-jurnaliști pe Eminescu și I.L. Caragiale, „înaintemergătorii jurnalismului nostru profesionist”, Ion Dur îi tratează pe alții, care au abordat o publicistică culturală „ca și cum ar fi literatură”, caracterizându-i semnificativ pe fiecare: Eminescu („publicist cu metod științific”), Caragiale („politropia moftului”), Oct. Goga („trădarea cărturarului”), D.D. Roșca („polemist ocazional”), Mircea Vulcănescu („tânăra generație: hermeneutica diferenței specifice”), Petre Pandrea („un zorbagiu balcanic de stânga”), Mircea Eliade („primatul spiritului: metamorfoze și compromis”), Sandu Tudor („între jurnalism poematic și adevăr veșnic”).
Cel mai intens studiu și, bineînțeles, penetrant, este cel consacrat receptării jurnalistului M. Eminescu în diferite perioade, în funcție de spiritul timpului, de un „saeculum dominant”. Astfel, la început a fost „ipostaza unui Eminescu al postarității imediate. A urmat un Eminescu preluat de tradiționalismul începutului de secol XX, când mișcarea semănătoristă al cărui mentor a fost Iorga, reface portretul moral al poetului și împinge pe primul plan rolul ziaristului, misia pe care a avut-o«pamfletarul profetic», gazetarul conservator”.
În perioada postdecembristă, omul și opera eminesciană au fost terfelite în chip josnic, în special prin acel număr odios din Dilema (nr. 265/1998), Eminescu fiind considerat „nul” (Cristian Preda), „monstruos fizic” (Mircea Cărtărescu) sau „cadavrul din debara” (H.R. Patapievici). Sunt receptări conjuncturale, asimilate tendențios în diverse epoci politice (în cea stalinistă, Eminescu era prezentat publicului cititor îndeosebi prinÎmpărat și proletar, fără finalul poemului), dar o autentică receptare, precizează cu deplin temei Ion Dur, „nu este posibilă dacă e făcută fără lectura textelor”, editate, începând cu 1980, în totalitate și în ediții științifice, academice, grație celebrului editor Dimitrie Vatamaniuc pentru publicistica eminesciană, care l-a continuat pe alt mare editor, Perpessicius (pentru creația literară).
Stăpânit de o gândire filosofică, de îndrăzneală și bun simț, Ion Dur se pronunță cu claritate: Eminescu nu trebuie doar recitit, „dar credem că trebuie citit și chiar tradus uneori din românește în românește”, întrucât autorul Luceafărului dorea „revendicarea personalității culturii româțnești, a nucelului său moral-mitic, reînrădăcinarea în trecut”. În competentul său studiu, Ion Dur este interesat de „alt Eminescu”, cel adevărat și profund, „cum este construit textul eminescian în morfologia și sintaxa lui, ce știință a pus la lucru gazetarul pentru a-i imprima acestuia o structură de rezistență. Altfel spus, e important de analizat nu desenul din covor, ci – dacă sunt – nodurile de pe dosul acestuia, know-how-ul sau secretul producției jurnalistice eminesciene”. Demerusl său a fost o reușită, „alt Eminescu”, însemnând și „celălalt gânditor, cel care va rămâne mereu inaccesibil unei gândiri comode, leneșe”.
Contemporanul și colegul său (temporar) la „Timpul”, I.L. Caragiale este tratat laolaltă cu ilustrul său comilitan, constituind împreună „un binom indestructibil”, care „au făcut canonul (și «decalogul» corespunzător) gazetăriei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, întrucât „Eminescu și Caragiale ilustrează cum nu se poate mai adecvat ideea de subsidiaritate în cultura română, și nu pe aceea de dihonie sau dihotomie”, deși nu erau chiar prieteni. Ion Dur sesizează, pe bună dreptate, situații când „scriitura textului seamănă leit la Caragiale și Eminescu”, fiind „necesare analize fine și operații de laborator pentru a stabili paternitatea reală”.
În neașteptatul și importantul volum de corespondență inedită, Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit(documente editate de Christina Zarifopol-Illiaș, Iași, 2000), într-o scrisoare, Eminescu motivează raritatea depeșelor către Veronica Micle pentru că timpul îi este extrem de ocupat profesionist, multe numere din „Timpul” făcându-le în totalitate singur. Se știe că articolele lui I. Slavici erau corectate strict literar de însuși Eminescu (Slavici făcuse studii în limba maghiară), iar I.L. Caragiale mai și chiulea. Într-o discuție cu D. Vatamaniuc, după apariția acestei mărturisiri eminesciene, mi-a spus că va trebui să reia tipărirea ediției academice Eminescu, prin includerea studiilor cu „paternitate incertă” în publicistica eminesciană. Astfel că stabilirea „paternității reale”, de care face vorbire Ion Dur, este necesară, întrucât poate și peste textele caragialene să-și fi pus amprenta „omul deplin al culturii românești” (C. Noica).
Pe Octavian Goga, Ion Dur îl socoate „un poet cu misie și un gazetar tradiționalist militant”, pășind în politică prin literatură, fiind deopotrivă, așadar, publicist și om politic, fiind asemănat, datorită spiritului creator, cu Eminescu, Caragiale, Blaga etc.
O latură mai puțin cunoscută a filosofului D.D. Roșca este cea de „polemist ocazional” nu cu oricine, ci cu celebrul Emil Cioran, filosoful de la Cluj folosind, în această polemică, remarcă Ion Dur, un limbaj „de-a dreptul inchizitoral”, intrigându-l ce anume l-a „împins să comită condamnabila-i faptă” despre fizionomia morală a românului și istoria românilor (în eseul cioranian Ispita de a exista).S-a creatastfel un paradox: sălișteanul D.D. Roșca „nu putea ierta dezertările unui rășirean get beget, pe deasupra un eseist de marcă în al cărui discurs era topită o voluptoasă poetică a negației, una care friza ostentativ liziera radicală a absolutului”.
Mircea Vulcănescu este încadrat în „partea simbolică a generației anilor ʼ30” (șeful generației fiind Mircea Eliade), filosoful-martir al penitenciarelor bolșevice oferind urmașilor o lecție cu „doi poli proeminenți: morala omului și «românia» creatorului”, în acest sens Vulcănescu emițând o afirmație-sentință care-l definește pe deplin: „Dincolo de Dumnezeu, totul a rămas provizoriu în neamul ăsta!”.
Mandarinului valah, Petre Pandrea, cu o biografie interesantă, îi acordă, ca și lui Eminescu, un spațiu întins, considerat „o personalitate contradictorie și controversată a culturii românești”, un polemist reductabil (vezi polemica sa cu M. Ralea), un analist al „psihanalizei judiciare” și al „terapeuticii religioase”. Ion Dur îi atribuie calitatea de a face „jurnalism de știință, un alt item al lecției de gazetărie”, „un profesionalism gazetăresc”, cu o „stăpânire deplină a limbajului”, în special „topica și sintaxa propoziției și frazei”.
În studierea lui Mircea Eliade, „o personalitate complexă, contradictorie și controversată, dar un reper axiologic specific nu doar țării noastre”, Ion Dur mărturisește cumpăna în care este pus în alegerea ideilor, fiind fascinat deopotrivă de om și de operă. Tânăr, exilat, Mircea Eliade analizează „psihoza emigrației”, cu precădere „certurile, intrigile și calomniile care macină emigrația românească”, situație care a dus la semnarea, de către unii dintre membri exilului românesc, acea mârșavă „Declarație de la Budapesta” (iunie 1989), prin care Transilvania era considerată „spațiu de complementaritate”. Mircea Eliade a practicat o publicistică specifică generației sale, „ca și cum ar fi făcut literatură”, motiv pentru care textele sale s-au citit și se citesc cu „plăcere și cu interes, inclusiv documentar”.
Un „portret neînrămat” îi atribuie lui Sandu Tudor, fiu de magistrat, sublocotenent în ambele războaie mondiale, student fără finalitate, arestat prima dată în 1941, apoi în 1951, acuzat, conform regulilor stabilite la Moscova, de atitudinea dușmănoasă față de noul regim bolșevic, de fascism și de subminare a regimului, rearestat în 1958. Scârbit de vemurile trăite, se călugărește („M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos și adevărurilor lui veșnice”). A practicat o „gazetărie creștină”; și-a propus să nu adere la „omul negativ”, ci să-l mărturisească pe „Omul veșnic”. Poet și gazetar cu sinceră credință religioasă, Sandu Tudor rămâne, cum sintetizeză Ion Dur, „la primatul exclusiv al spiritualului”.
În „post scriptumul” incitantului său volum, Gramatică și cinste: De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie, Ion Dur se ridică cu perfectă îndreptățire, „împotriva presei care bolborosește”, în special a celei de după Revoluția din 1989 („concubinaj de lovitură de stat și revoltă populară”), în care „cumularea primitivă de senzațional” este evidentă, îndemnând la „alianța fecundă dintre presă și literatură, un cuplu ce poate da măsura axiologică” a timpului pe care-l trăim. Recomandă gazetarului de pretutindeni „să renunțe la viza de flotant în republica limbii române” (terfelită postdecembrist de mass-media românească, „fiind utilă doar pentru înjurături”, cum recomandă „filosoful” H.R. Patapievici).
Așadar, „fă gazetărie ca și cum ai face literatură”, acestaeste îndemnul necesar și salvator pe care-l face criticul și eseistul, profesorul de filosofie și jurnalism Ion Dur, inițiatorul și conducătorul noii serii a Revistei „Saeculum” (din 1995 încoace), demn urmaș, în această privință, al lui I.H. Rădulescu. Cartea pe care o comentăm este esențială și necesară mai ales pentru vremurile pe care le trăim, scrisă și dăruită nouă de unul dintre cei mai serioși și competenți gânditori contemporani.
Tudor Nedelcea
|
Tudor Nedelcea 11/6/2024 |
Contact: |
|
|
