O reușită carte de proză scurtă scrisă de Leonard I. Voicu din Montreal
Recent a apărut o nouă carte scrisă de Leonard I. Voicu intitulată „Erori de programare” (Ed. Eikon 2024). Numele autorului este cunoscut membrilor comunităților românești din Montréal, unde locuiește, dar și din toată Canada.
Scriitor, președintele ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), Leonard I Voicu este activ pe plan cultural și social în Montréal, unde, în 2021, a inițiat plasarea bustului Eminescu - sculptat de regretatul artist român Petre Birău - în fața Casei Române de la Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire” din Montréal cu ocazia marcării a 130 de ani de la trecerea în eternitate a poetului național al românilor, precum și a împlinirii a 18 ani de activitate a asociației ACSR.
La Montréal se întrunesc lunar membrii Cenaclului Eminescu , al cărui conducător este Leonard. În ultimii ani, Cenaclul Eminescu din Montréal s-a lărgit din inițiativa președintelui său și cuprinde acum participanți ai comunităților românești din toată Canada. Întâlnirile acestui Cenaclu se țin tot lunar, prin teleconferințe, fiind astfel posibilă participarea - ca invitați - și a unor personalități culturale din România.
Citisem romanele lui Leonard I.Voicu, apreciasem talentul lui de prozator, măiestria și profesionalismul cu care știa să mânuiască personajele sale și mai ales talentul lui în a construi dialoguri vii, veridice, într-un cuvânt - reușite. M-au entuziasmat romanele lui publicate începând din 2011, precum trilogia „Funia roșie”,„Surorile”și „Singur”, care au acea vână caracteristică autorilor motivați să scrie pur și simplu pentru că nu pot face altfel, idee pe care celebrul poet austriac Rainer Maria Rilke i-a sugerat-o unui tânăr care venise să-i ceară un sfat literar.
Cu o parte a prozei scurte a lui Leonard I. Voicu am făcut cunoștință recent, în paginile revistei trimestriale montrealeze Repere Literare, al cărei redactor șef este însuși autorul nostru, cel care de altfel a și înființat revista în 2020.
Cartea „Erori de programare” se deschide cu o amplă și frumoasă prefață semnată de Marian Nencescu - scriitor, jurnalist, filosof și critic de artă, după care urmează cele 36 de povestiri ale autorului, complet diferite una de alta ca stil și tematică.
Parcurgerea cărții devine, pe măsura înaintării cititorului în lectură, un spectacol în care, la fiecare povestire, o scenă rulantă compartimentată în 36 de secțiuni cu decoruri diferite și cu personaje oameni, copaci, animale, toate într-un dialog continuu, se oprește în fața noastră cu unul din cele 36 de decoruri și personaje, iar noi, cititorii, asistăm, fascinați, la povestea de pe scenă.
Varietatea temelor se combină armonios cu o tot atât de diversificată modalitate de prezentare. Unele povestiri sunt scrise exclusiv în dialog, altele conțin momente în care umorul, uneori sarcastic, alteori plin de tandrețe, produc, de la o pagină la alta, reacții și emoții, pe cât de diferite, pe atât de puternice. Câteva întâmplări se petrec în Montréal, altele în împrejurimile lui, unele în România, altele în vacanțe prin Europa. Sunt multe și diverse locuri, subiecte, idei, o mulțime de frânturi în care fiecare dintre noi se recunoaște.
Am putea compara cartea aceasta cu un imens tablou în care e cuprinsă toată gama de sentimente, stări sufletești și etape ale vieții omului. Un pictor ar trebui să combine multe și diverse culori pentru a obținue o nuanță care să aprindă în privitor imensul evantai de simțiri cuprinse în peisaj. Ei bine, în cazul cărții, autorul realizează acest imens tablou folosind cuvinte, care, pe parcurs, prind viață și culoare...
Cartea se citește pe nerăsuflate și mi-a părut rău când am terminat-o. Am simțit nevoia să-i pun autorului o întrebare, în scris. Iat-o:
Despărțirea de o carte
Când ai citit o carte care te-a emoționat, bucurat, în care ai intrat cu toată ființa, ba chiar ai devenit, uneori, personaj din ea, când ai fost partener al dialogurilor, martor al mărturisirilor ca metafore vii, când fiecare filă ți-a adus ceva nou, fie trist, fie vesel, ultima filă, care e sortită unei ultime vibrații, precede momentul de tristețe asociat oricărei despărțiri, fie ea trecătoare sau definitivă.
Aș dori să vă întreb, domnule scriitor, cum e când ești dincolo de filele cărții, adică cel care le-a scris? Terminarea cărții e, pentru dv, despărțire tristă sau bucurie?
Veronica Pavel Lerner
Toronto
|
Veronica Pavel Lerner 11/4/2024 |
Contact: |
|
|
