Momente istorice - Carol al II-lea și Józef Beck
Galați, 18 octombrie 1938
În iulie 1932, fără a-și coordona pașii cu România, așa cum s-ar fi cuvenit între două state aliate din martie 1921, Polonia a semnat Pactul de neagresiune cu U.R.S.S, fără a informa Bucureștiul. Peste câțiva ani, Nicolae Titulescu constata că la Varșovia vântul a cotit-o cu 180 de grade în al patrulea deceniu al secolului trecut. Și, imediat după instalarea lui Hitler la putere, Polonia a semnat cu Germania, la 15 februarie 1934, Tratatul de nefolosire a forței, trecând de partea forțelor revizioniste, respectiv a Ungariei horthyste.
În anii respectivi, din conștiința unor lideri polonezi, mai ales a ministrului afacerilor externe, colonelul Józef Beck, a început să dispară ideea lansată de făuritorul Poloniei Renăscute, Józef Piłsudski, la Sinaia, în septembrie 1922, că România și Polonia înseamnă: un singur popor cu două drapele. Cu amărăciune, Nicolae Titulescu avea să constate și un al doilea fapt, de neînțeles pentru el: la Adunarea Societății Națiunilor din septembrie 1934, șeful diplomației poloneze, Józef Beck fără a-i comunica aliatului, așa cum s-ar fi cuvenit, omologului său, a repudiat, în mod unilateral, Tratatul minorităților[1]. Aceasta în contextul în care Polonia, la fel ca Ungaria, nu ratificase nici până atunci Tratatul de Pace de la Versailles. Și pentru a dovedi că în politica externă nimic nu este întâmplător, ministrul polonez la București, a afirmat, într-o conferință de presă: cine nu urmează linia de acțiune a lui Beck nu este un bun român.
A urmat perioada în care a fost retras de la Varșovia reprezentantul misiunii diplomatice și trimis la post, nu fără anumite obstrucții, în calitate de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar, Constantin Vișoianu, unul dintre cei mai de seamă diplomați români. În mai 1936 el a redactat un raport despre politica externă poloneză, făcând o radiografie a acesteia, în care scria: Polonia urmărește să deprime situațiunea internațională, să favorizeze orice element de disociere și să agraveze inegalitatea pozițiunilor statelor componente ale Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice în fața problemelor internaționale [...] Polonia actuală încearcă să pună piedici materiale celor două înțelegeri și dorește să zdruncine echilibrul stabilit prin acordarea mutuală a intereselor respective, întrebuințând trei căi:
- răspândește în lume vești despre «dificultăți lăuntrice» ale Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice;
- creează greutăți speciale unora dintre statele membre ale acestor grupări, pentru ca să le micșoreze forțele proprii și pentru ca să stânjenească solidaritatea în jurul lor prin repulsiunea pe care ar simți-o celelalte state membre de a lua în comun riscurile unor conflicte particulare.
- caută cu orice prilej și pe orice cale să întărească și să ridice statele adversare ale acestor grupări și încurajează revendicările lor față de acestea. Citez politica Poloniei favorabilă Ungariei și Bulgariei.
Nu la mult timp, în contextul amintit, va avea loc întâlnirea de la Galați, la 18 octombrie 1938, a regelui Carol al II-lea cu ministrul de Externe polonez, Józef Beck, la solicitarea celui din urmă. Ea survenea după numeroase încercări ale Varșoviei de a atrage România în procesul de dezmembrare a Cehoslovaciei întreprinsă de Reich, Polonia și Ungaria. Astfel, în noaptea de 17 octombrie 1938, ambasadorul Regatului României în Polonia, Richard Franasovici a informat centrala Ministerului Afacerilor Străine că Józef Beck dorește să efectueze o vizită la București pentru a detensiona neînțelegerile și cere să fie primit de rege[2].
Suveranul României, care supraveghea desfășurarea unor manevre ale trupelor române la Galați, hotărăște să îl primească imediat, nu în Capitală, ci în orașul de pe Dunăre. Se va dovedi că scopul ascuns al vizitei a fost de a face părtaș și Bucureștii, alături de Budapesta și Varșovia, la o revizuire a frontierelor din nord-vestul țării. Prin șefii misiunilor poloneze din Ungaria și Italia se făcuseră în acest sens tatonări pe lângă omologii români Bossy și Zamfirescu. În arhiva Ministerului Afacerilor Externe Român se păstrează nota de convorbiri a întâlnirilor avute, destul de riguros redactată, probabil de Victor Cădere, cu desfășurarea și intervențiile participanților la întâlnire din care rezultă climatul încordat. Relatarea consemnează până și starea psihică a interlocutorului polonez, remarcând faptul că Beck era vizibil emoționat, părând puțin stăpân pe sine, cu vocea tremurândă și cu ticuri febrile ale degetelor ce bat sacadat în masă. Rezultă, așadar, că șeful diplomației poloneze i-a prezentat lui Carol al II-lea primejdia - fără ca ea în realitate să existe - pe care ar constitui-o pentru Polonia crearea unui stat independent în Rusia Subcarpatică, la granițele sale. A afirmat acesta că ar fi vorba de un teritoriu al nimănui și oricine ar dori să și-l apropie, poate să o facă cu cea mai mare înlesnire. Ce nu știa Beck era că diplomația românească cunoștea dimensiunea istorică a dosarului.
Ministrul român la Helsinki, Caius Brediceanu, persoana care în 1919 negociase trasarea graniței cu Cehoslovacia la sfârșitul Primului Război Mondial, a trimis, la cererea ministrului Afacerilor Străine Nicolae Petrescu-Comnen, un raport amănunțit cu privire la stabilirea fruntariilor în zonă. El a informat centrala ministerului asupra modului în care s-au desfășurat negocierile și discuțiile în urmă cu două decenii. Atunci, pentru menținerea unor bune relații cu Cehoslovacia, România acceptase un traseu al frontierei care lăsa în cadrul statului cehoslovac zonele locuite de români. Dar, pentru a nu crea nici cea mai mică impresie că interlocutorul s-ar situa de partea revizioniștilor, raportul lui Caius Brediceanu nu a fost în nici un fel menționat în cadrul convorbirilor cu Beck.
La Galați, ministrul de Externe polonez, Józef Beck, a subliniat că țara sa nu dorește să anexeze teritoriile din Rusia Transcarpatină, care i-ar spori numărul ucrainenilor, suficient de ridicat, din propriile sale hotare, și că n-ar fi în interesul ei să introducă în cetatea sa alte noi minorități. Dacă România ar dori să ia teritoriul, Varșovia nu ar avea obiecțiuni.
Constatând că nici polonezi și nici români nu vor Transcarpatia, singura salvare în opinia colonelului rămânea Ungaria. Ungaria, satisfăcută - credea Józef Beck - prin realizarea aspirațiilor sale în acest sector, cu siguranță va fi dispusă să pună, pentru multă vreme, surdină revendicărilor sale pe celelalte frontiere. Și, a continuat : Această operațiune ar crea o serioasă destindere în bazinul Dunării și ar permite o colaborare între popoarele conlocuitoare, lucru ce ar constitui o chezășie dintre cele mai fericite pentru pacea Europei.
Carol al II-lea a replicat că experiențele României de până atunci în reglementarea disputelor cu Ungaria, din nefericire, nu au dat rezultatele așteptate. Apoi, regele l-a invitat pe ministrul Afacerilor Străine, Nicolae Petrescu-Comnen, să expună poziția guvernului. Acesta a reamintit, și nu întâmplător, conținutul prevederilor art. 4 din Tratatul de Alianță în vigoare între cele două țări, care stipula obligația unor consultări prealabile între părți în probleme de politică internațională, mulțumindu-i, totodată, colonelului pentru efortul făcut de a se deplasa personal în România pentru a se concerta cu aliata sa.
Șeful diplomației românești a mai subliniat că acele câteva zeci de mii de români de cea mai curată rasă din Rusia Subcarpatică și celelalte câteva zeci de mii, mai mult sau mai puțin rutenizați, sunt deplin satisfăcuți de existența lor sub guvernarea cehoslovacă și că aceștia, sub nicio formă, nu pot admite reîntoarcerea lor sub stăpânire ungurească, despre care au păstrat o amintire detestabilă. Mai mult, schimbarea statutului lor ar putea provoca o mare nemulțumire în rândul ardelenilor.
Interesul vital al României ar fi - în viziunea sa și a guvernului român - să conserve o graniță comună cu Cehoslovacia, deoarece, lipsind-o de căile de comunicație pentru exportul ei, în și prin România, o împinge, în mod fatal, pentru a fi absorbită de Germania. Mai mult, propunerea făcută de Polonia ca Ungaria să alipească Rusia Subcarpatică va duce la dispariția grânarului cehoslovac și, neavând o frontieră comună cu România, este evident că ea [Cehoslovacia] va fi nevoită să-și procure cerealele necesare din Ungaria, astfel încât schimburile normale ce ar trebui, în urma ultimelor evenimente, să fie sporite între România și Cehoslovacia riscă să fie complet anihilate. A fost menționat și faptul că granița comună româno-cehoslovacă, prin căile de comunicație existente, a devenit benefică și țărilor nordice, dar mai ales Germaniei, care este partenerul cel mai important al României.
S-a menționat totodată ca anexarea teritoriului rutean de către Ungaria sporea - potrivit estimărilor Bucureștilor - cu cca 200 de km frontiera de 400 de km existentă cu Ungaria, pe care statul român a creat deja un sistem de fortificații împotriva unei agresiuni din partea Ungariei. Ministrul Afacerilor Străine român a împărtășit punctul de vedere al regelui, în sensul că experiența României dovedește că o înțelegere cu Ungaria nu se poate realiza cu ușurință, orice sacrificii s-ar consimți. Comnen i-a mai reamintit lui Beck că România consimțise, la reuniunea Micii Înțelegeri de la Bled, cu doar două luni în urmă (21-23 august), împreună cu Cehoslovacia și Iugoslavia, la reînarmarea limitată a Ungariei, iar aceasta a și reînceput campania de reconstituire integrală a Regatului Sfântului Ștefan. Józef Beck a avansat propunerea să acționeze ca mediator pentru o destindere româno-ungară. La care suveranul român, Carol al II-lea, și-a exprimat pe loc acordul.
Regele a ținut să sublinieze însă că dispariția frontierei comune româno-cehoslovace ar duce la dispariția Cehoslovaciei ca țară independentă, ajungându-se la ruperea echilibrului în Europa Centrală. La rezerva exprimată de ministrul român al Afacerilor Străine că Germania ar putea fi nefavorabilă unei Rusii Subcarpatice autonome, în cadrul Federațiunii Cehoslovace, iar atitudinea manifestată de Ungaria și Polonia ar putea aduce în confruntare directă cele două țări cu Reichul, Beck a declarat că are asigurări din partea Marilor Puteri și în special din partea Reichului că nu îl interesează Rusia Subcarpatică. După prezentarea asigurărilor de mai sus, date de colonelul Beck, Carol al II-lea i-a răspuns sec: sunt cu totul altele informațiile pe care autoritățile românești le dețin.
Ulterior, într-un cadru ceva mai degajat, după dineul oferit în cinstea oaspetelui, de la care regele a lipsit, Józef Beck și Nicolae Petrescu-Comnen au continuat convorbirile (în vagonul salon polonez staționat în stația Galați), cu participarea ambasadorului român la Varșovia, R. Franasovici, cât și a celui polonez la București, R. Raczyński, respectiv a rezidentului regal, fostul ministru la Varșovia (1931-1935), Victor Cădere. De data aceasta, Petrescu-Comnen i-a adresat omologului un călduros apel ca alianța polono-română să nu sufere de pe urma controverselor iscate, care dealtminteri ar fi putut fi evitate, dacă ar fi existat un contact mai strâns între Varșovia și București. Pentru prima dată, Beck a recunoscut: că este poate vinovat de a nu fi ținut acest contact cu Bucureștiul, motivându-și atitudinea prin dorința de a menaja sentimentele României (sic!), aliată atât a Poloniei, cât și a Cehoslovaciei.
Interlocutorii știau bine că prin Acordul de la München, din 30 septembrie 1938, încheiat între Germania, Italia, Franța și Marea Britanie, Hitler viza anexarea regiunii sudete din Cehoslovacia, în care locuiau etnici germani. La 2 noiembrie, avea loc primul arbitraj de la Viena, ca o consecință a Acordului de la München, prin care Cehoslovacia mai pierdea sudul Slovaciei, în favoarea Ungariei, și se consfințea ocuparea provinciei Teschen de către Polonia. Peste mai puțin de un an, la 1 septembrie 1939, Germania ataca și desființa statul polon, în colaborare cu U.R.S.S, săvârșită fiind a patra dezmembrare a Poloniei.
Prof. dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
-------------------------------------------
[1] Magazin istoric, nr. 3/2003
|
Nicolae Mareș 10/27/2024 |
Contact: |
|
|
