Muzica clasică și sfârșitul vieții
Într-o cultură, care încearcă să uite de moartea în viața de zi cu zi, există tot felul de manifestări (filme de groază, halloween-ul, spectacole macabre etc.) care o trivializează și care variază de la „drăguț” la macabru. Dacă vrem să înțelegem solemnitatea sfârșitului vieții ar trebui să ne aplecăm asupra muzicii religioase, a muzicii populare și a muzicii clasice, pentru a ne conecta cu moartea într-un mod sănătos și sfânt.
De secole, compozitorii au scris muzică despre moarte, ea inspirând unele dintre cele mai profunde lucrări de muzică clasică scrise vreodată. Moartea este încorporată în sintaxa muzicii clasice. Într-un sens profund, metaforic, toată muzica (în special simfonia) oferă un exemplu în acest sens, urmărind o viață întreagă - plină de episoade și schimbări, variații, stări și, în cele din urmă, atingând sfârșitul vietii.
Vă propun să ne ne uităm la poveștile din spatele a șase piese de muzică clasică.
Jean Sibelius (1865-1957) „Valse Triste”
În 1903, Sibelius a compus șase piese muzicale pentru piesa Kuolema (Moartea), scrisă de cumnatul său, Arvid Järnefelt. Prima piesa a fost intitulată Tempo di valse lente - Poco risoluto. În 1904, el a revizuit piesa, care a fost interpretată la Helsinki la 25 aprilie a acelui an sub numele de Valse triste. A fost un succes instantaneu în rândul publicului, a căpătat o viață proprie și rămâne una dintre piesele cele mai cântate pe toate scenele lumii. Fundalul muzical, în cadrul piesei originale Kuolema, arată astfel:
Este noapte. Fiul, care priveghează lângă patul mamei sale bolnave, a adormit de oboseală. O lumină roșie se difuzează prin cameră: se aude un sunet de muzică îndepărtată și un vals ajunge până la urechile noastre. Mama adormită se trezește, se ridică din pat și, în haina ei lungă și albă, care ia aspectul unei rochii de bal, începe să se miște tăcut și încet încoace și încolo. Apar cupluri ciudate care dansează. Femeia pe moarte se amestecă cu dansatorii, apoi, epuizată se prabușește în pat și muzica se întrerupe. În final, își adună toate puterile și invocă din nou dansul. Se întorc dansatorii, rotindu-se într-un ritm sălbatic și nebun. Veselia ciudată atinge un punct culminant când cineva bate la ușa care se deschide larg. Mama scoate un strigăt deznădăjduit, oaspeții spectrali dispar, muzica moare. Moartea stă în prag.
Johann Sebastian Bach (1685-1750 ) „Komm, süßer Tod, komm selge Ruh Komm, süßer Tod, komm selge Ruh”
„Komm, süßer Tod, komm selge Ruh Komm, süßer Tod, komm selge Ruh” („Vino, dulce moarte, vino, odihnă binecuvântată”) este un cântec compus în 1735 de Johann Sebastian Bach pentru voce solo și bas continuu. Bach a folosit versuri ale unui poet necunoscut, scrise în jurul anului 1724, cerând morții să vină rapid și pașnic pentru a-l aduce pe cântăreț în ceruri, unde poate vedea chipul lui Isus. „Vreau să-L văd pe Isus acum / și să stau lângă îngeri / Viața este de acum înainte completă / deci noapte bună lumii.”
Este printre cele mai populare lucrări ale sale și a fost adaptată și transformată de mai mulți compozitori în decursul timpului.
Modest Petrovici Musorgski (1839 –1881) „Песни и пляски смерти”
Песни и пляски смерти (Cântece și dansuri ale morții) este un ciclu de cântece pentru voce (de obicei bas sau bariton bas) și pian scris de Musorgski la mijlocul anilor 1870. Fiecare cântec tratează moartea într-o manieră poetică și reflectă experiențe din Rusia secolului al XIX-lea: moartea copilului, moartea în tinerețe, nenorocirea în stare de ebrietate și război. Ciclul este considerat capodopera lui Musorgski în acest gen.
Primul, Cântec de leagăn (Колыбельная) (14 aprilie 1875), înfățișează moartea unui copil. Moartea vine pentru copil sub forma unei doici, care legănă copilul spre odihna veșnică. Se prezintă o mamă într-o colibă țărănească care își leagănă copilul bolnav. Moartea apare și încearcă să o consoleze pe mama și pe copilul ei. Replicile Morții sunt lente și se termină cu un motiv de „leagăn” îndreptat către copil. În cele din urmă, mama acceptă soarta copilului ei și îi permite Morții să legene copilul într-un somn etern.
Al doilea, Serenada (Серенада) (11 mai 1875) înfățișează Moartea care așteaptă afară, la fereastra unei tinere necăsătorite, comportându-se ca un trubadur. Figura cavalerească a Morții cântă o serenadă adolescentei aflate pe moarte încercând să „seducă” fata cu frumusețea serenadei sale, în timp ce este sedus la rândul său de paloarea bolnăvicioasă a fetei.
În al treilea, Trepak (Трепак) (17 februarie 1875) un țăran beat se împiedică în zăpadă și este prins de viscol și o întâlnește pe Moarte. Moartea îl invită să danseze Trepek, un dans popular rusesc. Moartea este înfățișată mai întâi ca o teroare (în timp ce viscolul aprig îl învăluie pe țăran), apoi ca o seducătoare (în timp ce ea îi spune țăranului cuvinte dulci pentru a-l convinge să se întindă în zăpadă) pentru ca în final să fie înfățișată ca mângâietoare (cântând un cântec de leagăn al zilelor de vară) în timp ce bărbatul moare înghețat.
În ultimul, Field Maresal (Полководец) (5 iunie 1877), Moartea vizitează câmpul de luptă la lumina lunii după o bătălie aprigă. Ea se adresează trupelor moarte, le spune că, daca în viață au fost dușmani acum sunt camarazi în moarte, iar ea este ofițerul lor comandant. Ea îi asigură că, deși cei vii vor uita de ei, ea își va aminti de fiecare în parte și va împietri pământul deasupra lor, astfel încât să nu poată fi înviați.
Hector Berlioz (1803-1869) „Marche au supplice din Symphonie Fantastique”
În 1827, Berlioz a participat la o reprezentație a lui Shakespeare - Hamlet la Paris unde actrița irlandeză Harriet Smithson a jucat rolul Opheliei. Până la sfârșitul spectacolului, este îndrăgostit fără speranță de Harriet Nereușind timp de 5 ani să o seducă cu scrisorile sale, a conceput proiectul de a o cuceri cu muzica sa: așa s-a născut Symphonie Fantastique. Berlioz, a avut nevoie de doar două luni pentru a compune simfonia (februarie - aprilie 1830). A fost cântată în premieră la Paris pe 5 decembrie 1830 la Salle du Conservatoire, sub conducerea lui François-Antoine Habeneck, la șase ani după simfonia a noua a lui Beethoven. Formată din cinci scene descriptive, această lucrare este mai apropiată de tonul poemului simfonic.
Simfonia fantastică spune o poveste înfricoșătoare în muzică. La începutul simfoniei, un tânăr artist se îndrăgostește de o iubită idealizată. Gândurile sale obsesive despre iubita lui îl urmăresc pe artist peste tot.
În partea a patra - Marche au supplice, tânărul, aflat sub influență unei doze de opiu (prea slabă pentu a produce moartea pe care și-o dorește), cade într-un somn profund însoțit de cele mai oribile halucinații. Visează că își ucide iubita, că este condamnat la moarte pentru crima sa și asistă la propria execuție.
Camille Saint-Saëns (1835-1921) „Danse Macabre
Dansul morții era o noțiune medievală, în care moartea avea să vină la noi ca un amant terifiant, gata să ne îmbrățișeze și să ne ducă sufletele în lumea de dincolo. Poate cea mai cunoscută piesă clasică, care folosește acest model, este Danse Macabre, op. 40, un poem simfonic pentru orchestră, scris de Camille Saint-Saëns în 1874. A avut premiera pe 24 ianuarie 1875. La început (în 1872) a fost o compoziție pentru voce și pian cu un text al poetului Henri Cazalis. În 1874, compozitorul a extins și a reelaborat piesa într-un poem simfonic, înlocuind linia vocală cu o parte de vioară solo.
Potrivit legendei, Moartea apare la miezul nopții o data pe an, îi cheamă pe morți din mormintele lor să danseze pentru el în timp ce el își cântă la lăută (aici reprezentată de o vioară solo). Scheletele dansează pentru el până când cocoșul cântă în zori, când trebuie să se întoarcă la mormintele lor până în anul următor.
Francis Poulenc (1899-1963) „Dialogues des Carmélites”
Libretul acestei opere este o adaptare liberă a compozitorului a unui scenariu scris de Georges Bernanos (după nuvela Ultima pe eșafod a lui Gertrud von Le Fort publicată în 1931). Premiera versiunii italiene a fost la Scala din Milano pe 26 ianuarie 1957 (cu Virginia Zeani în rolul Blanche) iar a celei franceze la Opera din Paris pe 21 iunie 1957. Acțiunea începe în aprilie 1789 când tânăra Blanche de la Forc îi comunică tatălui ei intenția de a intra într-o manastire Carmelita. Maica superioră a mănăstirii o primește după ce tânăra îi explică motivele care o împing să se înscrie în acest ordin religios. Devenită novice, Blanche va trăi ultimele zile ale congregației. Ordinele religioase au fost dizolvate în timpul Revoluția Franceză. Trupele revoluționare invadează mănăstirea, călugărițele sunt arestate, dar Blanche reușește să scape. Carmelitele au fost condamnate la moarte. Se urcă pe eșafodul ghilotinei sfidând călăii, cântând Salve Regina. Când cântatul se oprește (la ghlotinarea ultimei surori) Blanche, din mijlocul mulțimii, se ridică și se urcă pe eșafod pentru a fi executată și a împărtăși soarta surorilor ei.
Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae
|
Vasile Astărăstoae 10/27/2024 |
Contact: |
|
|
