Observatorul

Dosoftei, înaintemergătorul - 400 de ani de la naştere

Dosoftei, înaintemergătorul - 400 de ani de la naştere
Mihai Caba 27 Octombrie 2024

Este unanim recunoscut faptul că în definirea unei naţii, a specificului ei naţional, după cum amintea şi strălucitul istoric literar George Călinescu, un rol primordial îl deţine „trăsătura diferenţială a unui popor”, care poate fi întrevăzută ca formă de manifestare într-o complexitate de valori caracteristice, dobândite de-a lungul timpului său istoric trăitor şi care, întreţesându-se expresiv, dau un fond comun, diferenţiat faţă de alte popoare. Între aceste valori, ca elemente de specifitate definitorii, stau: limba, tradiţia populară şi credinţa; fiecare în parte şi toate împreună pot „da sama” de un popor.

Vorbind despre limba română, despre închegarea ei şi, de aici, despre literatura română, este o cale lungă ce acoperă mai multe secole, începând de la „scrisoarea boierului câmpulungean Neacşu către judele Hanăş Bengner al Braşovului, la 1521, rămasă deocamdată ca primul răvaş românesc cunoscut” şi până în zilele noastre. Numai că în această privinţă, cea a apariţiei şi evoluţiei creaţiei literare româneşti, pe căile bătătorite de istoricii şi criticii literari ai vremurilor se constată două opinii diferite, diametral opuse, vorbindu-se în contradictoriu de chiar „două începuturi”, fiecare dintre ele fiind susţinute, de o parte şi de cealaltă, cu ardoare şi cu temeinicia punctelor de vedere exprimate. Astfel, potrivit acestor „divergenţe”, primul „început” literar acoperă perioada secolelor XVI-XVIII, prelungită puţin şi la începutul secolului al XIX-lea, fiind decis de către cronicarii moldoveni, Dosoftei, Cantemir şi de cronicarii munteni, având punctul „terminus” la „Tiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu (1812). Cel de al doilea „început” a fost „localizat” în timp „în preajma secolului al XIX-lea, când literatura a luat-o de la capăt”, după cum conchide şi Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”, ed. Minerva, 1990. Potrivit acestuia: următorii poeţi de „oh” şi „ah”, cum au fost Văcăreştii şi Conachi, au inventat, de fapt, literatura română modernă de astăzi, statornicindu-i speciile şi genurile pînă azi.

Şi, totuşi, dacă dorim să încheiem această „gâlceavă, cu înţelepciune” (vorba lui Dimitrie Cantemir), atunci putem să conchidem, fără a fi supuşi unui nou „diferendum”, că literatura română „a pornit vitejeşte doar odată cu criticismul junimist” (1863) lansat de Titu Maiorescu, aşa cum apreciază „cu împăcare” şi criticul literar Al.Cistelecan.

Revenind la George Călinescu, cel care consideră că „spiritualitatea unui popor se aranjează în jurul unei - note de bază - înnăscute”, în cazul punctual al literaturii române acesta văzând - nota ei de bază - în „Epoca veche a începuturilor de ev mediu întârziat”, după cum îşi intitulează primul capitol al monumentalei sale Istorii, în care strădania minuţioasei sale cercetări estetice este îndreptată cu luare aminte peste operele înaintemergătorilor limbii române literare, scoţându-le la iveală, cu judecată stabilă şi nepărtinitoare, contribuţia lor însemnată de a face trecerea de la literatura religioasă, aflată în plină expansiune, la limba literară a începutului literaturii.

Între înaintemergătorii literaturii române ale acelei epoci „de ev mediu întârziat”, George Călinescu îl pune la loc de cinste şi pe Mitropolitul Dosoftei, căruia îi consacră nu mai puţin de trei pagini, 53-56, în Istoria , reeditată la Editura Nagard, în 1980.

Mai întâi, pedantul istoric şi critic literar, trecând laconic peste biografia lui Dosoftei, se opreşte în final la portretul acestuia zugrăvit „cronicăreşte” de Ion Neculce: „acest Dosofteiu mitropolitul nu era un om prost de felul lui; era neam de mazîl, prea învăţat; multe limbi ştia, eleneşte, latineşte, slavoneşte şi alte. Adânc din cărţi ştia, şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe aceste vremi nu se mai află un om ca acela”.

Întruchiparea portretistică a acestor puternice trăsături de caracter atribuite Mitropolitului Dosoftei ne îndeamnă, dară, să zăbovim mai pe îndelete asupra vieţii şi operei sale, în contextul istoric al devenirii de mai târziu, aşa cum au făcut-o de-a lungul vremurilor şi numeroşii săi exegeţi.
Astfel, desprindem, după Nicolae Iorga - citire, faptul că s-a născut la 26 octombrie 1624, la Suceava, pe numele lui de mirean Dimitrie, în familia neguţătorului Leontari - tatăl şi a Misirei - mama, Barilă, de origine exterioară graniţelor ţării (probabil macedoneană), dar cu multe rude şi legături româneşti.
Au trecut de atunci, iată, patru veacuri cu cei 400 de ani ai lor!
A pornit pe drumul învăţăturii la Şcoala Domnească de pe lângă Biserica „Trei Ierarhi” de la Iaşi, abia deschisă de domnitorul Vasile Lupu, la 1640. De aici continuă studiile la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lwov (Polonia), însuşindu-şi limbile: greacă, latină, slavonă şi polonă. Urmând calea credinţei ortodoxe, în 1648, îl aflăm la M-rea Pobrata (Probota), prima ctitorie a domnitorului Petru Rareş, unde s-a călugărit şi ca monah a primit numele de Dosoftei. Aici depune mare sârguinţă pentru traducerea în româneşte a Istoriei lui Herodot, a unui Pateric grecesc şi a altor texte, între care şi fragmente din Viaţa şi minunile Sf. Vasile cel Nou. Pe această bază, ascensiunea sa ecleziastică este fulminantă, fiind ales şi funcţionând ca episcop de Huşi timp de doi ani (1658-1660), ca mai apoi, timp de peste un deceniu (1660-1671), să fie episcop de Roman, perioadă fastă în care începe lucrul la „Psaltirea în versuri”, culminând cu alegerea sa ca Mitropolit al Moldovei în care a slujit pe acest scaun arhieresc în două perioade: prima(1671- 74), întreruptă de pribegia sa în Polonia, „ca urmare a schimbării de domn, dar şi a covingerilor sale antiotomane” şi a doua (1675-1686), odată ce este readus în demnitatea sa chiriarhală anterioară şi până la luarea sa ca ostatec, în 1686, de către regele polon Jan Sobieski, care, în retragerea oastei sale din faţa otomanilor, a luat din Moldova, atât pe Mitropolitul Dosoftei, cât şi Arhiva, Tezaurul Mitropoliei şi Moaştele Sfăntului Ioan cel Nou, ultimele fiind cu greu returnate Sucevei, în 1783.

În prima sa perioadă Mitropolitul Dosoftei, drept urmare a relaţiilor sale cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolae Milescu Spătarul, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie şi, astfel, are meritul înfiinţării la Iaşi a primei tiparniţe.

Dovedindu-se a fi un cucernic iubitor al sfinţeniei credinţei ortodoxe şi purtător de griji faţă de enoriaşii săi păstoriţi, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, înzestrat cu darurile dumnezeieşti ale misiunii sale, a lucrat cu îmbelşugare la traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi har a lui Dumnezeu, dăruind Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare pentru rânduiala slujbelor bisericeşti.

Primele sale cărţi tipărite au fost: Psaltirea în versuri şi Acatisul Născătoarei de Dumnezeu. Din pricina „stricării” tiparniţei de la Iaşi, acestea sunt tipărite în cele din urmă, în 1673, la Uniev, în Polonia. A lucrat la Psaltire cinci ani, după cum mărturiseşte pe foaia de titlu: „A fost lucrată cu lungă osteneală, în mulţi ani, socotită şi cercată prin sfintele cărţi şi di aciia pre versuri tocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare”. Cuprinzând versificarea celor 150 de Psalmi ai Dosoftei - Psaltirea în versuri - Psalm 11

lui David şi având peste 500 de file, cu cele 8634 versuri ale sale, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, după cum conchide şi istoria literară, este considerată prima operă poetică de mari dimensiuni din literatura română! (s.n.) Practic, Dosoftei poate fi socotit, fără tăgadă, înaintemergătorul Poeziei româneşti; el fiind şi primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox. Însuşi G.Călinescu, pornind de la primul Psalm, îi apreciază lui Dosoftei acea „proaspătă undă psaltmodică” : Ferice omul ce n-a merge / În sfatul celor fără de lege / Şi cu răii nu va sta-n cărare / Nici va şedea în scaun de pierzare. / Cu voia lui va fi tot cu Domnul / Şi-n legea lui va petrece somnul.

Adaptibilitatea tălmăcirii la specificul limbajului poetic autohton îi conferă lui Dosoftei prilejul primilor paşi făcuţi pentru introducerea limbii române în oficierea cultului ortodox, iar plăsmuirea versurilor sale are darul de a oferi credincioşilor o stare emoţională a receptării acestora. În acest sens al sensibilităţii poetice, G.Călinescu notează: „Dar mai ales Dosofteiu are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei care dă mireasmă mâhnirilor abstracte” : Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sânte, / Şi nu mă trece, ce-mi ia aminte! / Că-mi feci rea voe, pentru grea ură / De sânt cu spaimă´n cugetătură.

Reflectând asupra versificaţiei prozodice a Psaltirii, ilustrul istoric şi critic literar deliberează: „Oricât de stângace ar fi uneori stihurile mitropolitului, nu trebuie să uităm că întâiul (s.n.) a încercat tot felul de registre, făcând versuri de 6,7,8,10,12,13 şi 16 silabe. Este în stihuirea lui chinuirea, hilaritatea sfântă a misticilor italieni”.

După reinstalarea în scaunul Mitropoliei şi repararea „tiparniţei de la Iaşi”, Mitropolitul Dosoftei a continuat trudnica şi vrednica sa misie de a tipări noi „cărţi de slujbă”, între care: „Dumnezăiasca Liturghie” (1679 şi 1683), „Psaltirea d-nţăles”(1680), cu text paralel în româneşte şi slavoneşte, „Molitvălnic d-nţăles”(1681) şi „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, în 4 volume ( 1682 – 86), lucrare rămasă netrminată ca urmare a luării sale forţate în Polonia. Aici şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale. Cât a mai trăit în „nevoi şi scârbă”, sfântul ierarh Dosoftei şi-a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat vechile legături cu ierarhii ortodocşi ai Moscovei şi Kievului, traducând pentru aceştia, din greacă în slavonă-rusă, cărţile Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Stirul, Gherman al Constantinopolului şi Simeon al Tesalonicului , sprijinind astfel dreapta Crednţă a Bisericii. În ciuda presiunilor făcute în exil asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a rămas un stâlp al Ortodoxiei până la sfârşitul vieţii sale, din 13 decembrie 1693, când a fost chemat la Domnul. A fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, aflată astăzi în Ucraina.

Au trecut, iată, 326 ani de veşnicie ai sfântului mitropolit şi cărturar Dosoftei! Dacă în cultura şi literatura română posteritatea îi oferă prin veacuri cărturarului Dosoftei un loc binemeritat în rândul înaintemergătorilor, ce au deschis drumul spre o limbă română literară, cinstindu-i însemnata operă prin numeroasele reeditări postume ale scrierilor sale de har, nici Biserica ortodoxă nu râmâne mai prejos când este vorba despre pomenirea ierarhului mitropolit Dosoftei, păstor dreptcredincios şi jertfelnic pentru slava credinţei şi aducerea limbii române în Altar şi, astfel, în anul 2005, în 14 octombrie, de sărbătoarea Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, Sinodul B.O.R., întrunit la Iaşi, a proclamat la Sfânta Liturghie canonizarea Mitropolitului Dosoftei, spre a „fi numărat între Sfinții Bisericii și să fie pomenit și cinstit cu cântări de laudă în ziua de treisprezece a lunii decembrie. Poruncim, de asemenea, în Duhul Sfânt, ca viața, slujba și icoana Sfântului să fie primite cu evlavie de preoții, monahii și credincioșii ortodocși.”

Nici legendara Cetate ieşeană nu a coborât tradiţionala sa „ştachetă a cinstirii” când a venit vorba despre Dosoftei, ierarhul mitropolit, de numele căruia sunt legate pe vecie izvodiri şi împliniri aduse cuvântului românesc scris şi meşteşugit în tipărirea lui. În urma unor cercetări istorice minuţioase a fost identificat locul casei în care Mitropolitul Dosoftei şi-a instalat, la 1679, cea de a doua tiparniţă, acolo fiind tipărite: Liturghia, Psaltirea de-nţăles şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Mai întâi în această casă, aflată în capătul „Uliţei Mari”, apropiată Curţii Domneşti şi Bisericii „Sf.Nicolae”, ctitorită de Ştefan cel Mare, la 1492, a funcţionat o mănăstire de călugări, devenită, apoi, la 1675, reşedinţa mitropolitului Dosoftei. În zilele noastre, recunoscută ca monument istoric, această veche zidire din piatră, construită în formă de cub, pe la 1677, cunoscută şi sub numele de „casa cu arcade”, a fost restaurată după stampele vremii, între anii 1966-1969 şi, la 7 august 1970, a devenit „Secţia de literatură veche” a Muzeului Naţional al Literaturii Române, adăpostind colecţii unicat: de manuscrise şi cărţi vechi, de icoane din sec. XVI-XVIII-lea şi o machetă a unei tiparniţe din timpul lui Dosoftei.

Iar ca toate să fie pe măsura cinstirii, în 1975, în faţa Casei Dosoftei, sub semnul omagierii vrednicului cărturar, înaintemergătorul tipăriturilor de cărţi în limba română, edilii ieşeni au inaugurat statuia în bronz a Mitropolitului Dosoftei, executată cu recunoscută măestrie artistică de către renumitul sculptor ieşean Iftimie Bârleanu, adăugându-şi, astfel, în patrimoniul Cetăţii ieşene de pe 7 coline un nou şi însemat monument, ridicat întru slava şi închinăciunea iluştrilor săi înaintaşi.

În spiritul tradiţiei împământenite a Cetăţii ieşene, acum, la slăvitul moment aniversar: „Mitropolitul Dosoftei - 400 de ani de la naştere” poate că ar fi nimerită o şi mai mare osteneală conjugată a Primăriei Iaşului şi a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, privind aducerea la Iaşi a osemintelor Sfântului Mitropolit Dosoftei, cum şi recuperarea Arhivei şi a Tezaurului Mitropoliei, luate ca „pradă de război” de către regele polon.

În încheiere, dar nu în ultimul rând, conformându-mă întocmai „ sfintei porunci”, fie-mi, dară, primit „cântul de laudă” ce i-l ridic Sfântului Mitropolit Dosoftei, cel care s-a nemurit întru păstrarea Credinţei ortodoxe şi cinstirea Limbii române.

Mihai Caba
Art Emis

Mihai Caba 10/27/2024

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian