Necesitatea de a fi
Am o rană pe inimă cusută
cu fire din sângele lui Dumnezeu
prin care
dacă aș vrea să mă uit
aș vedea lumea de dincolo de noi
Fântâna din care bea Dumnezeu
uneori vreau să fiu doar cel care sunt
să uit de vocile celor din jur
să-mi mărginesc gândul
asemeni cerului de peste deal
în asfințit
sau poate fântâna
zidită lacrimă peste lacrimă
din care o să bea Dumnezeu
din trupul meu firav și plâns
să împrăștii lumină
peste cei care vin însetați și obosiți
ca să privească în fântâna
din care bea Dumnezeu
sau poate aș putea fi
un om rău
măsurând înaltul cerului
cu ochii dați peste cap
ori chiar
un șarpe zelos
ce-și lasă urma dinților
pe lacrima căzută pe fundul
fântânii
dar vreau Doamne să fiu cel care sunt
nu mai am glas
trupul meu încă respiră
și va da apă
pentru fântâna zidită
lacrimă peste lacrimă
din care o să bea Dumnezeu
să nu mă faci Doamne
să obosesc în zadar
lasă-mă să fiu cel care sunt...
La capătul celălalt al firului era Dumnezeu
aseară m-a sunat cineva
cu număr ascuns
m-a întrebat despre toate cele
dar despre mine
nu m-a întrebat nimic
știa totul
chiar și cu ce costum
sunt îmbrăcat
la orele dintre noapte și zi
apoi am aflat că știe
în ce an și în ce zi m-am născut
mi-a spus "La mulți ani"
la capătul celălalt al firului
era Dumnezeu
Gândind la tata...
demult nu-l mai aud pe Dumnezeu tușind
și nici pe tata strigându-mă
să-i duc sus pe acoperiș
o cană cu apă
știu că ultima dată
când
l-am văzut pe Dumnezeu lăcrima
iar lui tata
îi sângerau mâinile și picioarele
i-am strâns picioarele de obrazul meu
și i-am oprit sângerarea
m-a privit lung
ca și când
iar aș fi făcut vreo boacănă
apoi mi-a spus:
poate că la noapte
mă va chema Dumnezeu
ca să-i duc o cană cu apă
tu ești bărbat
să nu mă aștepți că
drumul o să dureze o veșnicie...
O vorbă pentru sufletul mamei
nu știu câte zile voi mai pierde
de-aici încolo
în cimitirul în care
este îngropată mama
nu mai este loc
cândva în partea de-alături
era o bancă
pe care
stăteam de vorbă cu Dumnezeu
în zilele de duminica
cineva a mutat-o mai încolo
cu câțiva pași
și atunci hotărât
să nu mă mai așez
am cedat-o lui Dumnezeu
să mai poartă vorbi și cu ceilalți
știu că este un gest
pentru care
mama m-ar fi sărutat pe frunte
și mi-ar fi spus
ca din când în când
să-l mai invit și pe tata
să vorbim cu Dumnezeu despre sufletul ei
Umbrele copilăriei
imaginează-ți o pasăre
care și-a rupt aripa în zbor
imaginează-ți fântâna
din fața casei
adormită sub nuc
imaginează-ți fiecare brazdă
întoarsă cu plugul de lemn
și pe tata încălțat
parcă
cu cizme de lut
și mai apoi
imaginează-ți
cum ridică cu secera
spicul căzut la pământ
și pe mama cu ulciorul cu apă
strigând: haideți să beți
că nici Dumnezeu
nu poate opri timpul pe loc
imaginează-ți copilul din tine
care ar vrea
să se întoarcă în trecut...
Orașul fără străzi
prin orașul meu fără străzi
circulă moartea
de mână cu singurătatea
niciun pieton
nicio mașină
și niciun birt ca altădată
la colț de stradă
doar Dumnezeu în mână cu o cheie
așteaptă în partea cealaltă a orașului
Ultima lacrimă
mi-am sculptat anii
pe ultima lacrimă
a mamei
dar unul
nu- mi ieșea la socoteală
era anul în care
mama s-a dus
să-l întâlnească pe Dumnezeu
Ofertă incontestabilă
Când ai nevoie de oameni
nu mai e nimeni în jur
când ai nevoie
să bați mingea pe maidan
nu mai este niciun copil
disponibil
când ai nevoie de încă o zi
moartea îți bate în geam
dar cui îi pasă de viața
pe care nu ți-ai trăit-o îndeajuns...
nu oferi dragoste nu primești nimic
Ca un vis
azi-noapte cineva
mi-a bătut în geam
semăna cu mine de parcă
ar fi fost fratele meu geamăn
și mă striga
pe nume teo teo
deși nu știu de unde
îmi știa numele
îmi părea foarte cunoscut
i-am răspuns
cu blândețea unui porumbel rănit
hai îmbracă-te și intră i- am zis
spală-ți picioarele și
așază-te lângă mine și dormi
a gândit cât a gândit
apoi a dispărut ca un vis
De vorbă cu Dumnezeu
luminile orașului se sting
una câte una
rămâne aprinsă doar cea
din dreptul patului
ca să pot să văd
pilulele de pe noptiera
invadată de boli și tristeți
asistenta mă întreabă
de ce dorm pe partea cu inima
pentru că mâine trebuie
să mi se facă eco cordul și
nu o să dea bine în fața monitorului
sunt exasperat
închid ochii și-mi imaginez
o firimitură de fericire
gata zic
starea mea e una acută
iar Dumnezeu
mă privește cu indiferență
trebuie să mă conformez
că cine știe dacă fișa mea
va avea sau nu o suspiciune sau o recomandare în plus
cauza probabilă a bolii mele
e în curs de investigare
experiența îmi spune să închid ochii
și să fiu puternic
indiferent de diagnostic
și între răgazul dintre ultimile clipe
să stau de vorbă cu Dumnezeu...
nu nu știu cum să încep
cuvintele mi se dau de-a rotogolul
și sunt trist
încerc să mă apropii cu gândul
și-l rog
Doamne
semnează-mi biletul de trecere
de pe tărâmul vieții
pe cel al întunericului...
atât și nu îți cer mai mult
(text scris pe un pat de spital)
Apartamentul cu numărul 10
când rămân singur
afară plouă cu bulbuci
în apartamentul meu
doar umbra își face de lucru
se plimbă de ici-colo
și nu zice nimic
nu răspunde nici la ușă
când moartea se uită pe vizor
nu-i bai zic
o să aștept până încetează ploaia
și de teamă o să trag jaluzelele
apoi îi spun lui Dumnezeu
numărul apartamentului
în care locuiesc
deși întotdeauna am locuit
în apartamentul cu numărul 10
Îngăduință
azi sunt îngăduitor cu mine însumi
sunt îngăduitor și cu moartea
ba chiar
îmi voi reînoi jurământul
de fidelitate
și o voi lăsa să coboare în mine
ori de câte ori îi va fi frig
nu
nu o să-i cer nimic la schimb
decât o liniște de încă o zi
apoi poate să umble desculță
prin ceea ce încă mai sunt
Câte ceva despre mama, câte ceva despre Dumnezeu
prietenii pe care i-am avut
până de curând
s-au dus unul câte unul
fiecare în direcții diferite
ca nori
care despart cerul de pământ
starea mea e una obișnuită
cu singurătatea
ca un cui de pe care
a căzut tabloul cu cei care au fost
și numai sunt
uneori le simt lipsa
și mă umplu de lacrimi
și totuși ce i-aș spune lui tata
văzându-l cum dă norii la o parte
ca pe o perdea în plină zi ?
mă gândesc că dacă
ar sta de vorbă cu mine
l-aș întreba
ce mai face și cum o duce mama
și poate l-aș întreba
câte ceva și despre Dumnezeu
Pe trecerea de pietoni imaginară, doar eu
umblu cu un băț alb în mână
ca orbul
care-și face cărare
printre trecătorii întârziați
ce fug pe trecerea de pietoni
transpir și soarele șmecher
îmi zâmbește la fel
de parcă am fi
prieteni de o viață
pe drept zic
suntem prieteni dar nu atunci când
îmi acopăr fața cu mâna
și bolborosesc în mine
cuvinte pe care
nu le-am mai auzit niciodată
cu bățul din mâna grea
ce-mi tremură de-atâta bătrânețe
îmi fac loc să trec
pe o trecere de pietoni imaginară
nu nu port ochelari
ochelarii sunt pentru cei care
vor să oprească timpul…
Moartea mea are un ciorap găurit în călcâi
când ușa vieții
îmi rămâne mereu închisă
în casă
dansează pustiul
fumul de la ultima lumânare
un cui
și un tablou
cu cei care au fost
sub care păianjenii se joacă
de v-ați ascunselea
nu n-am cum să știu regulile jocului
și e mult prea târziu să le învăț
prezența mea e doar o umbră
sub candelabrul rămas
neaprins de multă vreme
dar știu că moartea mea
are un ciorap găurit în călcâi
Doar vis...
azi-noapte mi-am văzut moartea
și am crezut că vrea
să doarmă cu mine în același pat
cum o mai făcuse
de vreo două ori
să povestim despre una-alta
și îndeosebi să continuăm
discuția de ieri noapte
de fapt era vorba
despre un vis
în care
se făcea că am murit
și între două vorbe mi- a spus
" nu nu te vreau
e mult prea devreme încă"
și când m- am trezit
moartea stătea încotită
pe pervazul ferestrei
dinspre apus
și mă privea insistent
Sub acoperire
seară de seară
moartea deghizată în umbră
se plimbă pe aleea
din spatele blocului meu
ochii și-i aruncă
peste urmele lăsate de mine
la întoarcerea acasă
e disperată și răsuflă greu
ca în zilele călduroase
în care unii
se adăpostesc unul în celălalt
știu bine că o să treacă și pe la mine
realitatea nu- mi poate ascunde
nici cele mai mici gesturi ale vieții
anii mi s-au dus ca anotimpurile
peste zilele și nopțile lăsate
în urma trecerii mele
vine toamna cu tristețile ei
nu-i bai zic
realitatea nu mă poate ascunde printre gesturile zile
La colț de stradă
singurătatea mea cerșește
la colțul unei străzi
din orașul în care
nu mă cunoaște nimeni
și- i normal să fie așa
din moment
ce sunt un străin
într- un oraș străin
în urma mea
cresc umbrele haotic
ca în urma unor pași
lăsați de izbeliște
strada miroase a tristețe și lacrimi
doar singurătatea mă ia de braț
și trecem printre oameni
fără să fim luați în seamă
din când în când
mă apucă o tristețe
și sfredelește adânc în mine
ca și cariile într-un lemn uscat
nu- i bai zic
va mai trece o zi...
La masa cu cei care nu mai sunt
de două ori pe an
înainte de a trece pragul
îmbătrânit
al casei părinților mei
mă descalț
ei nu mai sunt
au plecat să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l invite la masa
cu cei care nu mai sunt
mă privesc de sus și din tabloul agățat
pe peretele de deasupra patului
în care
mi- am adormit copilăria
pe partea cealaltă
se găsește soba cu plită
pe care
ne pregătea cartofi în jarul încins
ca un soare în plină amiază
lampa din tavan
cu sticla numărul opt
rămasă neștearsă
s-a spart nu demult
așteptările privesc nebunatic
înspre ușa întredeschisă
și nu mai intră nimeni
între jaluzelele lăsate
s-au cuibărit păianjenii și privesc
înspre scările din lemn
nemăturate de multă vreme
mamă tată v-am pregătit masa
cartofi cu carne afumată
așa cum ne plăcea la toți
și ascult fiecare
mișcare de prin curte
pe scaunul neocupat
va sta Dumnezeu
care ne va aduce
un buchet de trandafiri albi
din grădina de la capătul casei
fiică-mea teodora
îi va așeza într-o vază incoloră
ca lacrima pe care va scrijeli
doar două nume : Ioan și Ana
mă grăbesc acum
înspre lavița din fața porții și aștept...
Teodor Dume
|
Teodor Dume 10/25/2024 |
Contact: |
|
|
