Scrisoare pastorală
Mânăstirile și robia.
Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut la un post de televiziune, cineva a întrebat daca învățătura creștină acceptă robia și dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia mai multe secole.
Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric și dialectic, când, pentru a susține așa-numita ,,luptă de clasă puteai răstălmăci lucrurile așa cum vreai, mai ales că cei denigrați nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui și pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale, ne facem o datorie de conștiință să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.
În primul rând, precizăm că învățătura creștină nu admite robia și exploatarea omului de către om. Ea socotește că toți oamenii sunt frați între ei, fii ai aceluiași Părinte, Dumnezeu! Creștinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împărați, fără deosebire. Era o adevărată revoluție în gândirea antichității, când sclavii nici nu erau considerați oameni, ci obiecte însuflețite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viață și de moarte asupra lor. Așadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica își avea atribuțiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.
Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăți în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstirești au fost secularizate (confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstirești proveneau din cumpărări și donații. Unele dintre mânăstiri aparțineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieșea din țară și mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori și boieri români. Pe moșiile tuturor acestor mânăstiri se practica același sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme și erau practicate de către toți proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moșnenii(în Țara Românească) sau răzeșii (în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafețe de teren din moșiile mânăstirești sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmașii sau clăcașii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă pe moșia boierească sau mânăstirească. Uneori acești pălmași veneau din alte localități, căutând condiții cât mai avantajoase de muncă și atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutați să-și facă o casă și astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate.
În satul Bârda se poate observa și azi asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Mucești, Memeși, Rolești și Luchești erau mahalale de moșneni, iar Linia Cocoanei și Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniți clăcași pe moșia boierească. Se poate observa aceasta și după numele de familie. În mahalalele de moșneni numele de familie venea de la un strămoș unic (Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) și majoritatea familiilor din acele mahalale aveau același nume de familie. În mahalalele de clăcași sau pălmași numele de familie sunt foarte împestrițate, ceea ce dovedește faptul că au venit din diferite locuri și s-au așezat acolo.
Pe moșiile mânăstirești și boierești mai era o categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alții decât țiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-și caute norocul. Ei nu aveau decât o căruță și unul sau doi cai. Asta în situațiile cele mai bune. Acești țigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte și să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supraviețuire. Atunci intervenea înțelegerea sau contractul verbal între părți. Țiganii sau robii își luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moșie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte și, probabil, ceva bani. Unii dintre robii țigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alții erau adevărați artiști într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domnești, boierești și mânăstirești. Când se vindea, ori când se dăruia o moșie, în actul de vânzare-cumpărare erau menționate și sălașele(familiile) de țigani-robi, care însoțeau moșia.
Au existat proprietari care au dat libertate robilor țigani, fiind influențați de ideile revoluționare europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe țiganii de pe moșia sa de la Mircești. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit țiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniți, cu coada între picioare și l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primește-ne înapoi, că murim de foame! Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse și baza materială, ca să poată supraviețui. Robia aceasta a fost desființată oficial sub influența ideilor revoluționare de la 1848.
Așadar, mânăstirile au aplicat aceleași metode, care erau folosite și legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă și asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noștri care emigrează azi și colindă toată lumea, dar mai ales țările europene, sunt fericiți când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condițiile de muncă și de retribuție și trec la treabă.
Altă Mărie cu aceeași pălărie!
*
Scrisoarea lui Alexandru Vlahuță către fiica sa. Redăm mai jos scrisoarea unui mare scriitor român către fiica sa, fiindcă în această scrisoare se găsesc multe sfaturi și îndemnuri valabile pentru oricare dintre noi și mai ales pentru tineri:
,,Să trăiești, Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poți fii fericită! Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiți și al doilea
al doilea, de! Norocul și celelalte pere mălăiețe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire și nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare și în tine înflorește și leagă rod când ți-ai pregătit sufletul pentru el. Și pregătirea aceasta e opera de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăștii tot ce ai înșirat și iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puțini oameni fericiți
. ATÂȚIA CÂT MERITĂ.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră și dacă ne-am dojeni de câte ori am mințit, sau ne-am surprins asupra unei răutăți, ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârșit, ne-am examina mai des și mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate și de necinste murdară, din care se îngrașă dobitocul ce se lăfăiește în nobila noastră făptură. Se știe că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învățătura și din durerile altora. Eu am mare încredere în voința ta. Rămâne să știi doar ce vrei. Și văd că ai început să știi și asta. Doamne, ce bine-mi pare ca ai început să te observi, să-ți faci singură mustrări și să-ți cauți vina.
Așa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei și al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii și suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deșertăciunea te îndemnă să strigi: ,,Uitați-vă la mine!. Dar mai ales aș vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: ,,Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești!. Nu e triumf pe lume, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citești și atunci cu sufletul senin de azi! Te îmbrățișez cu drag, Al. Vlahuță.
*
Prețul unei mese. Părintele Ilie Izverceanu de la Cernavârv era cunoscut în toate satele din partea muntelui. Înalt, chipeș, pus mereu pe șotii, găsea oricând câte un cuvânt de încurajare sau câte o glumă, care-l făcea pe interlocutor să-și uite supărarea. Uneori biciuia cu vorba lui ironică, alteori mângâia părintește, dar, oricum, era o plăcere să discuți cu dânsul. O întâmplare de prin 1939-1940 îi marcase adânc tot restul vieții.
Într-o zi a venit în sat o ceată de legionari, care au adunat sătenii din Cernavârf la școală și le-au ținut o cuvântare, în care și-au expus planurile lor de viitor, încercând să atragă pe cât mai mulți la partidul lor. Din Cernavârf doar doi săteni trecuseră la legionari. După ce s-a terminat ședința, fiind și seara, legionarii au întrebat unde ar putea să servească ceva de-ale gurii. Toți au fost de părere că singurul potrivit pentru a fi gazdă este părintele Izverceanu. L-au trimis pe un oarecare Mărăscu să-l anunțe. Părintele s-a învoit. La poarta lui bătuse oricine trecuse prin sat și oricând aflase găzduire și masă și băutură. I-a servit pe legionari cu ce-a avut la repezeală, le-a dat băutură din belșug și aceștia au plecat după vreo câteva ore chiuind și pocnind din pistoale.
Prin 1950, au venit în Cernavârf și comuniștii cu caravana, să le arate localnicilor filme sovietice, în care se preamărea munca în colhozuri și sovhozuri. Fiindcă n-au avut alt loc mai potrivit, au venit tot la părintele Izverceanu și au dat film în curtea lui, iar ecran a fost chiar peretele casei părintelui. După film, le-a dat și comuniștilor masă și aceștia s-au dus veseli și mulțumiți.
Iată că, prin 1960, la poarta părintelui Ilie Izverceanu au bătut securiștii. Aceștia n-au vrut să mănânce și nici să bea. L-au ridicat pur și simplu, l-au aruncat în mașina neagră și pe-aici ți-e drumul. L-au ținut câteva luni în anchetă și în proces, acuzându-l de politică legionară. Argumentul cel mai greu împotriva sa era tocmai masa pe care o dăduse legionarilor. A fost condamnat pentru aceasta la 18 ani muncă silnică. Pedeapsa a ispășit-o la închisoarea de la Aiud. A efectuat doar șapte ani, până când, într-o seară, au fost puși în careu în curtea închisorii. Directorul li s-a adresat cu ,,-Fraților! lucru neauzit acolo până atunci. Toți au rămas tăcuți, ca de piatră. Directorul a continuat: ,,-Fraților! Bucurați-vă!
Tăcere de mormânt. Nimănui nu-i ardea de glumă. Îl priveau pe director neîncrezători, se priveau unii pe alții.
,,-Fraților, mâine dimineață la ora opt toți veți pleca acasă! Iarăși tăcere. Atunci directorul a mai spus:
,,- Dacă cineva vrea să mai rămână, poate să rămână în continuare aici!
Abia atunci și-au dat seama că e adevărat și au explodat cu toții în chiote de bucurie.
Când s-a întors în sat după șapte ani de închisoare la Aiud, era de nerecunoscut. Îmbătrânise cu mai bine de douăzeci de ani. Mulți nici nu l-au mai cunoscut. Masa dată legionarilor în acea seară a fost cea mai scumpă masă din viața lui!
*
Oaia lui Dumnezeu. La Sfodea trăia o familie de oameni simpli, dar foarte deosebiți între ei. Maria era o femeie credincioasă, care nu lipsea niciodată de la biserică în duminici și sărbători, indiferent dacă era slujba la Sfodea sau la Balta. Ea se angajase să asigure prescurile necesare pentru Sfânta Liturghie și părintele se îngrijea ca la câteva luni să-i dea câte un sac de făină pentru aceasta. Maria își făcea cu regularitate rugăciunile, ținea posturile cu sfințenie și ducea o viață de adevărată femeie creștină. Ion era mai lumesc. ,,Uita întotdeauna că este zi de post sau sărbătoare, ,,uita întotdeauna că este slujbă la biserică, la mânie înjura și drăcuia de trosneau încheieturile cerului; era unul din obișnuiții cârciumii și, din când în când, mai sărea și gardurile încoaci și încolo.
Într-o sâmbătă seara au venit copiii cu vitele de la câmp, dar, ajunși acasă, au observat că le lipsește o oaie. Imediat Ion a dat alarma. A mobilizat pe toți ai casei, a chemat vecinii și alți vreo câțiva și au plecat după oaie. Maria i-a spus:
,,-Ioane, eu nu pot să merg! Mâine este slujbă la Balta și eu trebuie să fac prescurile. Altcineva nu le face și eu nu-l pot lăsa pe părintele fără prescuri și să nu poată face slujbă! Eu zic să nu te alarmezi, că are Dumnezeu grijă și de oaia noastră!
Atât i-a trebuit lui Ion. O rafală de înjurături a lansat asupra femeii sale și a plecat după ceilalți. Au căutat până târziu în noapte, dar n-au găsit-o.
Dimineața, Maria a plecat dis-de-dimineață spre biserica de la Balta cu cele cinci prescuri într-un coșuleț de nuiele, iar Ion a plecat aiurea să caute oaia cu copiii. N-a uitat însă ca să mai sloboadă încă o rafală de înjurături la adresa soției. Pe la prânzul cel bun, Maria s-a întors de la biserică și a pus masa. A venit și Ion din pădure cu o falcă în cer și cu alta în pământ, supărat și obosit și iarăși a luat-o la înjurături pe Maria. Ea tăcea și-și vedea liniștită de treabă. Când el s-a mai potolit, i-a spus iarăși:
,,- Lasă, Ioane, că ne dă Dumnezeu oaia înapoi! Știe El unde este oaia noastră!
Lui Ion îi venea să înnebunească, auzind-o cu câtă liniște și siguranță vorbește. Destul umblase el și nu găsise oaia, nici vie, nici moartă.
După ce au mâncat, Ion s-a culcat. Maria a luat-o prin grădină, fără să știe nici ea încotro vrea să meargă. La un moment dat a auzit o oaie zbierând înfundat. S-a uitat în toate părțile și a priceput. Într-un colț al grădinii era groapa în care astâmpăraseră var pentru casă. Varnița rămăsese o groapă uitată, peste care crescuseră rugii an de an. Oaia ajunsese acolo, mâncase frunze de rugi și la un moment dat căzuse în groapă. Cu cât încercase să scape din capcană, cu atât de înfășurase în rugi. Maria a văzut-o, a zâmbit fericită, s-a închinat și în sinea ei I-a mulțumit lui Dumnezeu, apoi s-a dus acasă. L-a trezit pe Ion și i-a spus:
,,- Ioane, du-te și ia oaia din varniță! Ți-am spus eu că ne-o dă Dumnezeu înapoi, nu ne lasă El să avem pagubă! Apoi, Ioane, de acu să n-o mai dai răului, că asta-i oaia lui Dumnezeu, să știi!
Peste tot căutase Ion, numai în varniță nu. A plecat rușinat și poate a înțeles și el că nimic nu trebuie să facă fără Dumnezeu.
*
Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Părintelui Arsenie Boca am selectat câteva ,,rețete sufletești: Rețete duhovnicești
Feriți-vă de limbajul vulgar, obișnuiți-vă cu limbajul cărților sfinte. Trebuie curățată mintea, că limba altfel nu se curăță.
Răbdând canonul și zicând: așa îmi trebuie, așa mi se iartă păcatele.
Să nu răspunzi cu înțepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ți îmblânzești câinele.
Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ți auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însușindu-ți-o.
Pe vârful limbii călărește satana. Așa să fie vorba între voi ca la rugăciune. Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc și cele mari.
Adevărata creștere spirituală e să-ți cunoști neputințele și să te lupți cu ele. Singura neputință pe care ți-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin ușile închise.
Faceți măcar 100 de metanii pe zi că vă dă sănătate sufletească și trupească.
Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în fața oamenilor ca o floare supremă a umanității.
*
Învață de la toate. Redăm mai jos o poezie norvegiană excepțională. În unele mențiuni este pusă pe seama poetului Joseph Rudyard Kipling, în altele autorul ei ar fi necunoscut. Iat-o:
Învață de la apă să ai statornic drum,
Învață de la flăcări, că toate-s numai scrum...
Învață de la umbră, să taci și să veghezi...
Învață de la stâncă, tu neclintit să crezi,
Învață de la soare, cum trebuie s-apui...
Învață de la piatră, cât trebuie să spui,
Învață de la vântul, ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume, de liniștit să treci,
Învață de la toate, că toate sunt surori,
Cum treci frumos prin viață, cum trebuie să
mori,
Învață de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învață de la nufăr, să fii mereu curat,
Învață de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învață de la ape, să nu dai înapoi,
Învață de la umbră, să fii smerit ca ea,
Învață de la stâncă, să-nduri furtuna grea
Învață de la soare, ca vremea să-ți cunoști,
Învață de la stele, că-n cer sunt multe oști,
Învață de la greier, când singur ești să cânți,
Învață de la lună, să nu te înspăimânți,
Învață de la vulturi, când umerii ți-s grei,
Și du-te la furnică să vezi povara ei.
Învață de la floare, să fii gingaș ca ea,
Iar mielul să te-nvețe, să ai blândețea sa;
Învață de la păsări, să fii mereu în zbor,
Învață de la toate, că totu-i trecător!!
*
*
Zâmbete. ☺Dacă totul a ieșit bine, înseamnă că ai greșit undeva... ☺Mama proștilor e mereu... gravidă! ☺Ca românul nu-i nici unul, unde-s mulți, putea fi unul! ☺Două cuvinte deschid multe uși: trage și împinge! ☺,,- Aveți păduchi? ,,- Daaa...! ,,- Și... cu ce-i tratați?,,- Păi... nu sunt bolnavi! ☺Fetița mea spunea că vrea să fie prințesă. I-am arătat fotografia printului Charles. Acuma vrea sa fie doctoriță! ☺Domnule, aveți 103 ani, care este secretul longevității dumneavoastră? ,,- N-am bani de înmormântare! ☺- Băi, ce-am îmbătrânit!... Până și regulile de circulație s-au schimbat de când am făcut eu școala. Pe vremea mea era obligatoriu să oprești când vedeai un om pe trecerea de pietoni. Acum e opțional. Obligatoriu a devenit să mă înjuri de bou ce sunt că vreau să traversez pe-acolo! ☺Doi bătrâni ședeau pe o bancă: ,, O vezi pe tinerica aceea? zice unul. Moare după mine! ,, Dar de unde știi? întreabă celălalt nedumerit. ,,-Păi n-o să moară înaintea mea!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 10/8/2024 |
Contact: |
|
|
