Între Pământ și Rai
Hai să ne întâlnim
Între pământ și rai
Unde aripa pasării mângâie cerul
Hai să ne vedem pe geana luminii
unde mugurii înfloresc
Și culorile se trezesc din somn
Umplând câmpurile de bucurie
Hai să ne căutăm în vis
Îți las urmele mele în păduri ce șoptesc liniște și rugăciuni
De-ți va fi foame, sânul unui copac te va hrăni
De-ți va fi sete, vei găsi izvorul pe care și eu l-am găsit
De te vei crede pierdut, ridică-ți ochii la stele
Îți vor arăta oglinda ochilor mei
Bătăile inimii îți vor spune de ești pe calea cea bună
Spre Mecca sufletului
Unde călătoresc eu
Nu este teamă, nici îndoială
Nici durere, nici suspin
Călătoria Destinului
Am sărit gardul destinului
Să aflu ce este viața
Am aterizat în groapa cu lei
I-am mângâiat pe fiecare în parte
Privindu-i în ochi
Și fiara m-a văzut cât sunt de flămândă
parcă îmi vorbea
A zis, și tu ești în cușcă
Ești îndrăzneață
Niciunul nu ar trebui să fim aici flămânzi
O mână nevăzută ne-a eliberat
Ne-am întors fiecare în junglă
M-am târât ca șarpele pe pământ visând că zbor
M-am alăturat păsărilor cerului
Am coborât pe pământ să mă hrănesc
Am aflat că nu fiecare măr e dulce
Mi-a fost sete,
am aflat că nu fiecare picătură de apă este răcoritoare
Am căutat nectar în florile câmpului
Am simțit parfumul lor atingând și spini
M-am întors înapoi
Am lăsat porțile destinului deschise
Dumnezeu mi-a șoptit
Ascultă-ți sufletul
Acolo te aștept să stăm de vorbă
“Eu sunt calea, adevărul și viața”
Prăpastia întunericului
Am căzut în prăpastia întunericului,
Inima-mi orbecăie,
Cum frunzele toamnei se învârt bezmetice în cădere.
Nu-i mai aud bătăile,
Le ignor de mult timp.
De ce mi-ar răspunde?
Am întemnițat-o,
Supusă ca un ocnaș,
Primește mâncare în gamelă.
De foame, inima mea scrie poezii
Pe pereții celulei, tot mai slăbită.
Gardianul o ocăra:
„Nu ai dreptul la iubire,
Toți te-au adăpat cu oțet,
Au dat cu pietre în tine,
Ești răstignită de Ponțiu Pilat.”
Inima a răspuns îngenuncheată:
„Eu îl urmez pe Hristos,
Trăiesc în veșnicie.”
Într-o zi, o rază de lumină
A pătruns prin crăpătura zidului,
Și inima, slăbită,
A început să bată din nou,
Încet, dar sigur,
Ca un ecou al speranței.
Gardianul, surprins, a întrebat:
„Cum poți să trăiești,
Când totul în jurul tău e întuneric?”
Inima a răspuns cu o voce firavă:
„Lumina vine din credință,
Și din iubirea ce nu moare.”
Visul pământului
Țărâna intră în visul languros al toamnei,
Cu mantia așternută din lăcrimați copaci.
Ploaia îi descântă pământului să adoarmă,
Și agheasma cerului în sân îi toarnă.
A fost atâta dragoste fierbinte în vară,
O nuntă în cer, o nuntă pe pământ.
Din pântecul pământului s-a zămislit,
Cu dar, cununi de flori și lanuri coapte.
Sub cerul înstelat, toamna se lăfăie pe aripile vântului,
Cu straiul petecit la balul umbrei și-al luminii.
Câmpurile-s acum despuiate,
Precum miresele în noaptea nunții,
Arzând în brațele fierbinți ale iubitului,
Tânjind ne-izbăvirea focului.
Rămân lascive în zori și în tihnă despletite,
Până când iarna, cu alb strălucitor veșmânt,
Va da canon pământului îngenunchere,
După o spovedanie de dor și patimi.
Ecouri de Cuvinte
Am înghițit cuvinte
Amare, dulci
Ca fumul de țigară
Multe s-au risipit
Pe aripi de vânt
Fără a scrie istorie
M-am hrănit din cuvinte
Unele raze divine,
Străpungând norii disperării
Încă le absorb
În liniștea sufletului
Altele îmi aduc speranță
Strălucind ca stelele
În nopțile întunecate
Am primit în dar cuvinte
Ca florile de primăvară
Unele rugăciuni tăcute
Înalțate spre cer
Altele căutând răspunsuri
Ca și niște amintiri vechi
Încărcate de parfumuri
Am auzit cuvinte
Răsunând în inimă
Ca râsetele de copii,
Altele îmbrățișări calde
Înbălsămându-mi sufletul
Iubesc cuvintele
Unele vise fragile,
Plutind pe aripile nopții
Valuri nesfârșite,
Spălând țărmuri încontinuu
Altele flăcări vii
Arzându-mi cu pasiune inima
Am ascultat cuvinte
Unele munți înalți,
Încercând să atingă cerul
Altele păsări libere
Zburând spre necunoscut
Am adunat cuvinte
Din lacrimi ascunse
Pe obrajii timpului
Încă pagini nescrise
Așteptând să devină povești
Să călătorească
Purtându-mi gândurile departe
Altele oglinzi ce m-au lăsat
Să privesc în adâncul meu
Femeia-cămilă
Istovită, traversează deșertul vieții
Înhămată la viață,
Cu lacrimi purtate în cocoașă,
are sarcini de indeplinit.
Femeia-cămilă poate seduce umbrele
Și se duelează cu năluci.
Pășește cu sârg prin nisipul existenței diurne,
Cu foc în ochi și marea în inimă.
Călătoarea îndură arșița sufletului,
Taie întunericul cu privirea
Și primește lumina
Fără vătămare.
Flămândă de fericire,
Femeia-cămilă rabdă
Setea neîmplinirilor,
Îngenuncheată în viață.
Destinu-i străjuiește calea,
Ce nu se-abate de la drum,
Precum și stânca, îmbrățișată
De stihii, cată mereu spre stele.
Femeia-cămilă, robită de ea însăși
Merge înainte sleită.
Lui Dumnezeu îi închină rugi
Să o îndrepte spre oaza din deșertul vieții…
Femeia
Femeia își face rochie din cer
Din fluturi zâmbete
Soarele îl poartă-n ochi
Lumina ei o dăruiește
Tot ce atinge înflorește
Iubește femeia fără margini!
În pântecul ei zămislește viața
Ea este răsăritul și apusul
Lutul, lanul, macii, cerul
Izvor ce umple cupe
De o dorești
Vorbește-i despre stele, cer, păduri
Du-o de mână pe câmpuri înflorite
Fă-o să râdă, mângâi-o, dezmiard-o
De plânge soarbe-i lacrimile
Îmbrățișează-i sufletul din umbre
Femeia te sfințește
Aripi îți dă să zbori pe cerul ei
Sherezade tainice în ea mijite te așteaptă
De-i vei cânta pe limba ei
Un foc de vei aprinde în ea
Îți va încredința o taină sacră
Veghează-i altarul, arzi cu ea
Alesul ei vei fi de poți să fii și înger
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 9/26/2024 |
Contact: |
|
|
