Interviu cu maestrul Ladislau Roth - Compozitor, pianist și dirijor de talie internațională -
Moto: Am fost așa de fericit
, că la acel pupitru, unde mi-am început cariera, unde am luat prima oară bagheta în mână, a fost și ultima oară - la Opera din Timișoara! Asta a fost în 2019. - Ladislau Roth -
Am avut privilegiul de a sta de vorbă cu o personalitate cu totul specială, un om a cărui viață a fost deosebită. Domnul Roth a fost martor la evenimente istorice dobândind o experiență de neprețuit. La venerabila vârstă de 104 ani invitatul meu, care este un muzician de renume internațional, dar și un supraviețuitor al uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria umanității Holocaustul, ne povestește parte din viața sa.
Prin muzica sa, el a reușit să transforme durerea și suferința în artă, oferind speranță și alinare pentru nenumărate generații. Domnul Ladislau Roth ne povestește mai multe despre viața sa extraordinară, despre modul în care muzica a fost și continuă să fie o forță vitală pentru supraviețuire și vindecare.
În ziua de 12 august 2024 am avut bucuria de a-l vizita pe muzicianul Ladislau Roth, acasă în orașul Bat-Yam, Israel. Complice mi-a fost distinsa artistă, doamna Terry Gabor (Bat-Yam, Israel), căreia îi mulțumesc și pe această cale!
La cei 104 de ani, domnul Ladislau Roth are o ținută și o memorie de invidiat. Ne-a povestit nenumărate momente din trecutul său profesional cât și din cele mai triste, din timpul Holocaustului.
László Roth sau Ladislau Roth (uneori Laslo Rooth, în ebraică: לסלו רוט sau לאסלו רוט, s-a născut în ziua de 4 iulie, 1920 la Satu Mare. Este un dirijor israelian de orchestră și cor, compozitor și adaptator, originar din România. A fost dirijor, apoi prim-dirijor al Operei din Timișoara iar în Israel, dirijor al Orchestrei simfonice radio din Ierusalim, al Corului de cameră din Tel Aviv, al Corului Tzadikov și director muzical al Ansamblului israelian de folclor Anahnu Kan. A realizat adaptări muzicale pentru numeroase spectacole și înregistrări. A aranjat multe piese din muzica israeliană și din cei mai buni artiști ai țării care au trecut sub bagheta lui, spre exemplu: Shoshana Damari, Yoram Gaon, Arik Einstein și contemporani, ca: Maor Cohen și Peter Roth (fiul său care în plus a participat și în calitate de dirijor). A dirijat la Festivalul de cântăreți Hasidici ,,Tshoot Roshunot și la festivaluri pentru copii.
https://ro.wikipedia.org/wiki/L%C3%A1szl%C3%B3_Roth
Iată interviul:
Lucreția Berzintu (L. B.): Bună ziua, maestre Ladislau Roth! Vă mulțumesc mult pentru că ați acceptat cu amabilitate, să avem acest dialog acasă la dumneavoastră! Pentru început, vă rog să vă prezentați pentru publicul care vă cunoaște mai puțin.
Ladislau Roth (L. R.): Bine ați venit la mine acasă! Eu vă mulțumesc pentru vizită, în primul rând! Sunt dispus să-mi aduc aminte de cele întâmplate, să dau niște informații. M-am născut în Satu Mare, în 1920, într-o familie normală, medie ca venituri. Am avut o copilărie frumoasă, dar la vârsta de zece ani m-am mutat de la Satu Mare la Timișoara, și pentru că deja la vârsta de 11 12 ani am început să cânt la pian mi-am spus că ar fi bine să mă dedic acestei profesii. În principiu m-am gândit să fiu pianist concertist și am avansat chiar foarte bine în acest domeniu. La Timișoara am urmat și am terminat liceul.
(L. B.): Unde v-a prins alipirea unei părți din teritoriul Transilvaniei Ungariei horthyste prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940?
(L. R.): În anul 1940 când terminasem deja bacalaureatul, m-am dus la Satu Mare, la nunta verișoarei mele și acolo m-a prins alipirea Ardealului la Ungaria. Inițial, i-am rugat pe părinții mei să stea acolo, la Timișoara, pentru că mă voi întoarce cu o ocazie. Nu era ușor atunci de trecut frontiera, dar părinții mei au vrut să vină ei după mine, la Satu Mare (care era deja în Ungaria). Așa că, au lichidat totul la Timișoara și au venit la Satu Mare. Mai apoi s-au stabilit la Oradea unde aveau prieteni iar afacerile au mers foarte bine. Fac o paranteză să vă spun că părinții mei s-au născut în Austro-Ungaria și au trăit în Imperiul Austro-Ungar. De fapt, mama mea s-a născut la Mannheim, în Germania.
(L. B.): Ce a urmat atunci, după alipirea părții din Transilvania la Ungaria?
(L. R.): Eu, când am văzut că sunt în Ungaria visul meu a fost să pot studia la Academia de Muzică ,,Franz Liszt din Budapesta, care era pe-atunci una dintre academiile cunoscute în Europa. Adică, a scos oameni importanți. În 1940 m-am dus la Budapesta și mi s-a spus că nu mai sunt locuri pentru evrei, că a fost un număr limitat. Atunci m-am dus la Cluj, care era tot în Ungaria și am avut un profesor cunoscut, Ferenz Farcaș, care a scris multă muzică pentru filme. După primul an de studiu am încercat încă o dată la Budapesta și am reușit. Am făcut anul II deja la Budapesta. Dar, în 1943, când m-am prezentat la începutul anului școlar următor mi s-a spus, ,,mergeți la secretariat că aveți un comunicat. Am fost anunțat că nu mai pot continua studiile pentru că s-a introdus ,,numerus nullus adică evreii și alte naționalități nu mai sunt acceptați. (nota red.: ,,numerus nullus = o serie de reglementări naziste prin care evreii au fost excluși practic din toate profesiile comerciale, economice și intelectuale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial). N-am avut nicio altă soluție decât să mă întorc la Oradea, unde se stabilise familia.
(L. B.): Mai întâi a fost antisemitism, apoi ghetoizare, urmând deportări în lagăre naziste
Cum a început totul?
(L. R.): În dimineața zilei de 16 martie 1944, am văzut că pe stradă se plimbă soldați germani cu svastica. Astfel, am înțeles că Ungaria a fost ocupată de germani. După opt zile am fost obligați să purtăm steaua galbenă (steaua lui David), care trebuia să fie de 10 x 10 cm. Jandarmii unguri, care erau cei mai brutali, mai răi decât SS, aveau în buzunar centimetru și măsurau. Dacă era numai de 9 cm, luai bătaie pe loc. Pe scurt, evreii au fost adunați în ghetoul din Oradea, unde am stat trei săptămâni și apoi am fost anunțați că în șapte transporturi ne duc în Germania pentru lucru. Eu am fost în transportul nr. 3 și am sosit în 29 mai 1944, pe la ora 3 4 dimineața, când era încă întuneric.
(L. B.): Ați fost la Auschwitz?
(L. R.): Da, la Auschwitz Birkenau, împreună cu mama și tata. Aici, lucrurile s-au desfășurat așa de repede încât n-am avut nici măcar timp să-mi îmbrățișez mama. A fost o despărțire imediată; femeile cu copii până la 16 ani de o parte, bărbații pe de altă parte, în rând din cinci în cinci mai ușor de numărat. N-am mai văzut-o pe mama mea în tumultul acela, ce-a fost acolo. Ulterior am aflat că au dus-o la gazare imediat cum am sosit.
Noi am ajuns în fața ofițerului care cu gestul făcut cu mâna, ne-a arătat în dreapta (nu știam ce înseamnă ,,stânga, dreapta!!),. Tatăl meu și cu mine ne-am dus astfel în dreapta și a urmat dezinfectare, ras pe cap
Apoi ne-am dus în lagăr și timp de trei zile n-a fost nimic. Subliniez că în Birkenau era ,,doar partea de distribuire barăci din lemn, totul din lemn -, de unde se cereau trimiteri în alt lagăr, de 300, 400, 500 de oameni. În mijloc este Auschwitz 1 care este baza, unde sunt case de cărămidă (fostă cazarmă a armatei poloneze). Partea a treia este Molovich unde erau două fabrici mari, IG Farbenindustrie AG cea mare firmă de vopsele, chimicale și farmaceutice.
(L. B.): Ce ați făcut în lagăr?
(L. R.): După trei zile am fost chemat, să fiu un comando și din păcate am prins un comando care necesita efort fizic. N-a fost greu, că am fost trei în comando și am primit un fel de targă, o platformă din scânduri mari legate și cu două roți, care se putea ridica pentru ca încărcătura să cadă. I se spunea purtător de cadavre. Deci, trebuia să ridic. Veneam la o rampă unde era stația de debarcare pentru că în fiecare vagon au fost 2 3 decedați care n-au rezistat drumului, oameni bolnavi fără medicamente
îi adunam, îi puneam pe targă (acesta e numele mai potrivit) după care trebuiau duși la crematoriu, veneam înapoi în lagăr și îi adunam pe cei care erau decedați. Subliniez că acel crematoriu era la 2 km distanță față de locul lagărului. Trebuia să facem asta de dimineață, de la ora șase până seara la ora șase. Norocul meu a fost nu știu dacă era noroc, eu socotesc că a fost noroc - că am avut un capo (capo era un fel de șef al fiecărui grup de lucru), un neamț creștin care, odată a stat cu mine de vorbă și mi-a spus că este profesor universitar. A fost cu triunghiul roșu, adică era deținut politic. Exista triunghi negru, verde, violet
Acei care studiau Biblia aveau altă culoare, homosexualii cu violet
Și el m-a întrebat cu ce m-am ocupat. I-am spus că am doi ani de academie de muzică. Am uitat să vă spun că limba mea maternă este germana, de la mama. Așa că
chiar m-a întrebat de limbă și i-am răspuns că mama este de origine germană. Văzând că mă simpatizează, am avut curaj într-o zi și i-am spus, ,,faceți-mi un bine, vă rog: sunt cu tatăl meu aici care în viața lui n-a lucrat nimic fizic și mi-e frică că nu rezistă. Mi-e greu sufletește pentru că nu mai pot să fac chestiunea asta deoarece am pus pe targă decedați pe care i-am cunoscut în orașul meu.
(L. B.): Ce a urmat atunci?
(L. R.): După șase săptămâni mi s-a spus că este un transport. Am ajuns la transport, l-au pus și pe tatăl meu și am ajuns la Melk, în Austria, unde era un lagăr nou, atunci s-a format. S-au adus 8000 de prizonieri, deținuți, unde se căutau oameni de meserie, de la frizeri, tipografi, bijutieri
și la urmă, și muzicieni. S-a făcut o orchestră, de fapt mai mult o formație cu muzică de cameră barocă, în care au fost cehi, doi olandezi, trei belgieni, polonezi
și i-au întrebat, ,,la ce instrumente cântați? Au răspuns: vioară, clarinet
, ăia care au avut instrumente, care le puteau aduce și le-au avut cu ei, ușurându-le viața. Au avut dreptate. Eu am spus că sunt pianist dar pian nu am. Atunci, ce putem face? Aveți acordeon? Da! În viața mea n-am cântat la acordeon. Urăsc instrumentul acesta, nu pot să-l văd! Dar, n-am avut încotro, am spus că am făcut Academia de Muzică
Atunci, dumneata ai să conduci orchestra, mi s-a spus! Bine, zic! Mi-a adus și material de orchestră
Așa am reușit 10 luni, într-adevăr, să-mi îmbunătățesc soarta. Nu numai a mea dar și a tatălui meu pentru că de două ori pe săptămână am cântat pentru bucătar, în bucătărie și la sfârșit ne spunea: ,,când ieșiți, vedeți acolo o cutie mare, luați și băgați ceva pe sub haine
cartofi sunt. A vrut să spună sub cămașă
, cămașă nu exista. Dar, totul a mers acceptabil.
(L. B.): Care au fost momentele cele mai triste atunci când ați cântat în lagăr?
(L. R.): Da, am cântat și în situații foarte triste, spre exemplu, un tată și fiu au evadat de la lucru și după trei zile i-au prins Gestapo și i-au adus înapoi. Atunci, trebuia să mergem la poarta de intrare să cântăm iar urmarea a fost de un cinism fantastic. Am fost întrebați: ,,voi știți cântecul acela german - toate păsările s-au întors aici? Simbolic, acei care au fugit, s-au întors. Am cântat asta și am acompaniat. Am primit ordin să cântăm acest cântec pentru că acesta era cel mai adecvat pentru momentul când ei erau duși spre spânzurătoare. Dar, cu alte ocazii am cântat și în zile de duminică, așa
chiar și valsuri de Strauss ș.a.m.d.
(L. B.): Există un moment anume din acea perioadă tragică care v-a marcat profund?
(L. R.): Da, era noaptea de 31 decembrie 1944 când au venit după noi pe la nouă seara, ne-au scos din lagăr legați la ochi și ne-au dus la petrecerea de Revelion de la reședința Lagerführer-ului. Am fost surprinși pentru că nu mai ieșisem niciodată din lagăr. Eu îmi luasem acordeonul în lagăr nu am avut un alt instrument, deși în viața mea nu cântasem la acest instrument.. În casa Lagerführer-ului, unde petreceau comandantul lagărului cu câțiva ofițeri și câteva doamne, am cântat valsuri, operete
La un moment dat ne-au cerut să facem o pauză și ne-au dat ceva mâncare, nu mai văzusem de luni și luni de zile mâncare pentru oameni. Apoi am continuat cu valsul Dunărea albastră, când a intrat un subofițer de Aviație, Spriegel, care s-a așezat lângă mine, la pian de fapt, o pianină înaltă. Am simțit ceva apăsându-mă în spate; mi-am dat seama că e revolverul lui. Era beat. Mi-a spus că, dacă nu îi cânt melodia preferată, mă împușcă pe loc. Știam că nu glumește și că nimeni nu l-ar trage la răspundere dacă m-ar omorî. În lagăr nu contau viețile noastre.
Cred că de la Dumnezeu mi-a venit atunci inspirația iar de atunci, îi mulțumesc aproape zilnic și mi-a venit în minte Joseph Haydn, cu un cvartet de coarde, Kaiser Quartet; în partea a doua a acestuia e un Andante, piesă preluată ca imn al Germaniei. M-am gândit în clipele acelea că, dacă voi cânta asta, se vor opri cu toții și am început să cânt câteva măsuri. S-au oprit într-adevăr cu toții, iar comandatul lagărului s-a uitat la mine mirat de ce se întâmplă. Eram pregătit ca, în cazul în care mă trage la răspundere pentru faptul că un deținut evreu cântă imnul Germaniei, să-i spun: Nu m-am gândit la imnul german, dar pentru că știu că vă place mult muzica clasică, v-am cântat din Kaiser Quartet al lui Haydn. Nu am ajuns în momentul acesta, imediat comandantul cerându-ne să împachetăm instrumentele și să ne întoarcem în lagăr. Cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat cu bine.
(L. B): Mai departe, ce a urmat?
(L. R.): Ei bine, cum v-am spus mai înainte sau am amintit, totul a mers bine până la sfârșit de ianuarie 1945, când lagărul a fost evacuat și atunci ne-au dus mai departe, înspre apus, într-un lagăr de lângă orașul Ebensee, Austria, care aparținea de lagărul de concentrare Mauthausen. Este un loc aparent, foarte frumos! Ebensee este la 60 km distanță de Salzburg. Aici, deja s-au adus oameni din lagăre foarte mici, filiale, cum se spunea. Au fost cam 30.000 de oameni și aproape că nu aveam ce să mâncăm.
În 8 mai 1945, am fost eliberați de armata americană. În ziua în care ne-au eliberat americanii, naziștii încă avuseseră planul să ne ucidă. Ebensee avea două fabrici de armament subterane și ne-au zis să intrăm acolo, să fim protejați, că vor urma lupte cu americanii. Nouă ni s-a părut curios că pe ei îi interesează viețile noastre, așa că la această dispoziție a comandantului de lagăr niciunul din cei aproape 30.000 de deținuți nu s-a mișcat din loc; era deja o rezistență organizată. La scurt timp, comandantul și câțiva ofițeri fugiseră din lagăr, iar după nici două ore americanii au fost acolo.
Am ajuns să mai cântăm și pentru soldați americani muzică clasică, cu un violonist. De fiecare dată au fost prezenți mai mulți ofițeri.
(L. B.): Când ați revenit în România, după terminarea războiului?
(L. R.): Am terminat studiile muzicale la Budapesta după al Doilea Război Mondial iar în 1947 m-am întors în România și am fost angajat co-repetitor la Opera de Stat din Timișoara, fondată în acea vreme. În 1948 am apărut prima dată ca dirijor în spectacole de balet. Apoi am fost directorul muzical al Ansamblului Muncitoresc de cântece și dansuri Flacăra.
Apoi am lucrat ca dirijor principal. În 1953 am fost numit prim-dirijor al Operei Române din Timișoara, funcție deținută până în 1958, când am fost concediat ca urmare a depunerii cererii de emigrare în Israel.
(L. B.): Când ați plecat din România?
(L. R.): În 1960 am imigrat în Israel, împreună cu familia și m-am stabilit în orașul Bat Yam unde locuiesc și în prezent.
(L. B.): Cum a fost acomodarea în societatea israeliană privind continuarea profesiei de muzician?
(L. R.): În acea perioadă, în Israel, era nevoie mai mult de militari decât de muzicieni. Cu toate acestea, am fost angajat ca dirijor al Corului de cameră din Tel Aviv, apoi am dirijat Orchestra Simfonică Radio din Ierusalim, Corul și Orchestra de estradă a Radiodifuziunii israeliene
(L. B.): Am citit că, de-a lungul anilor, ați compus adaptări muzicale pentru spectacole de teatru și revistă, și pentru albumele unor cântăreți de muzică ușoară, ați făcut orchestrații pentru Placido Domingo, Barbara Streisand și pentru alții. Ați dirijat în Africa de Sud, în S.U.A., dar cine v-a recomandat în Mexic unde ați stat peste zece ani?
(L. R.): Am primit o invitație pentru trei luni, să vadă cum sunt mulțumiți de mine, și s-a prelungit șederea în Mexic până la zece ani și patru luni. În anul 1989, ambasadorul României în Mexic, un domn, să-i zic domn
era atunci tovarăș, domnul Istrate îmi spune: noi urmărim activitatea dumneavoastră pentru că faceți și lucrări românești, și vrem să vedem cum putem să ne revanșăm. Atunci, i-am spus
, eu m-am adresat cu domnule pentru că eram într-o altă lume; zic: domnule ambasador, dacă vreți să vă revanșați aș vrea să fiu reabilitat pentru că în 1958 regimul comunist a făcut o faptă urâtă, m-a îndepărtat din Operă, după 13 ani de activitate, la Opera Română din Timișoara. Domnul ambasador mi-a spus: da, bine!
Peste trei săptămâni m-a chemat din nou și mi-a spus că are aprobare din partea Bucureștiului pentru a cânta acolo unde doresc, la București, Cluj, Timișoara și Iași. Nu, nu, i-am răspuns, mă interesează numai Opera din Timișoara, un spectacol, un concert
, și cu asta am încheiat.
Am plecat în România, la Timișoara, în octombrie 1989, unde am fost foarte bine primit, chiar directoarea membră de partid, s-a purtat foarte frumos, am fost în foarte bune relații, chiar până la moartea ei. Nu pot să spun niciun cuvânt rău. Am fost și în concert cu Filarmonica, și am ajuns în Mexic pentru încă două luni. Am revenit pentru că m-au rechemat să rămân tot la Timișoara și, din 1991 până în 2014 am lucrat cu Timișoara, cu Brașov, cu București am fost mereu în Anglia, cu Timișoara am fost de trei ori în Germania și Olanda.
Deci, am făcut o mulțime de lucruri foarte bune cu cea mai mare dragoste!
(L. B.): Între timp a venit o generație nouă și
(L. R.): În 2019 am primit o înștiințare de la actualul director al Operei timișorene care este un bariton, Cristian Rudic, că mă invită la Timișoara pentru că mi s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare. Îmi zic că pentru așa ceva trebuie să mă duc, și atunci l-am rugat pe băiatul meu să vină, să nu mă duc singur. Ne-am dus acolo.
Ceremonialul, în general, se face la Primărie dar acum s-a făcut la Operă. Mi s-a spus: faci un spectacol, faci uvertura și după uvertură vii pe scenă, și atunci intră primarul să vă acorde titlul de Cetățean de Onoare. Așa s-a întâmplat.
Am fost așa de fericit, că la acel pupitru, unde mi-am început cariera, unde am luat prima oară bagheta în mână, a fost și ultima oară - la Opera din Timișoara! Asta a fost în 2019.
M-au mai chemat de multe ori, dar acum îmi obosesc puțin ochii, chiar cu ochelari.
(L. B.): Ce amintiri aveți de la Iași?
(L. R.): De la Iași am multe amintiri. De multe ori am fost invitat, este o orchestră excepțională. Am avut un turneu cu Filarmonica din Iași, corul filarmonicii un cor foarte frumos. După aceea am avut și lucrări mai mici de operă, simfonia a 3-a și concert pentru pian de Beethoven. Și
trebuie să vă spun că am călătorit din Vercelli, un orășel la nord de Milano până în Sicilia, în concerte majoritatea în biserici.
S-a confirmat că Orchestra din Iași este extraordinară și am fost primit foarte frumos, pentru care sunt recunoscător. Am fost de multe ori la Iași, aproape în fiecare an. Și după 1990 am fost o dată la Operă. Acolo cunosc sala, am făcut Nunta lui Figaro, de Mozart.
(L.B.): Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu, dorindu-vă multă sănătate și bucurii de la cei dragi!
(L. R.): Și eu vă mulțumesc și aștept să reveniți!
https://ro.wikipedia.org/wiki/L%C3%A1szl%C3%B3_Roth
|
Lucreția Berzintu 9/19/2024 |
Contact: |
|
|
