Aleluia! Amin! - în functia liturgică a limbii române)
Stiintele, în cunoasterea umană, ocupă un loc de cinste, fiind demersul adevărului. Nu stiu din ce cauză cred că „producătorii” de stiintă trebuie să rămână de omenie spre lauda lor. Astfel am ajuns să mă întreb la ce foloseste stiinta limbii. Nedumeriri etimologice mă ispitesc de-a dreptul dureros, amintindu-mi de o vorbă tărănească: „Mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe sufletul!”. Si totusi cred în lumina „academică”. Chiar se poate întâmpla ca între adevăr si teorie să apară nepotriviri. Altfel spus se poate gresi datorită nivelului la care au ajuns datele experientei umane. Recunoasterea si explicarea unei stări nu scade valoarea firii. E anormal să se instaleze dogme stiintifice, o teorie devenind adevăr înainte de a fi confirmată. Stim cu totii câtă suferintă au provocat dogmele ideologice si se vede că vor mai produce.
Dovada incontestabilă a vechimii crestinismului românesc este limba. Cuvintele liturgice au devenit argumente pentru vechimea si latinitatea crestinismului la români în scrierile reprezentantilor Scolii Ardeleneⁱ. Latinitatea nu înseamnă catolicism. Credinta e una, formele de manifestare pot fi mai multe si unde sinceritatea are cea mai mare importantă.
„Călugării sciti”, intelectuali de marcă, au scris în limba latină² (unul singur a a scris în greacă) dar, în relatie cu daco-getii din Scithya Minor (Dobrogea), vorbeau limba semintiei lor. Profetia preotului dac martir (în anul 304) Montanus (din Singidunum) la Sirmium (azi Mitrovita, Serbia), pe râul Sava, despre un popor nou s-a făcut în latină³. Niceta de Remessiana⁴ (340-424), în propovăduirea Evangheliei la neamul său din Dacia, nu folosea limba latină în care a scris Imnul crestinătătii, Te, Deum, laudamus.
Vocabularul nostru liturgic de bază are origine traco-dacă si latină, limbile care au dat conceptele esentiale, formulând ideile fundamentale ale credintei crestine. Aceste elemente lexicale constituie valori istorice ale continuitătii si unitătii noastre istorice într-un spatiu geografic pe care împrejurări dramatice l-au redus continuu. Interferenta lingvistică în spatiul credintei se explică simplu prin factorul timp. Termenii slavi au pătruns, în limba română, prin contact direct, după venirea triburilor slave, si pe cale culturală, mult mai târziu, mai precis după crestinarea bulgarilor (864) care au supus slavii, formând, în Balcani, un stat numit în istoriografie Primul Tarat Bulgar. Din slavonă provine lexicul referitor la ritual. Greaca a dat vocabularul legat de organizare, de ierarhie bisericească.
Răspâdirea crestinismului la strămosii nostri a avut loc ca pretutindeni în Imperiul Roman, prin transmiterea mesajului evanghelic: „Duceti-vă si faceti ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh” (Matei, 28-19). De la starea de religio illicita la momentul recunoasterii libertătii de cult a crestinismului, viata de credintă se acoperea de simboluri. Crestinii si-au trăit viata la modul simplu. Chiar arta paleocrestină de natură funerară se manifesta simbolic (pestele, delfinul, mielul, păunul etc.), pentru a evita profanarea mormintelor. Vechimea crestinismului se poate vedea în mărturii epigrafice, în materiale arheologice (obiecte de cult). Elemente păgâne s-au păstrat prin sincretism în practici si obiceiuri traditionale. Trecerea la noua credintă a strămosilor nostri a fost naturală (bineînteles nu a avut, de la început, un caracter de masă), nu act politic care a determinat împotrivire, asa cum s-a îmtâmplat la vecini (bulgari, rusi, unguri).
Despre vechimea crestinismului românesc vorbesc si cuvintele aleluia, amin. Cuvântul-titlu aleluia se defineste lexicografic prin formularea „Exclamatie care apare ca refren de laudă în cântări bisericesti” (DLRLC, DEX, MDA), ca reactie individuală în timpul ritualului crestin, la care se răspundea cu amin.
În Dictionaru limbii românesti, A. Scriban, pentru originea cuvântului, face trimiterile: vsl. aliluia, ngr. alliluia, în lat. bisericească alleluia, cuvânt ebraic care înseamnă „slăviti-l pe Domnu”. Dictionarele actuale accesibile notează etimologiile: sl. aleluija (DEX); ngr άλιλούα MDA.
Interesantă este imaginea lexicografică în DER: aleluia, interj. – Exclamatie care figurează în cântările bisericesti. Var. aliluia. Mgr. άλληλούια (din ebr. hallelū Jah), direct din gr. în cazul var., iar la cealaltă formă prin intermediul sl. aleluja. – Der. ler, interj. proprie poeziei pop. cu caracter religios, cum sunt colindele (D. Dan, apud Bogrea, Analele Dobrogei, XV, 171); dacă această ipoteză este exactă ( cf. var. ailerui, lerui, leroi) este cuv. contemporan cu cele care alcătuiesc fondul lat. al rom.”
În Septuaginta (traducerea alexandrină a Vechiului Testament în limba greacă), termenul ebraic a fost redat prin alliluia iar Sf. Ieronim (unul dintre Sfintii Părinti ai Bisericii apusene, de origine din localitatea Stridon din Dalmatia) în Vulgata impune forma alleluia.
Despre cuvântul amin, retinem: „În texte religioase sau în practica Bisericii crestine, folosit ca formulă de încheiere a rugăciunilor) Adevărat! Asa să fie!” (cf. DEX, DLRLC, accentuat si á-)
Dictionarele noastre explicative dau etimologiile: sl. aminŭ (DEX); vsl. αмuн, αμήγ, ebr amen (MDA); DLRM: v. sl. aminŭ. L. Săineanu tine să precizeze: „Vorbă ebraică, ca si aleluia, introdusă în cărtile bisericesti din greceste sau slavoneste”. A. Scriban optează pentru ordinea mgr. amin, vsl. amină, cuv. ebraic.
Pentru imagine lexicografică, reproducem din DER: amin interj. – (În textele religioase sau în practica bisericii crestine ) Adevărat! Asa să fie! Ngr. άμήν, sl. aminŭ.
Oricine parcurge însemnările culese din dictionare poate trage concluzii la care eu nu am ajuns. Se stie că primii crestini au fost evrei (Fapte apostolilor, cap. 2, 37-47). Urmează trezirea din Samaria (cap. 8) si primirea cuvântului de către neamuri (cap. 10, 11).
Cuvintele aleluia si amin , după dictionarele noastre, provin din paleoslavă, vechea slavă bisericească, limba traducerii Bibliei de către Metodie si Chiril pe baza graiului vorbit de slavii din zona Salonic, dezvoltată de urmasii lor (alungati din Moravia, primiti de tarul Boris la Preslav si Ohrida) în a doua jumătate a secolului al IX-lea si inceputul secolului următor. Dacă acceptăm această etimologie, trebuie lămurite niste lucruri simple. Ce cuvinte de laudă si închinare au folosit străromânii? Au asteptat crestinarea bulgarilor pentru a introduce în limba credintei lor exclamatiile respective? Etimologia are un caracter diacronic. Se renuntă la factorul istoric în interpretarea lingvistică. Acesti termeni sunt cuvinte ebraice. Cuvântul aleluia nu poate proveni din neogreacă, care începe după căderea Constantinopolului (1453). Greaca bizantină, greaca medie, nu putea influenta decât prin filieră slavă, prin biserică. Influenta directă a avut loc în perioada domniilor fanariote. Din vechea slavă bisericească s-a dezvoltat slavona, care a devenit la români limbă de cult si de cancelarie (administratie). În sudul Dunării, limba slavonă a favorizat deznationalizarea prin conceptele o singură credintă, o singură limbă, o turmă si un păstor.
Interesant, totusi, este recunoasterea existentei termenului latin alleluia în româna comună. DER consideră interjectia ler din colinde un derivat al cuvântului aleluia. Se pleacă de la însemnările lui Dimitrie Dan din „Noua revistă română”, vol III, nr. 26, 1901, p. 85-91. De origine ebraică, exclamatia a intrat în latină (alleluia) si slavă (alilughiia), de unde a trecut la români după secolul al X-lea. Părerea a fost preluată de către Alex. Rosetti, care aduce explicatii lingvistice: rotacizare, -l- intervocalic trece la r, fenomen însotit de afereză, la care se adaugă simplificarea consoanei –ll- si apocopa. Actiunea legilor fonetice a încetat înainte de venirea slavilor, deoarece nu se manifestă in cuvintele împrumutate din graiurile lor. Etimologia cuvântului este controversată: de la numele impăratului Aurelian (D. Cantemir, Petru Maior, Ghe. Sincai, C. Săulescu, At. Marian Marienescu, G. Missail, Gr. Tocilescu, A. D. Xenopol); Jupiter Liber (Ar. Densusianu); sl, Lel (fiul zeitei Lada/Lelya din mitologia slavă, asemănător zeilor Amor/Cupidon în mitologia romană, Eros, la greci), după M. Gaster, Al. Cihac; lar (lari), divinitate mitologică romană protectoare a casei, a familiei (I. G. Zbierea, A. D. Xenopol N. Voronca); Lar Dominus (B. P. Hasdeu); Ler, zeu trac (I. Popescu-Sireteanu); mitul cavalerului trac (D. Ciohodaru); mitologem (V. Kernbach, amintind si numele Ler, zeu celtic); Lair (Llyl), zeul mării, al furtunii, la celti (C. Rupa, Shakespeare si folclorul românesc în Noi Tracii, an XIX, nr. 183,1990, p.8-12), o coincidentă fonetică etc.
Variantele înregistrate în MDA: dalerolei, dalerom, holeroiu, lăr, lelui, lenoi, leo,lererui, lerond, leroi, leroilio, leroimdai, leroloi, lerom, leromi, leron, lerui, lerului oileranda, oler, oleranda, olerom se explică prin aglutinare de sunete pentru eufonie.
Ler nu are cum continua un etimon latin (Ha)llelu(iah, Domine). DEX si MDA trec etimonul sub semnul probalitătii. Un cuvânt cu frecventă atât de mare în practica credintei, cum ar fi aleluia sau amin, mai ales că aveau întelesul unei propozitii, nu-si poate schimba forma. Numai cine nu cunoaste viata de credintă poate întelege altfel, chiar dacă se explică prin legi fonetice aplicate în alte situatii. Din perspective istorice si teologice, unele păreri etimologice rămâm pe domeniul teoriei. Interjectia ler ca refren în colinde nu are doar „colorit eufonic”.
Versurile lui Mihai Eminescu „Colinde, colinde! / E vremea colindelor /Căci gheata se-ntinde / Asemeni oglinzilor. / Si tremură brazii / Miscând rămurelele, / Căci noaptea de azi-i / Când scântee stelele.”mă determină sa caut sensurile lexemului ler. Pentru a nu scăpa ceva, reproduc din dictionare semnificatiile: „ler³ sn [At. PAMFILE, DUSM. 10 / V: leriu/ Pl: (rar) –uri / E: nct ] (Reg) 1 Timp de care dispune cineva. 2 (Spc) Moment de apogeu, de plină vigoare din viata unui unui om. 3 (Prc) Vârstă a căsătoriei. 4 (Îe) A-i trece –rul (cuiva). A fi trecut de vârsta tineretii. 5 (Spc) Perioadă de rut la animale. 6 Calitate de a plăcea, de a atrage Si: farmec (7), haz (3)” (MDA); LER² s.n. (Reg.) Vreme, timp, (în special) timpul în care cineva este în floarea vârstei. ◊ Expr. A(-i) trece (cuiva) lerul = a îmbătrâni, a nu mai avea căutare; a nu mai avea nici o valoare, a nu mai fi bun de nimic,” (DLRM); „ler²s.n. (reg.) 1. Vreme, timp, floarea vârstei. 2. Farmec, haz. (DAR); lerⁱ interj. (pop.) 1. Cuvânt-refren în colinde. 2. (înv. s.n.) gust, plac, dorintă; si leroi, leroi, interj. (DAR).
Intuitia poetică eminesciană si cunoasterea tainelor limbii române spune „E vremea colindelor” (lerul colindelor).
Se observă, în concluzie, apropieri formale, legături interesante, chiar seducătoare, dar fără acoperire, oferind deductii, paralelisme care îmi trezesc curiozitate temperată de teama de a nu fi prins într-o schemă de gândire acaparatoare .
Colindele crestine au preluat refrenul leru-i ler din colindele laice despre care Vasile Lovinescu spune că „urcă la obârsia (...) proto-pelasgă într-o antichitate abisală”, fiind „mister” în poezia populară în care putem recunoaste incantatia dintr-un ritual de spiritualitate religioasă, fapt intuit sau poate cunoscut de creatorii colindelor crestine.
Ler face parte din palierul lexical autohton purtând imaginea sacrului in colindele noastre crestine pe dimensiunea esentială a credintei.
Ce as mai putea spune?! Înteleg că potrivite ar fi cuvintele lui Boileau Despréaux: „Avant donc que d´écrire apprenez à penser” ( Art poétique, Chant premier, v. 150).
SIGLE: DAR = Dictionar de arhaisme si regionalisme; DER = Dictionarul etimologic român; DEX = Dictionar expliativ al limbii române; DLRM = Dictionarul limbii române moderne; DLRLC = Dictionarul limbii române literare contemporane; MDA = Micul dictionar academic (editia a II-a).
1. Vezi S. Micu, Istoria românilor, II, Bucuresti, 1995; S. Micu, Gh. Sincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Cluj-Napoca, Editie de M. Zdrenghea, 1980.
2. Vezi Artur Silvestri, Arhetipul „călugărilor sciti”. Eseuri despre „Bizantul paralel”, Ed. Carpathia, 2005.
3. N. M. Popescu, Preoti de mir adormiti în Domnul. Viata Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, Bucuresti, 1942, p. 6-10; Maria Frentiu, Taina neamului românesc si actul martiric al Sfântului Montanus, în Foaia Diecezană, Caransebes, an V, nr. 7-8, 1999, p. 19.
4. Constantin Teodorescu, Banatul si crestinismul la români, Revista Observatorul on line, Toronto, 7/2/2024.
Constantin Teodorescu, New Dundee Ontario
|
Constantin Teodorescu 9/15/2024 |
Contact: |
|
|
