Poeme de dor
ZIUA ȘI A ELEVULUI DE LICEU
În fiecare zi, e ziua ta copile, oricât de puțini îți vor fi anii
Ziua ta nu e numai în iunie, când în floare sunt cireșii și castanii!
Gândește mereu că te-ai născut, din dragostea părinților
În libertatea cunoașterii, din depărtate vremi până azi, ale comorilor,
Acestui pământ dăruit, cu atâta dragoste, de Dumnezeu oamenilor.
Cinstea și hărnicia, să-ți fie o temelie solidă a vieții tale,
Oriunde te va duce, în drumul lui, destinul pe a lui cale.
Dar...dacă ai venit pe lume să îmbogățești pământul,
Pentru ce prea des te prinde depresia și urâtul?
Pentru ce destrami în scame, puținele fire ale vieții?
Vrei să întuneci lumina sfântă a zorilor dimineții?
Luptând-u-te cu filme și jocuri, din telefoane și tablete,
Nu vei urma drumul bun, căci ele vor doar mintea să-ți îmbete,
Arătându-ți cât de frumos, dar prea departe și de nefolos, infinitul
Ele te îndeamnă să prețuiești doar tăcerea, singurătatea și nimicul.
ASCULTĂ!...școala să-ți fie prioritate și hrană sufletească,
Ca toți din jurul tău, cu drag și interes să te privească!
Iar când vei ajunge matur, la douăzeci de ani,
Să fi mândru căci prin munca ta vei avea pâine și bani.
Cei ce nu-și urmează, spre studiu, timpul cu folos,
Vor ajunge să înțeleagă, căci tot ce-ar face, va fi de prisos.
Vor realiza cu cât sârg, trebuia să muncească în anii de liceu
Ar vrea să o ia de la capăt, dar e prea târziu și mult prea greu.
Cel care a pus la scara vieții sale o temelie serioasă,
Se va bucura de multe împliniri și respectul colegilor de clasă.
Cel care a căutat doar scuze să mai fure timp, ca să mai poată,
Să ia din bogăția internetului, unde filme și jocuri nicicând nu se gată,
Neglijându-și rostul pentru care părinții l-au trimis, cu drag la școală
Repede și sigur timpul trece, tu rămânând mereu cu mintea goală.
Cândva vei cere ajutor spășit: - Tată și mamă, vreau să vă ascult!
Dar ei vor fi obosiți de mersul vieții, regretând al tău trecut,
Privindu-te ca pe un fiu rătăcitor, ce-ai fost al lor, dar prea demult.
Tu cu un greu oftat vei încerca să aduni acum, ce odată ai pierdut.
Va trebui să tragi din greu, la munci ce nu te onorează,
Dar n-ai ce face, aceasta-i soarta celor ce prea mult se distrează.
Trist, tăcut, rămas deoparte, vei strânge regrete, nu puține,
Ferindu-te din fața acelor colegi, care prin muncă au ajuns bine.
O lecție de învățătură, primește-o de fiecare ziua ta,
Calea vieții nu-i ușoară, dar urc-o, spre mulțumirea și mândria ta.
În fiecare zi de școală, pune serios, vieții tale la temelie,
Încă o treaptă care te va urca, spre împliniri și bucurie.
Toronto
VIS
Peste împărăția nopții, tu apari ca o lumină
Și te așezi tăcută alături, pe așternutul cald și moale.
Mintea mea te întruchipează, cu visul nopții împreună,
Îl sfârșim în zorii zilei, pășind mereu pe aceeași cale.
Stelele-n adâncul lor, pleacă una câte una,
Peste îmbrățișarea noastră, cad grei zorii dimineții.
Sus în depărtări albastre, abia se mai zărește luna
Văd în ochii tăi albaștrii, cum joacă galeș, razele vieții.
Pe alei se pierd tăcute, umbre care merg la muncă
Printre plopii înalți se aude, ciripit primăvăratic
Buzele iubite-n noapte, simt cum mai dogoresc încă
Soarele a apărut pe munți, ca un bulgăr de jăratic.
Mă trezesc, îmi șterg sudoarea, de pe fruntea grea și rece
Închid ochii să mai dorm, doar o clipă să mai pot,
Să te aduc iar lângă mine, dar visul ca visul trece
O fărâmă cât de mică, din el Doamne să mai scot.
Acum nu mai suntem singuri, flori în jur râd și dansează
Razele de soare iată!... au înecat visele toate
De sărutul nostru tainic, două flori se rușinează
Alte două râd în soare și vorbesc ceva în șoapte.
Dar de odată ai dispărut, zburând în cer cu visul meu
Casa-mi pare tristă, goală, totul pare un mormânt.
Mă trezesc strigând la tine, știe numai Dumnezeu,
Cât mai poți fugi de mine, până unde? Până când?
Început spre miezul nopții, astfel visul se sfârșește,
O atingere discretă, un salut grăbit, un răspuns cu frică,
Ascunși de umbra dimineții, care poate ne pândește
-Ce greu e Doamne să trăiești, într-o lume atât de mică.
Primăvară, primăvară, cât de mult noi te-am dorit
Gând furat din umbra lunii sau din visele de noapte
Dragoste străină scrisă, pe un drum ne împlinit
Ascuns în taina unei nopți, descântat cu sfinte șoapte.
Aprilie 2020Toronto
CINSTIRE LUI EMINESCU
Ai trecut prin viață, ca un om de rând
Cum prin codrii trece vântul cald de seară,
Ești omul dintre oameni ce-n mormânt,
Te-ai strecurat prin poarta unei vieți amară.
Cu geniala-ți frunte ai născut comori,
Cum pomul naște flori în primăvară.
Din doine , din povești și zicători,
Tu ți-ai clădit cu trudă a vieții tale scară.
La temelia ei, stau doinele bătrâne,
Și cântecele țării, de nuntă și de mort,
Povești strânse la focuri, cu feti frumoși și zâne
În nopțile de vară, umblând din loc în loc.
Dar nu ai apucat să-ți vezi vârful scării tale
Poleit cu aur, cum încă poleim,
La toți înaintașii care-au deschis o cale
Iar truda lor, noi astăzi, cu respect cinstim.
Luceafărul tău încă, pe cer mai strălucește,
Cum străluci-va-n sufletul nostru, cât pământ va fi,
Dacă vreun bezmetic războiul nu-l pornește,
Ca să lase-n urmă, frumuseți pustii.
Tu ai trupul în mormânt, dar sufletul ți-e viu,
Prin tot ce ne-ai lăsat nouă, cu gândul tău curat.
Dar ce v-a fi după noi, sau poate mai târziu
Nu știe nimeni, pe acest pământ de ură încărcat.
Dorințele tale, noi cu grijă, încercăm să împlinim,
Genialule, al nostru nepereche, poet vizionar.
Mintea noastră mai are lumină, spre tine să gândim,
Căci tot ce ne-ai prezis nouă, nu a fost în zadar.
Capul și pleoapele noastre spre CINSTIRE cobor,
În memoria celui ce ne-a dat nouă și ROMANIEI,
,, LA TRECTU-ȚI MARE, MARE VIITOR,,
Lăsându-ne pentru vecie, perfecțiunea poeziei.
Cuprins de al destinului imbold, acum și peste ani,
Vom încerca steagul libertății, mereu să-l urcăm.
Noi nu am cumpărat cinstea, ca alții pe bani.
NICICÂND ÎN ASTĂ LUME NOI GENII NU UITĂM!
Achim Bucuțea IUNIE 2020 TORONTO
SUB CER DE STELE
Stea din adâncurile ,nopții din alte lumi de noi străine,
Te-ai rătăcit fără să ști, prin țara mea arsă de foc
Nu te-am știut dar te visam, cum umblam pe cer cu tine,
Și Doamne!...cum speram să-mi fi al vieții mele noroc.
Într-o zi fără să știu, pe un cer pustiu de dimineață,
Când ochii mei setoși plimbam, peste imensul infinit
Tu ai apărut minunea mea, cu focul tău nestins de gheață,
Și atunci în sufletu-mi pierdut, parcă toate s-au topit.
Nici n-am știut când de pe cer, ca o cometă ai dispărut,
Iar ochi-mi tulburați și grei, i-au inundat cu foc lumina.
Te-am căutat în nopți de-a rândul, cu ochii plânși și n-am știut,
Căci tu deja cu inima, v-ați pregătit în taină cina.
Simțeam că-n mine o altă viață, începe iarăși să învie
Am pus urechea mea la inimă, să aud tobele-mi cum bat
Și-un cântec nesfârșit ascult, din alte lumi, străine mie
Prin care-n micul meu infern, un paradis eu am aflat.
Acolo te-ai ascuns iubito, in sufletul meu tulburat,
Știam că vei fi doar a mea, cum te-am avut mereu în vis
Atunci în nopți fără odihnă, fără să știu te-am căutat
Și bulgărele meu de inimă, poarta din suflet ți-a deschis.
Acum ascult supus cuvinte din toate cântecele tale
Și n-am să pot închide rana, din sufletul meu aprins,
În mormânt cu tine-oi merge, petrecut cu multă jale
De focul clipei ce în taină, sub cer de stele s-a aprins.
Scrisoare de dor către tara mea
Oricât de greu mi-a fost Țara Mea, din depărtare să-ți scriu
Cu sufletul rupt în bucăți și mintea plecata-n adânc pustiu
Am scos din inima mea, arsă de dor, să-ți dau de știre,
O geana de lumina în care, era ascunsă o tainică amintire.
Am pus o pană de foc în peniță și-un gând ce l-am găsit mai târziu
Și-am muiat-o în sângele-mi, aproape închegat, pământiu ,
Să-ți pot scrie o scrisoare de dragoste, înfășurată cu dor,
Implorând pasarea de argint măiastră, sa mă ia cu ea în zbor,
Pe plaiurile unde, mă iubesc oamenii și mă încânta locurile,
Acolo unde, în straie de sărbătoare, ies la hore primăvara, fetele
Acolo unde păsărilor, de toate neamurile, tot cerul este al lor,
Până dincolo de nemărginitul univers, unde iubirile nu mor.
Unde-s doar câmpuri nesfârșite de flori, jucându-se-n raze auri
Acolo unde nu se vorbește de moarte, doar de jocuri de copii.
Acolo vreau să-mi odihnesc sufletul, la umbra cereștilor lumini
Ele îmi vor liniști dorurile, ce le-am purtat departe, printre străini.
Acolo, Țara Mea!...cu roua de pe florile tale, mă voi adăpa
Si-mi voi odihni trupul, la lumina stelelor, în grădina mea.
Purtătoare a seminției vieții, vom duce visele prin Galaxy
Și vom aduce la legi vechi, legi noi, pentru multe seminții.
Vise…vise…dorințe ce vor fi tot mai greu și mai rar împlinite
Sub tăceri ascunse, țesute din speranțe, în taina gândite
Alunecând pe o panta abrupta, ce-i plina de bolovani și de spini
Dar tu Țara Mea, tu poți alunga raul, să mai trăiesc ani de fericire plini.
Hai!... Vino speranță!.. încălzește-mi sufletul cu răsuflarea ta,
Pe aici este frig, dar se topește zăpada multă, rece și grea.
Întindeți brațele!,,, Ia-mă la tine!...Vremurile mele-s atât de târzii…
Printre nori se strecoară de ieri, strălucitoare, raze de soare arginti
Oare vine primăvara?...de sub zăpadă au ieșit gingașii ghiocei
Primește-i de la mine Țara Mea…primește-mă și pe mine cu ei
Sunt florile zăpezii și dragostei, ce-ti dăruiam mereu…Mai ști?...
Din care, în dimineți cu soare, coroniță cu razele lui îți va împleti.
Acolo în munții mei, voi găsi liniște binefăcătoare și apa de izvor
În care îmi voi scalda visele și îmi voi hrăni clipele uscate de dor.
Nu vrei?.. sau nu mai poți?... Acesta sunt eu, minunată Țara Mea!...
Din tot ce-am fost, am rămas, un crampei de viață scurtă și grea
Hrănit doar cu dorul și cântecul tău, slăvit de cuvântul lui Dumnezeu
Înfășurat cu focul iubirii, adus oamenilor, de mitul creației, Prometeu.
Acum… cred ca totul a fost doar un vis,
Un vis, cu o prințesă care în noapte mi-a zis
Ca niciodată nu mă va părăsi și uita
Și mă va duce, pe aripile ei cerești, în Țara Mea…
Să-mi alint la lumina zilei, dorurile în taină ascunse
Să-mi simt gândurile toate, de fericire pătrunse.
Dar ele stau triste, luptându-se încă, în imaginația mea
Sau poate, mi-a bătut noaptea, la geam o stea
Iar eu am crezut ca roata timpului s-a întors înapoi.
Sau luceafărul ce-si odihnea razele-n geam uneori
Obosite de iarna, ce nu mai pleacă, dandu-ne grei fiori
Privesc pierdut spre răsărit, acolo unde-i Țara Mea
Unde în nopțile copilăriei m-am îndrăgostit de o stea.
Aici viscolul, invita la dans fulgii de nea, frumoși dar străini
Mintea mea m-a dus departe, în anii de fericire plini
Dar eu sunt tot aici singur, trist și n-am sa mai pot învia
Prințese răpite de zmei
Plecate la cules de ghiocei.
Prin grădinile dinTara Mea.
Plâng dorurile din inima mea.
Am ucis visele, dragostea și pe ei
Minunatii mei ghiocei!…
Dor de MIHAI EMINESCU
Când Dumnezeu a dorit un geniu pentru poporul Român
A călătorit cu gândul peste pământul nostru străbun.
Și plecându-și privirea din măreția cerului înstelat,
Și-a oprit privirea într-un ținut, unde multă bucurie a aflat.
Aici să se nască un fir de luceafăr în zori de zi, am voit!
Urmându-și gândul, în casa unui bun creștin,
Ce și-a dorit s-a împlinit.
Un prunc spre bucuria părinților, se născu pe acest plai,
Îngemănarea vieții s-a făcut la botezul Domnului
Și i-au dat numele MIHAI.
În prag de seară Dumnezeu a trimis Ursitoarele
De i-au jucat și cântat soroacele.
În zbor măiestru, casa au înconjurat
În leagănul viselor l-au legănat
Soarta vieții lui au dezlegat.
Și de atunci seară de seară
Din Dumnezeiescul cer coboară
Și îi torc din al vieții fuior
Soarta unui nemuritor:
O să crești precum florile
Ce împânzesc câmpurile
O să umbli în viață rătăcitor
Adunându-ți dor cu dor
Dar nu ca orice muritor.
O să-ți urmezi drumuri călătoare
Prin locuri neștiute sub soare
De unde în versuri vei aduna
Toată agoniseala ta.
Nu ai să trăiești cât tu vei vrea,
Iubirea îți v-a fi legea care
O dăruiești la fiecare.
Cu ea ai să îmbogățești,
Multe suflete omenești.
Vei fi iubit la rândul tău
De cei ce le vei scrie mereu,
Nemuritoare versuri de iubire
Plămădite în neasemuita ta gândire.
Munca îți v-a fi crez în viață
Și vei da la mulți povață
Dar nu vei avea grijă de tine
Ca mereu să-ți fie bine.
Vei rămâne însă nemuritor
Spre cinstea ta și la al tău popor,
Căreia ai să-i lași moștenire
Darul Dumnezeiesc din poezie.
Vei sfârși ca un om de rând
Cu lacrimi coborât în mormânt
Dar prin tine un soare v-a răsări
Ce până la sfârșitul veacurilor v-a strălucii,
Să ducă crezul omenesc spre infinit
Că un geniu pe pământul Românesc a răsărit.
*
Când Ursitoarele au terminat de cântat
Pe creștet toate l-au sărutat
Și în zbor, de el s-au depărtat
Spre al cerului palat.
*
În urma lor pruncul a crescut mare
Frumos ca razele de soare
Bun, de viață și de lume iubitor
Dar nu ca orice muritor
Căci o stea a răsărit pe cerul nopții la Ipotești
Sfidând necunoscutul, al vieții noastre pământești.
Din fragedă pruncie te-ai ridicat pe altarul nemuririi
Cântând în versuri bucuriile și tristețile omenirii.
Din ziua în care te-ai născut, universul fără de sfârșit
Ți-a fost un drum pe care, mergând, viața ți-ai clădit.
Dumnezeu te-a adus în lume, neamul tău să-l preamărești
Devenind geniul literaturii universale,
Luceafărul poeziei Românești,
Poet vizionar al mersului acestui neam de Dumnezeu iubit
Și nemuritor, așa cum Ursitoarele, la naștere ți-au sortit.
Un titan al poeziei Românești, prin tot ce-ai împlinit.
SLĂVITE FIȚI CUVINTE!...
As fi vrut mereu sa renunț la nostalgia scrisului
La obiceiurile desprinse din lumea necuprinsului
Dar nimeni nu mi-a putut întoarce roata destinului
Să-mi astupe izvorul minții, nesecat al cuvântului.
În fiecare dimineața credeam ca elanul mi s-a oprit
Dar orice sfârșit își arată calea unui nou început,
Căci umbra mea este luminata de CEL ce ne-a dorit
Să-mi ia de pe sufletul osândit, tot ce m-a durut.
Mulțumesc Doamne pentru viața ce mi-ai dat
Pentru lungul drum greu în care mai însoțit
Am cerut fericire și la cumpăna vieții am aflat
De la cuvinte, care în împărăția lor m-au primit.
Le-am cerut răbdare, pentru a avea puterea să rezist,
Unui șir lung de neîmpliniri, pe care nu mi le-am dorit
Ele mi-au dat curajul, sa lupt cu mine și să insist
Să-mi alung temerile din gândul meu prea istovit.
Le-am cerut dragoste și ele deseori m-au copleșit
Arătându-mi ce înseamnă un om bun sa fie iubit.
Mulțumesc vouă și lui Dumnezeu pentru ce mi-ați dăruit
Înțelegând prin voi, ca viața mea încă nu s-a sfârșit.
Mi-ați dat totul, iar visele mele, în focul vostru s-au topit
Alungându-mi tristețea care puse stăpânire pe mine
Mă simțeam de valurile tulburi ale vieții și soarta strivit.
Azi mă închin în fața voastră și va mulțumesc pentru bine.
Slăvite, fiți cuvinte, căci drumul în viața prin voi mi-am rostuit
Iar puterea voastră, îmi va arata calea, spre un nou început
Căci IATĂ!...vechiul an se apropie cu noi speranțe de sfârșit
Iar trăsura timpului, ne va duce spre altul, ce în zori l-am văzut
Slăviți fiți și voi, cei ce așezați, în rânduri și coloane cuvinte
Pentru a arăta lumii, valori umane, spre a nu pieri nicicând
Și voi ce prin viu grai, rostiți , cuvinte de bune învățăminte
Cu înțelepciune, harul cunoașterii, în multe generații sădind.
ȚARA ÎN CARE…
Țara în care… de ani buni, noi cu respect trăim
Cu aceeași aleasă demnitate din suflet o iubim
Căci EA…ne-a dat pâine buna, lumina și casa.
De durerile sufletești și medicale mereu îi pasă.
Ne-a oferit oportunitatea, de a ne face propriul plan
Și capital bun ne-a dat, pentru binele nostru an de an
Cu care i-am mulțumit omenește, pe ai noștri nepoți
Și câte o bucurie le-am mai făcut. mai rar, la toți.
Aceasta e țara, CANADA... cu legi riguros respectate
Ce-i face oricărui cetățean, de-i bun sau rău, dreptate.
Pe noi, cei veniți din lumea veche, ne-au primit cu răbdare
Căci și ei au rădăcinile, mai vechi sau mai noi, fiecare.
Sângele este la fel, normal, în toata ființa omeneasca
Vrem nu vrem, doar pe acest pământ poate sa trăiască
Dar dacă păsările cerului pot zbura, în orice parte de lume
Și fiii pământului, au dreptul sa lase oriunde, pe EL... urme.
Important este ca acolo unde, cu credință, vei lăsa urma ta
Din îngemănarea ființei tale, cu cei ce ti-au deschis poarta
Sa emane dragoste și respect, căci doar așa prin viața răzbesc
Să-și ducă viața în pace și liniște, sub harul Dumnezeiesc.
DOR DE PRIMĂVARA
Acum când totul este înghețat pe afară
Când mantia albă acoperă pământul,
Eu mă gândesc la sfânta primăvară
Să o aducă în valuri din sud vântul.
Să curgă în ropot apele turbate,
Să iasă grâul verde, de sub glia sură
Copii țării, ca în vremi de toți uitate,
Desculți să joace hora-n bătătură.
Gingașe flori să explodeze în soare,
Albinele să-și strângă în zbor nectarul,
Să umble fetele în strai de sărbătoare
Pe drumul cald să scârțâie încet carul.
Fluturi de argint cu aripi de mătase,
Să zboare neîncetat peste câmpie,
Cu plugul prin ogoarele mănoase,
Sărac românul, să nu vrea să mai fie!
La gârlă în sat, cu poalele sumese
Să-și spele pânze albe gospodina,
Să vadă lumea toată, ce își țese
Uscânde valuri împânzind grădina.
În vârf de deal, să crească hora mare
Sub stejarul care, abia a înmugurit.
Din sat să vezi cum urcă-n deal ciopoare,
De fete și flăcăi, la joc și la iubit.
Acolo-n cerc, frământe iar pământul,
Cu jocul lor tineresc, primăvăratic,
Feciorii căutând, la fetele iubite sărutul,
Cu buze mai arzânde, ca bobul de jăratic.
Să văd venind din alte țări cocorii
Să fie cerul negru de păsări călătoare,
Să văd luptându-se cu săbii de foc norii
Să văd grădinile pline de flori mirositoare.
Unde ești frumoasă primăvară?
Te aștept să vi ca pe-o mireasă la altar
În toată dimineața mă uit pe cer afară
Dar nu te văd și ochii mei, se tulbură-n zadar.
O!...gând sau vis, as vrea sa devi realitate,
Căci coardele simțirii de frig ele mă dor
Să te inspir natură de foc, pe săturate
Și apoi sătul de tine, natură pot să mor!...
Poeme ale Emigrantului Român
Poemul emigrantului Român este un cântec de speranțe, de dor și de jale, în drumul spre bine,
O desprindere din aspra tăcere a conștiinței, din noaptea fără margini, unde doar corbii se înfruptă.
Voi inși fără umbre, vii fără viață, vorbitori fără glas, nesiguri pe ziua milostivă de mâine,
Dar niciodată pierzători, sau lipsiți de conștiință, formatori ai eului vostru printr-o aprigă luptă.
Erau zile când, visele păreau că se frâng, iar nostalgia tinereții, era cu lacăte închisă,
Ea încolțea în nopți târzii, în locuri de nimeni știute și cu urechi încă nepătrunse
Unde cântecul se înălța-n surdină, spre o vreme când poarta închisorii fi-va deschisă
Sau rupem bariera, ziceau unii, înflăcărați de știrile din ziarele străine pe căi umbrite aduse.
Erau vremuri când drumul spre lumină-l găseai doar aruncându-te-n valuri sau sârma ghimpată
Urmărit de glonțul plecat din cătare, ale slugilor nevrednice, ce-și plăteau credința cu sânge.
Slugărnicie pierdută, căci vremea a mers înainte și din cei scăpați, o flacără triumfătoare se arată,
Peste generații de tineri ce-și vor construi crezul, căci odată, călăii vor ceda și noi vom învinge.
Timpul trecu peste vremurile lor frângându-și zborul, deschizându-și noi aripi spre libertate
Acolo unde nimeni nu mai credea, se arătau lumini ale speranței, care-au explodat în bucurii reținute
Și doruri de o lume, unde totul ce se vrea, se poate, iar visele ce se nasc sunt de societate apreciate
De aici valuri de inimi încrezătoare au străpuns necunoscutul, luând drumurile emigrării în lumi neștiute.
Și-au luat valiza cu amintiri și crucea destinului în spinare și cu credința-n suflet au trecut marea cea mare
Drum lung și timp fără margini, căutând cu ochi-n hublou pământul făgăduinței, dar nu-l vedeau deloc
Totul părea un cer nesfârșit, ce acoperea ape, pe care pluteau nori de nepătruns și doar speranțe-n difuzoare,
Se auzeau în vocea sobră a pilotului, încurajatoare:-Până la destinație mai avem doar câteva zări, să avem noroc!
Peste aripile ce-n aer pluteau, trecea un nestăpânit vânt, cerul se depărtă și prin negura norilor se vedea pământul
Dar ce străin îmi părea, doar pânze albite ca-n grădinile noastre primăvara, întinse peste nesfârșitele câmpuri
Ape înghețate și vapoare rupând cu încrâncenare din imensele ghețuri. Străine-mi păreau și aerul și vântul
Dar nu trecu mult și sub noi apăru ca din basme, nesfârșite lanuri de grâu peste care dansau ai primăverii aburi.
Cu trupurile-n chingi si inimile ghemotoace, un huruit de roți ne-a atins de pământul ce ne va fi masă și casă
Cu emoții in suflet, am străbătut culoare imense și am ascultat întrebări, la care cu greu le-am găsit un răspuns,
Dar am luat buchea cărții lor la învățat, vreo lună două și am început să deslușim o limbă ce nu o știam acasă.
Am încercat remușcări nenumărate, dar nu ne-am lăsat învinși, până ce legi și reguli, toate în noi au pătruns.
Încet, încet, am ademenit și stelele din cer de partea noastră și am urcat cu bine suișul necunoscut al noii țări
Nu am risipit câștigul și cu rugăciuni în fiecare seară, ne-am chibzuit o casă ce-o vom plăti, doar sănătoși să fim
Și uite așa emigrantul, cu răbdare, a adus toată familia să vadă și să simtă binecuvântarea Canadei, frumoasele comori
Ca împreună cu nevasta și copii, părinți în bucurie, o nouă viață, departe de dorul țării noastre să împlinim.
Cântecele emigranților au răsunat și mai răsună și azi căci viața-i de trăit pe pământul binecuvântat, al CANADEI
Muncești, ai bani, îți faci de toate, visele ți s-au împlinit, pentru că ai fost întâmpinat la sosire cu: -Bine ați venit!
Te străduiești să fi un cetățean onest, dar,... niciodată să nu uiți dorul de țara în care să te întorci o dată pe an.
Emigrantul este un altoi de fruct nobil, ce va rodi într-un pom sănătos, cu rădăcini adânci, ce-l face împlinit.
DRUMUL CRUCII
EMIGRAREA, sau cum s-o fi numit prin timp, a existat, de când lumea pe pământ s-a înmulțit
De când noi teritorii cu pământuri necălcate, mai bune, cu hrană mai multă și-au dorit.
În indivizi sau mase de oameni, care au plecat cu toată agoniseala, de unde le era greu
Începând cu Aaron, ce si-a dus familia, spre locurile din Canaan, dăruite de Dumnezeu.
Cu Moise ce și-a scos poporul din Egipt, rătăcind spre Țara Făgăduinței, prin pustiu patru zeci de ani,
Sfidând necunoscutul, întâmpinând greutăți, și alții au emigrat căutând hrană și bani!
Începând cu acele neamuri ce au găsit în Europa pământuri fertile sau așezăminte omenești pentru jafuri
Sau cotropitori veniți de niciunde, decimând tot în calea lor, făcându-și noi popasuri.
Dar au fost și popoare izgonite de alții, sau de foamete, sărăcie și boli care s-au integrat,
Pe noile pământuri, care au fost asimilate de băștinași, unde bunăstare comună au aflat
Poporul ROMÂN însă, născut și stabil pe teritoriul de astăzi, a supraviețuit viforelor vremii
Poporul TRAC de la Burebista la Decebal, a fost leagănul civilizației, în această parte a lumii.
În drumul spre evoluția umanității, trăind în armonie și-au respect toți vecinii, și respect au câștigat.
Poporul Român cu spirit uman și-a ocrotit și cinstit trecutul, pe care Dumnezeu i la dat.
Dar în curgerea vremii, din dorința de a aduce bunăstare în a lor casă, în multe rânduri și el a emigrat
Dar pe unde a umblat, dorul de casă, grija de ai lui, nu ia lipsit, ori unde, la bine sau greu s-au aflat.
Odată cu trecerea timpului însă, bogății multe în țară sau adunat, râvnite de mulți cotropitori,
Care au sărăcit poporul prin jafuri, de nu mai avea românul ce pune pe masă nici de sărbători.
Sau asupriți de regimuri conduse de oameni asprii, au fugit de ele, părăsindu-și familia și tara
Dar și din dorința unora de a încerca o viață nouă, sperând la mai bine, au ales emigrarea.
Sfidând necunoscutul, și-au luat crucea vieți-n spinare, dar drumul cruci-i greu, aflat de la Iisus
Ce-a urmat un drum al crucii, dar nu să adune mărire, ci pentru a noastră mântuire, cum însuși a spus,
Sacrificându-și viața, pe muntele Golgota, pentru a arăta lumii, ca fiu al lui Dumnezeu,
Ca fiecare-n viață, să ne luăm crucea-n spinare și unde o vom duce, e sacrificiul neamului și al său
Așa au plecat din țară, din Ardeal sau Bucovina, sfidând necunoscutul cu desagii în spinare
Lăsând în urma lor speranța, că se vor întoarce pe plaiurile natale, cu bani mulți în buzunare.
Crucea vieții mereu și-au purtat-o împreună cu credința în Dumnezeu și cu ele au trecut apa cea mare
Au căutat pământ virgin să-l desțelenească, sau fabrici unde să muncească, pentru a lor, bunăstare
America au găsit-o ca pe o țară primitoare, unde au aflat câmpuri întinse, dealuri și munți, ape și tot ce-au dorit
Încă înainte de 1900, au trecut Români, marea ce-a mare, pe vestitele vapoare și-n Canada s-au oprit
În pământ neumblat și-au făcut bordeie, unde geroasele ierni cu vânturi, greu le-au supraviețuit.
Unde au pierit dintre ei, uciși de boli și extenuare, dar au înțeles, că se întâmplă ce le-a fost scris sau sortit
Cu toții au gândit un sat în câmpul deschis, la fel ca satul lor BOIAN, pe care-l aveau mereu în visul omenesc
S-au rugat la duhul sfânt, să se împlinească ce gândesc, l-au construit și l-au numit ca pe satul Românesc,
Și astăzi, generații ce-au urmat, fără ca să uite rostul bordeielor în care ei au supraviețuit, le prețuiesc
Și casă muzeu urmașii au construit, iar feciorii, din Bucovina, neveste ca florile și-au adus, neamul să nu se piardă
Sămânța bună peste veacuri, să strălucească în fibra fiecărui Român, ca focul vremurilor, nicicând să n-o ardă.
Sau Ardelenii din Țara Făgărașului, ce au descoperit cu mare bucurie, că în America este atâta bogăție
Unde au exclamat privind în zare: - Doamne, la ce bine ne-ai adus! DA-I DE TRĂIT aici, zicând într-o mare veselie.
Nu se știe cât e de adevărat, dar vorbele-s specifice zonei și din asta a ieșit numele orașului: DETROIT!!
Dar...drumul crucii nu a fost mereu ușor, calea nesiguranței, necunoașterea limbii și alte ce s-au ivit,
Românul este un exemplu al stăpânirii de sine, un om drept ce niciodată nu se face de rușine.
Și-au vândut bunuri de acasă, să aibă bani de călătorie, au trecut prin greutăți, înfruntând multe destine.
Mereu unde au fost primiți și-au dat la muncă toată silința și-au mulțumit lui Dumnezeu de ziua ce s-a gătat
N-au umblat cu înșelăciuni, lucruri care nu fac neamului cinste, cum au fost alții, ce de rele sau apucat.
Unii emigranții în drumul lor și-au dus crucea ușor, căci spuneau: -Suntem optimiști și harnici, în tot ce împlinim
Ducând cu ei Cartea de Rugăciuni și obiceiurile lor, zicându-și cu suflet curat: - Credința bine să ne-o păzim!
Lungul drum al crucii, cu speranțe l-am ales, un Dumnezeu și o credință avem și-n alte să nu rătăcim!
Aceasta este singura cale a împlinirii de sine, acolo unde putem avea tot ceea ce ne dorim.
Crucea la cei rămași în țară, a fost grea, mulți rămânând ca fructele uscate rămase
Toamna în pom,
Oprimați de un regim odios, în muncă fără de odihnă, frig și flămânzi ce face din om neom.
Urmăriți mereu de ochi nevăzuți și ascultați de urechi în taină ascunse, unii au rupt legătura cu țara și viața amară,
Plecând pe vapoare în containerele nesiguranței, sfidând valurile Dunării sau sârma ghimpată la graniță de țară.
Alții străbătând rute pe bani grei, dând toată agoniseala lor de o viață, să poată prin Mexic ajunge-n țara visată
Acolo unde vor uita greutățile prin care-au trecut, frica ce li s-a împietrit în suflet, ce va fi de-a pururi plecată.
Ajunși în Țara speranțelor împlinite, au dus-o bine, nefăcându-se nici pe ei nici țara de origine de rușine,
Mulți ajungând oameni de bază ai unei societăți, ce i-au așteptat și i-au primit cu bucurie și cu brațele pline.
Au fost și timpuri în trecut când era libertate de plecare dar nu ușoară, iar drumurile lungi și greu încercate.
Din dorința de a-și face la întoarcere, viața mai bună și îndestulătoare, mulți emigranți au plecat de la sate.
Dar mai grele decât toate era dorul de Țară, dorul de cei rămași la depărtare de ani, sfidând singurătate și patimi
Nu de puține ori citind scrisorile ajunse destul de târziu și care erau de cele mai multe ori acoperite de lacrimi.
Toronto. ON/
|
Achim Bucutea (născut 6 decembrie 1948 - decedat 4 septembrie 2024 Toronto ) 9/11/2024 |
Contact: |
|
|
