Sună clopotelul !
În amintirile noastre, Septembrie înseamnă sunetul clopoțelului. Generații întregi au răspuns, în Septembrie, chemării lui. A sunat clopoțelul, pentru toți copiii din Canada. Ei bine, la 3 septembrie, este prima zi de liceu și pentru nepoțelul meu, Adrian. O zi importantă pe drumul pe care viața ti-l oferă, marcând un nou început. Emotiile sunt firesti! Profesori noi, colegi noi, prieteni noi, dar se spune ca anii de liceu sunt cei mai frumoși. Succes, Puștiule!
Aș fi curioasă dacă există om pe lumea asta care să nu-și aminŹtească cum a fost prima zi de școală La mine e întipărit totul, ca atunci când trăiești o mare emoție. Și nu e vorba că s-a înŹtâmplat nu știu ce grozăvie în ziua aia; dar o să vă povestesc cum era școala pe vremea mea.
Pe vremea mea, începutul școlii avea un parfum aparte. În primul rând, își păstra data din calendar. Putea să vină cutremurul, tsunami, epidemia de varicelă, revoluția de catifea, școala începea mereu pe 15 septembrie. Ziua era precedată de vânzoleala părinților prin magazine, cu sau fără odrasle de mână.
Curtea școlii, extrem de tăcută pe timpul verii, se transforma, odată cu fiecare 15 septembrie, într-un depozit de gălăgie și o forfota permanentă. Cam la asta se reducea neastâmpărul anilor de atunci. De fumat, fumau numai elevii foarte mari și niciodată la vedere. Iar de droguri nu auzise încă nimeni. Nici măcar de la televizor, unde filmele americane erau fie inexistente, fie foarte bine filtrate. Le înlocuiau cu succes filmele de război, preponderent rusești.
Prima zi de școală începea în curtea școlii prin formarea unui careu. Fetele pe un rând, băieții pe alt rând, la fiecare clasă în parte. La ora opt suna clopoțelul. Un clopot din alamă care era fixat încă de la construcția școlii la una dintre intrările în clase. Domnul director suna clopoțelul anunțând începerea anului școlar. Toți elevii eram smirnă. Doar o cioară croncănea în nucul din curtea școlii supărată că s-au întors copiii și aveau să-i fure nucile. Pe fondul croncănitului cântam Imnul de Stat. Mai mult bâlbâiam.
Pe vremea mea în prima zi de școală primeam manualele gratuite. Majoritatea erau moștenire de la clasele mai mari, prin urmare ne amuzam copios, arătându-ne unii altora însemnările mai mult sau mai puțin obscene pe care înaintașii le facuseră printre teoreme și poezii patriotice, în momentele de furie, de plictiseală sau de maximă inspirație.
Pe vremea mea toți copii purtau uniforme standardizate care erau obligatorii. Aveau embleme care arătau detalii despre școala de care aparținea elevul și nici un copil un s-ar fi gândit să se revolte și să nu o poarte. In vremurile de azi, lucrurile s-au schimbat. Uniformele de odinioară s-au înlocuit cu cele mai noi haine de firmă, iar pe lângă obișnuitul pachet de țigări, în buzunar stă și ultimul tip de smartphone. Nu sunt toți așa, este adevărat, însă se pot observa aceste obiceiuri la foarte mulți, ceea ce denotă o tendință.
În prima zi de școală obișnuiam să ne povestim vacanțele, care erau toate stereotipe: la mare sau la țară, la bunici. Marea era aceeași pentru toți cea Neagră diferau doar stațiunile. Nu aveam poze pe telefon, ca să ni le arătăm. De fapt, nici telefon nu aveam, decât unele fixe, acasă, negre, cu coarne, legat cu un fir gros de aparat. Oricum, în prima zi de școală majoritatea eram bronzați, ceea ce înseamnă că mai toți își putea permite acest lux de a merge la mare. De plajele din Grecia, Hawai sau Tenerife nici nu auziserăm.
Sfaturile părinților erau: lucrează în plus la matematică, citește, tunde-te, îndreaptă-ți gulerul de la cămașă, ridicăte când vorbești, nu răspunde neîntrebat, ascultă ce spune profesorul, că el știe cel mai bine
pe vremea mea așa se proceda și tare bine mai era.
Pe vremea mea părinților le păsa de copii, aveau timp de ei, țineau cont de notele din carnet, nu conta că veneau frânți de la serviciu, carnetul de note era controlat la sânge, și nu obișnuiau să reducă la tăcere profesorii cu cadouri sofisticate și extrem de costisitoare.Toți vroiau să-și vadă copiii OAMENI. La exportul lor nu gândea încă nimeni pe atunci. Acum trăim timpuri atât de diferite, încât comparația între cum erau copiii de ieri și de azi devine aproape imŹposibilă. Cu siguranță, se citea mai mult atunci, se învăța mai conștiincios, era mai multă disciplină, dar toate astea, într-un sistem care te pregătea penŹtru o lume închisă, fără zbor.
Acum lumea e deschisă, cușca nu mai are zăbrele, dar parcă nu mai are cine să zboare. Clopoțelul a eșuat. Sună cu multă nădejde, săracul, dar clinchetul lui nu se potrivește cu școala de azi. Vorbesc în cunoștință de cauză, în calitate de bunică a doi nepoței. Școala de azi nu mai știe să-și pregătească copiii, pruncii noștri nu ar reuși dacă nu ar avea un singur pilon de sprijin: părinții. La fel ca acum patruzeci de ani, sistemul nu te ia de mână să te învețe ce să faci, ci noi trebuie să-l învățăm pe el. La fel cum tot noi, părinții, bunicii, trebuie să facem pace cu Internetul, Facebook-ul, și tot ceea ce considerăm nociv și să înțelegem că, pur și simplu, așa merge lumea, fie că ne place, fie că nu. Și apoi, ar trebui să recunoaștem deschis că nici noi nu am fi jucat leapșa toată ziua pe maidan, dacă am fi avut telefoanele și jocurile de azi.
Concluzionând, acum aproximativ 40 de ani regulile școlare erau mult mai stricte decât cele de acum, iar elevii de astăzi au o mentalitate mult mai liberă decât părinții sau chiar bunicii lor, libertate care, în unele cazuri este interpretată altfel decât probabil că ar fi normal. Dacă era mai bine atunci sau este mai bine acum în ceea ce privește regulile școlare vă las pe voi, cititorii, să răspundeți.
Elevul de azi nu mai citeste atatea carti, prefera sa caute pe internet detalii despre informatia de care are nevoie, face un search si monitorul se umple de sute de pagini. Pe vremuri ca sa gasesti o informatie trebuiai sa mergi la biblioteca .
Copiii nostri un vor avea niciodata amintirile noastre. Trist, dar adevarat! Una peste alta, fiecare septembrie ( nu mai spun data exactă, căci este la fel de nesigură precum sunt vremurile pe care le trăim) devine pentru mine un prilej de stânga-mprejur a memoriei și de retrăire a propriilor începuturi de școală. Cu niscaiva nostalgie și destulă îngrijorare.
Dar hai să fim optimiști!
Să vă trăiască școlarii, dragii mei!
Dorina Cornelia Aldea - Vancouver
|
Dorina Cornelia Aldea - Vancouver 9/6/2024 |
Contact: |
|
|
