Sunã clopotelul !
În amintirile noastre, Septembrie înseamnã sunetul clopoþelului. Generații întregi au rãspuns, în Septembrie, chemãrii lui. A sunat clopoțelul, pentru toți copiii din Canada. Ei bine, la 3 septembrie, este prima zi de liceu și pentru nepoțelul meu, Adrian. O zi importantã pe drumul pe care viața ti-l oferã, marcând un nou început. Emotiile sunt firesti! Profesori noi, colegi noi, prieteni noi, dar se spune ca anii de liceu sunt cei mai frumoși. Succes, Puștiule!
Aș fi curioasã dacã existã om pe lumea asta care sã nu-și amin¬teascã cum a fost prima zi de școalã La mine e întipãrit totul, ca atunci când trãiești o mare emoție. Și nu e vorba cã s-a în¬tâmplat nu știu ce grozãvie în ziua aia; dar o sã vã povestesc cum era școala pe vremea mea.
Pe vremea mea, începutul școlii avea un parfum aparte. În primul rând, își pãstra data din calendar. Putea sã vinã cutremurul, tsunami, epidemia de varicelã, revoluția de catifea, școala începea mereu pe 15 septembrie. Ziua era precedatã de vânzoleala pãrinților prin magazine, cu sau fãrã odrasle de mânã.
Curtea școlii, extrem de tãcutã pe timpul verii, se transforma, odatã cu fiecare 15 septembrie, într-un depozit de gãlãgie și o forfota permanentã. Cam la asta se reducea “neastâmpãrul” anilor de atunci. De fumat, fumau numai elevii foarte mari și niciodatã la vedere. Iar de droguri nu auzise încã nimeni. Nici mãcar de la televizor, unde filmele americane erau fie inexistente, fie foarte bine filtrate. Le înlocuiau cu succes filmele de rãzboi, preponderent rusești.
Prima zi de ºcoalã începea în curtea ºcolii prin formarea unui careu. Fetele pe un rând, bãieþii pe alt rând, la fiecare clasã în parte. La ora opt suna clopoþelul. Un clopot din alamã care era fixat încã de la construcþia ºcolii la una dintre intrãrile în clase. Domnul director suna clopoþelul anunþând începerea anului ºcolar. Toþi elevii eram smirnã. Doar o cioarã croncãnea în nucul din curtea ºcolii supãratã cã s-au întors copiii ºi aveau sã-i fure nucile. Pe fondul croncãnitului cântam Imnul de Stat. Mai mult bâlbâiam.
Pe vremea mea în prima zi de școalã primeam manualele gratuite. Majoritatea erau “moștenire” de la clasele mai mari, prin urmare ne amuzam copios, arãtându-ne unii altora însemnãrile mai mult sau mai puțin obscene pe care “înaintașii” le facuserã printre teoreme și poezii patriotice, în momentele de furie, de plictisealã sau de maximã inspirație.
Pe vremea mea toți copii purtau uniforme standardizate care erau obligatorii. Aveau embleme care arãtau detalii despre școala de care aparținea elevul și nici un copil un s-ar fi gândit sã se revolte și sã nu o poarte. In vremurile de azi, lucrurile s-au schimbat. Uniformele de odinioarã s-au înlocuit cu cele mai noi haine de firmã, iar pe lângã obiºnuitul pachet de þigãri, în buzunar stã ºi ultimul tip de smartphone. Nu sunt toþi aºa, este adevãrat, însã se pot observa aceste obiceiuri la foarte mulþi, ceea ce denotã o tendinþã.
În prima zi de școalã obișnuiam sã ne povestim vacanțele, care erau toate stereotipe: la mare sau la țarã, la bunici. Marea era aceeași pentru toți – cea Neagrã – diferau doar stațiunile. Nu aveam poze pe telefon, ca sã ni le arãtãm. De fapt, nici telefon nu aveam, decât unele fixe, acasã, negre, cu “coarne”, legat cu un fir gros de aparat. Oricum, în prima zi de școalã majoritatea eram bronzați, ceea ce înseamnã cã mai toți își putea permite acest “lux” de a merge la mare. De plajele din Grecia, Hawai sau Tenerife nici nu auziserãm.
Sfaturile pãrinților erau: lucreazã în plus la matematicã, citeºte, tunde-te, îndreaptã-þi gulerul de la cãmaºã, ridicãte când vorbeºti, nu rãspunde neîntrebat, ascultã ce spune profesorul, cã el ºtie cel mai bine…pe vremea mea aºa se proceda ºi tare bine mai era.
Pe vremea mea pãrinților le pãsa de copii, aveau timp de ei, țineau cont de notele din carnet, nu conta cã veneau frânți de la serviciu, carnetul de note era controlat la sânge, și nu obișnuiau sã reducã la tãcere profesorii cu cadouri sofisticate și extrem de costisitoare.Toți vroiau sã-și vadã copiii “OAMENI”. La “exportul” lor nu gândea încã nimeni pe atunci. Acum trãim timpuri atât de diferite, încât comparaþia între cum erau copiii de ieri ºi de azi devine aproape im¬posibilã. Cu siguranþã, se citea mai mult atunci, se învãþa mai conºtiincios, era mai multã disciplinã, dar toate astea, într-un sistem care te pregãtea pen¬tru o lume închisã, fãrã zbor.
Acum lumea e deschisã, cuºca nu mai are zãbrele, dar parcã nu mai are cine sã zboare. Clopoțelul a eșuat. Sunã cu multã nãdejde, sãracul, dar clinchetul lui nu se potrivește cu școala de azi. Vorbesc în cunoștințã de cauzã, în calitate de bunicã a doi nepoței. Școala de azi nu mai știe sã-și pregãteascã copiii, pruncii noºtri nu ar reuºi dacã nu ar avea un singur pilon de sprijin: pãrinþii. La fel ca acum patruzeci de ani, sistemul nu te ia de mânã sã te înveþe ce sã faci, ci noi trebuie sã-l învãþãm pe el. La fel cum tot noi, pãrinþii, bunicii, trebuie sã facem pace cu Internetul, Facebook-ul, ºi tot ceea ce considerãm nociv ºi sã înþelegem cã, pur ºi simplu, aºa merge lumea, fie cã ne place, fie cã nu. ªi apoi, ar trebui sã recunoaºtem deschis cã nici noi nu am fi jucat leapºa toatã ziua pe maidan, dacã am fi avut telefoanele ºi jocurile de azi.
Concluzionând, acum aproximativ 40 de ani regulile ºcolare erau mult mai stricte decât cele de acum, iar elevii de astãzi au o mentalitate mult mai liberã decât pãrinþii sau chiar bunicii lor, libertate care, în unele cazuri este interpretatã altfel decât probabil cã ar fi normal. Dacã era mai bine atunci sau este mai bine acum în ceea ce priveºte regulile ºcolare vã las pe voi, cititorii, sã rãspundeþi.
Elevul de azi nu mai citeste atatea carti, prefera sa caute pe internet detalii despre informatia de care are nevoie, face un search si monitorul se umple de sute de pagini. Pe vremuri ca sa gasesti o informatie trebuiai sa mergi la biblioteca .
Copiii nostri un vor avea niciodata amintirile noastre. Trist, dar adevarat! Una peste alta, fiecare septembrie ( nu mai spun data exactã, cãci este la fel de nesigurã precum sunt vremurile pe care le trãim) devine pentru mine un prilej de “stânga-mprejur” a memoriei și de retrãire a propriilor începuturi de școalã. Cu niscaiva nostalgie și destulã îngrijorare.
Dar hai sã fim optimiști!
Sã vã trãiascã școlarii, dragii mei!
Dorina Cornelia Aldea - Vancouver
|
Dorina Cornelia Aldea - Vancouver 9/6/2024 |
Contact: |
|
|
