„Câtă vreme mai locuim în limba română, aceea numită ca un fagure de miere, înseamnă că avem încă o patrie română, oriunde ne-am afla”
(discurs rostit la Sesiunea festivă „Ziua Limbii Române“, de Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române:
Distinși ascultători, m-am întors aseară din Basarabia și câteodată mi s-a părut că am ajuns pe tărâmul cronicarilor, ca în studenție, când încercam să pătrund mai bine mesajele venite dinspre Grigore Ureche și Miron Costin. Întoarcerea, întorsătura aceea de frază, fostau acest Ștefan Vodă, om nu mare de stat, mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat. Altminterea era om întreg la hire și lucrul său știa l-acoperii și unde nu gândeai, acolo îl aflai.
La stânga Prutului oamenii își mai dau binețe frumos după cuviința de odinioară. Spun bună ziua și răspund ziua bună față în față, nu prin poșta electronică, unde știu să folosească, spre deosebire de noi, stilul epistolar. Pe mine mă salută lumea pe internet cu bună ziua, ca și cum ar fi lângă mine. Cred că-i tot un decalc, fiindcă văd în engleză faimosul hi, nu haiu românesc, ci al lor. Când dau de greu, românii basarabeni, când dau de greu și se străduiesc să facă ceva ca să reușească, spun simplu că se stăruie și că vor dovedi, adică vor învinge. Când vor să te îmbrățișeze, zic că te cuprind. Hai să te cuprind, domnule profesor, că nu ne-am văzut de mult. Bunicii sunt bunei și coboară parcă din basmele cu zâne și feți frumoși. Mai scapă ei câte un decalc din limba rusă ori un cuvânt preluat din această limbă a stăpânilor de odinioară, dar intelectualii vorbesc foarte frumos, cumpătat, îngrijit, chiar la televiziuni, oricum mai bine decât la noi. Față de situația de la începutul anilor 1990, s-au schimbat multe în bine. Se văd roadele celor peste trei decenii de școală românească, de mijloace de difuzare în masă în românește, care, fără să le întreacă pe acelea în limba rusă, totuși răzbat acum bine la suprafață. Se văd, bineînțeles, și roadele declarării după mai bine de trei decenii de la căderea Uniunii Sovietice, a limbii române prin Constituție drept limba oficială a Republicii Moldova în locul acelei invenții politice ridicole numită limba moldovenească. Unii au privit acest fapt, adică recunoașterea limbii române în mod constituțional, unii au privit acest fapt ca pe o declarație de război, sau, cum am văzut scris, ca pe un atentat, ca pe o blasfemie, când de fapt avem de a face cu purul adevăr. Dar, așa cum știți dumneavoastră, și adevărul este adesea complicat. Alții au receptat actul cu indiferență, ceea ce este și periculos și condamnabil, fiindcă limba trebuie să fie apărată câteodată.
E foarte bine că ne vorbim limba și că o prețuim declarativ, dar nu e destul. E nevoie să o și cunoaștem corect și mai e nevoie să o apărăm. Limba, ca și poporul care o folosește, are nevoie să fie conservată, protejată, ferită de intruziuni nefirești, ocrotită chiar părintește. Sunt țări civilizate și respectabile care dispun de legi de apărare a limbii, de limitarea poluării limbii, aici citesc din unele legi, de acest fel, de încurajarea specificului ei genuin. Noi nu avem așa ceva și poate că nici nu-i bine să avem. Limba maternă o primim cu toții din fericire de la mamele noastre sau de la bunici, dar faptul acesta nu e suficient pentru prosperitatea și perenitatea ei și nu e suficient, din păcate, nici pentru exprimarea noastră corectă. Chiar dacă părinții ne-ar fi fost profesori de limba română, cum știți, nu devenim automat, din păcate și noi, experți în limba română. După ce învățăm să vorbim, avem nevoie de educație într-o limbă, de studiul sistematic al limbii și, firește, apoi, al literaturii. Dacă nu învățăm bine și suficient la școală limba și literatura română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Și spun asta intenționat, s-audă și Ministerul Educației, nu se poate discuta vreodată într-o entitate a Ministerului reducerea orelor de limbă și literatură română. Cum aud că se întâmplă acum, ca să poată introduce câte o materie de o oră pe săptămână, vreo năzbâtie care i-a trecut prin minte cuiva de, să zicem, educație antreprenorială, ca și cum românii ar trăi să devină toți antreprenori și să nu muncească nimeni. Se discută la nivel de minister aceste probleme. Limba și literatura română pe teritoriul României al Republicii Moldova și în alte părți, trebuie să rămână o disciplină sau disciplină de bază. E drept că generații întregi de români analfabeți, de țărani de la talpa casei, au păstrat limba ca pe o comoară de preț, cum zice Alexe Mateevici, și au transmis-o pe cale orală copiilor, nepoților, strănepoților, numai că astăzi acest lucru nu mai este de ajuns. Pe vremea lor nu existau atentate la limbă, pe vremea lor limba se transmitea frumos ca o lacrimă care curge natural. Dar astăzi există atentate la fiecare pas. Educația într-o limbă și literatură însoțită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, ne scoate din ignoranță și ne proiectează în comunicare și dialog.
Educația ne impune obiceiul lecturii, fără de care limba noastră slăbește, să răcește, se pervertește. Nu e suficient să comunicăm, cum îmi spun unii, la modul aproximativ, ci e nevoie să studiem gramatica și literatura română, să pătrundem tezaurul limbii române, să citim mereu creațiile literare românești și universale. Numai așa vom înțelege de ce limba noastră e limbă sfântă, cum zice imnul unicului stat care se referă la limbă pe lumea asta. Și numai așa vom înțelege de ce în debutul ciclului său de romane, numit de noi al Comăneștenilor, le știți cu toții dumneavoastră, începând cu Viața la țară și terminând cu Îndreptări și Ana, Duiliu Zanfirescu scria un moto semnificativ, azi uitat complet și eu îl citez. Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi. Noi nu suntem un popor mare. Faptul că nu suntem un popor mare, așa cum ne consideram imediat după Marea Unire, când se învăța la școală că suntem un popor mare al Europei, nu ne scutește să decunoașterea limbii române.
Altminteri, în curând, nu vom mai fi nici mari, nici mici, ci nu vom mai fi deloc. Toate limbile materne sunt pentru fiecare dintre vorbitorilor universuri neprețuite. Limba română nu este o limbă excepțională între limbile pământului, dar pentru noi românii e specială dintr-un motiv foarte simplu. E a noastră. Dacă patria noastră e limba română, atunci noi locuim cu toții în limba română și, prin lege, limba oficială pe teritoriul României și al Republicii Moldova e română. În chip firesc, atunci, toată corespondența oficială din cadrul instituțiilor statului ar trebui redactată în limba română în conformitate cu regulile ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române acelea stabilite de Academie. Nu ar trebui admise lucrări, adrese, cereri, anunțuri fără semne diacritice românești. Lipsa semnelor diacritice conduce la pronunții greșite de genul mustatii în loc de mustăți, zapartan în loc de zăpârțan și altele. Lăsăm la o parte acum chestiunea accentelor în limba noastră, care merită o atenție specială, dar pentru publicul, în ansamblu, pentru că eu constat că în substantive simple, comune și în substantive proprii, nu mai spun, accentele sunt haotice.Toate numele noastre latine, de gen Morariu, Ciubotariu, Trăistariu, au devenit nume greco-orientale, că sunt pronunțate precum Boiangiu, Grigoriu, Vasiliu, adică toate devin Morariu, Ciubotariu, Bejenariu. Eu n-am auzit așa ceva în copilăria mea. Acestea sunt de origine latină cele mai multe. Atunci o să zicem că primul medic oculist român s-a numit Ioan Molnar Piuariu. Cum sună treaba asta? Într-o veselie la televiziune se cultivă asemenea lucruri.
Conform legii, deci, limba noastră are niște norme de folosire. Lăsăm la o parte acum această chestiune a accentelor. Normele de redactare a textelor ar trebui să fie conforme cu cerințele impuse de Academia Română prin folosirea diacriticelor specifice limbii române, fără semne aberante, străine de alfabetul românesc. Eu n-am văzut texte în franceză ori germană până acum fără semne diacritice. Cum scri în franceză fără accent? În român am văzut o sumedenie de texte fără semne diacritice ori cu diacritice din alte limbi, de exemplu, cu tilda din spaniolă, care e la modă acum pusă în loc de semnul specific nouă pe vocalele î și chiar i, tilda. La primării am văzut treaba asta și la intrarea în localități pe teritoriul României. Am făcut demersuri și până acum n-am primit niciun răspuns.
Toate manifestările științifice, artistice sau culturale în general, colocviu, congres, conferință, atelier, sesiune de comunicări din cadrul instituțiilor românești, cred că ar trebui să poartă titlul formulat mai întâi în limba română și apoi în alte limbi. Dacă respectiva manifestare e internațională, sigur că eu sunt de acord cu toate limbile pământului, dar pe teritoriul țării noastre și al Republicii Moldova ar trebui respectată limba țări, ca să înțeleagă tot omul despre ce-i vorba în acel simpozion. Eu aș evita pe cât posibil decalcurile din alte limbi.
Ce e aia al treilea cel mai mare oraș? Când putem zice al treilea oraș ca mărime, cum s-a zis corect în limba română. Ce este aia locație în loc de loc? Sau cuvântul pathetic din engleză tradus cu patetic din limba română, în loc de jalnic? Și multe altele. Eu aș evita și englezismele stridente, deși îmi place limba engleză. E o limbă frumoasă. Nu poate fi mai frumoasă ca a mea, dar e o limbă frumoasă. Mi s-a atras atenția să nu mai zic clasamentul universităților, ci ranking-ul. Sigur că știu ce e aia. Dar când vorbesc engleză, zic ranking și când vorbesc românește, zic clasament. Pe urmă, workshop în loc de atelier, panel în loc de secțiune și faimosul know-how în loc de expertiză, experiență, pricepere, recunoaștere, tehnologie. Sigur că citatele din alte limbi e bine să le dăm cu italice, cu semne cursive și fără ghilimele. Românii acum scriu sui generis cu italice și pun și ghilimele. Citatele în română cred că trebuie date cu ghilimele, dar puse corect. Cele de început jos și cele de sfârșit sus. Toată lumea pune ghilimelele sus acum. Și motivează că așa face computerul. Complet greșit. Dacă noi avem semnele noastre, ale gramaticii române, știți că în spaniolă se pune semnul întrebării invers. Și cum ar fi să-i corectez eu pe ei, să le spun, mie nu-mi place cum faceți voi. E absurd.
Firește că cea mai mare durere a Academiei se leagă de nerespectarea scrierii cu î din a și a conjugării verbului a fi în forma sunt, suntem, sunteți. Din punct de vedere filologic și etimologic, sunt aici membrii secțiunii, secției de literatură, am putea discuta ore în șir, zile în șir, luni pe această temă, cum s-a și întâmplat în Academia Română. Și părerile, vă asigur, vor fi totdeauna împărțite, cum e normal să fie. Chestiunea n-are nicio legătură cu adevărul științific, cum mi s-a spus. Acum, adevărul științific în filologie, în istorie, în științele astea ale noastre, ale povestirii în științele astea moi, cum le spun unii ca să le contrapună celor tari, adevărul științific e relativ. Deci e nevoie aici de respectarea unei legi.
Grafia stabilită de Academia Română în 1993, printr-o revenire la legurile stabilite și numite de Sextil Pușcariu de dinainte de 1953, modificată prin publicații ulterioare ale Institutului de Lingvistică Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, prevede clar scrierea cu Î din I la începutul și la sfârșitul cuvintelor și cu Î din A în mijlocul cuvintelor cu excepția cazurilor când prin compunere un Î inițial ajunge în interiorul cuvântului. Noi știm toate aceste lucruri. Colegii mei și cu mine facem periodic scurte comunicate legate de corectitudinea exprimării și scrierii în românește, dar nu vedem nicio îmbunătățire a situației.
Sunt multe entități periodice, edituri, persoane care scriu în continuare cum vor, că doar în România e democrație. Secțiunea de specialitate a Academiei de filologie și literatură se străduiește și ea fără un vizibil succes să impună respectarea normelor ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii noastre. Legea prevede că Academia elaborează normele, dar nu prevede nicio sancțiune pentru cei care le încalcă. În aceste condiții fiecare face cum vrea.
Îmi pare rău că sunt câteodată cinic, dar dezamăgirea se accentuează pe zi ce trece. Exemplul Academiei este de aceea foarte important și în funcție de aceasta se ghidează celelalte instituții.
Erorile noastre, fiindcă le facem, au un ecou negativ imens, sunt comentate ironic și fac mult rău instituției. Comentariul cel mai frecvent este: academicienii sunt proști, pe rețelele de socializare. Dacă dau un comunicat și din întâmplare îl elaborează cineva și îl semnez eu și nu mă uit cu atenție și o singură virgulă să fie pusă aberant, cum avem obicei când suntem secretari, secretare, despărțim subiectul de predicat prin virgulă. Erorile însă se pot ) îndrepta. Errare humanum est, perseverare diabolicum.
Academia Română cultivă dialogul în toate limbile pământului. Numai că prima limbă a sa, limba sa de comunicare și de drag e limba română pe care trebuie să o utilizăm în forma sa literară. În această lume ciudată ne pasc felurite primejdii ca indivizi și ca grup etnic ori popor. Asemenea primejdii sunt, cum se spune azi, risipirea neamului. Dar câte neamuri nu s-au risipit pe lumea asta? Pierderea fărâmelor de românitate din lume? Înstrăinarea fiilor și ficelor noastre care se pripășesc prin alte locuri de ispititor belșug, câteodată, treptat uită de locul de naștere dar uită și de limbă. În anii din urmă, prin drumurile mele, întâlnesc tot mai des români care nu mai știu românește. Chiar dacă au nostalgie a locurilor de obârșie, a familiei lor, sau chiar dacă mai cred unii că patria lor este limba română, mi-o spun câteodată în alte limbi. Mi-a spus un băiețel că el știe în românește cuvintele sarmale și cărnați. Și a pronunțat cărnați cu ă. Oricum, limba noastră e viața noastră ca națiune. Și e bine să nu uităm aceasta niciodată.
În final, ca aproape de fiecare dată, îl evoc în fața dumneavoastră pe George Călinescu, ponegrit și el recent, acela care l-a nemurit pe Eminescu, cel mai mare maestru al limbii române, citez: Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și îl va ivi vreodată poate neamul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate. Și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale. Nu cred că cineva a mai scris asemenea cuvinte despre Eminescu și nici nu cred că le va mai scrie. Prin Eminescu și limba română avem certitudinea că în ciuda vieții individuale trecătoare și a nimicniciei noastre, neamul acesta va viețui cât pământul. Câtă vreme mai locuim în limba română, aceea numită ca un fagure de miere, înseamnă că avem încă o patrie română oriunde ne-am afla.
Nota Observatorul ;
Articolul este preluat dupa site-ul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
|
Ioan-Aurel Pop 8/31/2024 |
Contact: |
|
|
