Rugă pentru Limba Română
Motto:
Trecător prin ceruri ninse
Cu luceferii în roi,
Însfințesc cu-a mele vise,
Urma carului cu boi
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ți din poveste
Unde neamuri nesfârșite dimpreună veșnicesc,
Fă de vrei, ca toți aceștia să vorbească romănește
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte și e leac de pus la rană
Dacă ții în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă și unește, ce dezbină și destramă
Și e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Și-apoi Doamne, rugi smerite ce nălțăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranță,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerșim iertări spășite, la păcatele din viață.
Și-apoi doina cu aleanul, și-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfințească-se cu dorul
Când poeții vruți de tine, românește glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârșitul Tău ceresc?
Și-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toți pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfințită de dieci,
Și e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
***
A noastră limbă românească
Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.
În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.
Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.
A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i veche taină și minune
***
Ce e Limba Românească?
Ce e limba românească?
Frumuseți ce stau să nască
Din cuvintele măestre,
Ca mușcate la ferestre,
Dor nestins și alinare,
Vechi blestem și îndurare,
Leac la inima răpusă,
Cea speranță-n Maica pusă,
Pildă și proverb ce spune
Nesfârșita-nțelepciune,
Chiuitul de la nuntă,
Taină veche, neștiută,
Doina plânsă în caval,
Clipocitul unui val,
Tolba plină cu povești
Și iubiri dumnezeiești,
Dragostea de neam și țară,
Lacrima din ochi de mamă,
Nălțătoarea cea iubire,
Nostalgii din amintire,
Bucurii prinse-n visare,
Bocet trist de-nmormântare,
Viața scursă-n veșnicie,
Tot ce-a fost și ce-o să fie,
Harul pus în Eminesc
Din divinul cel ceresc
Leac la suflet, alinare,
Nesfârștă încântare.
***
De citesc a tale versuri
Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ți-a turnat dumnezeire
Și-n cuvânt ți-a pus simțire, iar cel suflet, miruindu-l
La nălțat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ți mângâiată pus-ai jalea și cu dorul
Și iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereții, mări de lacrimi și fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopți cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăți nemărginirea lumilor de-acol de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri mărețe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ți-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai știut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Și-ntr-o lacrimă usca-vei fierbințeala unui dor.
În scurtimea vieții tale moșii ți i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ți aducă de măririle trecute,
Când pe domnul și prostimea îi dureau aceeași rană
Și-mpreună sângerat-au în onoare și virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulcește cu-al tău vers,
Și atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfințește a sa urmă, colindând prin univers.
***
Omagiu limbii române
Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufetului românesc, ZIDUL ei de rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a pierderii IDENTITĂȚII sale, și că ea, limba, se NAȘTE oriunde mereu odată cu NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ udată cu ea. Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ, NUME și RENUME, elementele dădătoare de adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE, că prin cel mai de seamă reprezentant al ei, Eminescu, ca și prin alți poeți ai acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA, RUGA și ne putem SPOVEDI mereu curat și frumos, înălțimilor cerești. Că, OMAGIIND limba română, noi cei de-acum ducem și vom duce o dreaptă LUPTĂ continuă pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales a DEMNITĂȚII noastre NAȚIONALE?
Mai știți voi, cum că limba noastră cea STRĂBUNĂ este încă adânc păstrătoare de ISTORIE adevărată, dar și de SPERANȚE de mai bine pentru acest neam oropsit, pătimit, dar mereu și mereu atât de BUN și mai ales atât de IERTĂTOR a tot și a toate, JERTFITOR de-alungul tuturor veacurilor care au trecut peste el pentru SFÂNTA, CURATA, DULCEA și atât de frumoasa LIBERTATE? Că tot ea, limba neamului ADUNĂ și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL hotarelor ei, acest mare și străvechi NEAM ROMÂNESC?
Poate că voi, cei din ziua de azi, nu știți că numai în limba română putem simți DORUL cel arzător că-i DOR, vaierul și plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom murmura DOINA noastră cea străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți picurul cel fierbinte al lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din tăinuita noastră RUGĂ, îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel Dumnezeiesc.
IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va veni după noi . Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni după voi, acea NEPREȚUITĂ AVERE , a acestui FRUMOS, CURAT și atât de SIMȚITOR suflet românesc.
Așadară, îl rugăm pe Domnul Dumnezul nostru cel ceresc, să ne OCROTEASCĂ și să BINECUVÂNTEZE de-apururi această dulce și frumoasă LIMBĂ ROMÂNEASCĂ, iar pe noi, cei vorbitori a ei, să ne așeze la sfârșitul veacurilor care vor să vină cândva, în frumoasa și mirifica Grădină a Maicii Domnului, ca să merităm a fi mai apoi, aleșii nemuririi lumii și veșnicia ei.
Mircea Dorin Istrate
***
|
Mircea Dorin Istrate 8/28/2024 |
Contact: |
|
|
