Scrisoare pastorală
Taina Sfintei Cununii(I). Deși am mai vorbit despre Taina Sfintei Cununii în ,,Scrisorile pastorale din anii trecuți, este nevoie să revenim asupra acestui subiect, tocmai fiindcă ne întâlnim destul de des cu el și e bine să știm cele ce se cuvine din punct de vedere dogmatic, moral și canonic(disciplinar). Dacă în acele ,,scrisori accentuam mai mult asupra primelor aspecte (dogmatic și moral), în această ,,scrisoare și în cele următoare vom insista asupra aspectelor canonice.
1. Definiția. Taina Sfintei Cununii este acea Sfântă Taină a Bisericii, prin care două persoane de sex opus, de bună voie și nesilite de nimeni, se hotărăsc și-și jură credință pentru a-și trăi tot restul vieții împreună, în scopul nașterii și creșterii de copii și de a se ajuta reciproc.
În cadrul Sfintei Cununii, cei doi primesc binecuvântarea Bisericii și harul lui Dumnezeu, pentru ca unirea dintre ei să fie pecetluită și să dea roade bineplăcute lui Dumnezeu și oamenilor. Taina Sfintei Cununii a fost instituită de către Mântuitorul Iisus Hristos și practicată în Biserică de două mii de ani, familia fiind instituția cu cea mai mare vechime și continuitate neîntreruptă din istoria omenirii. De importanța ei este conștient oricine este de bună credință și nu e cazul să insistăm aici. Precizăm, însă, că în legislațiile tuturor statelor, indiferent de timpul sau zona geografică în care au trăit acestea și în toate religiile lumii au existat reglementări numeroase privind căsătoria, deși unele dintre acestea, nouă, astăzi, ni se par depășite, chiar ciudate. Și Biserica creștină a înregistrat multe canoane și norme juridice privind căsătoria, pe lângă considerațiile de ordin dogmatic, moral și liturgic. Dintre acestea vom menționa și noi câteva.
2. Săvârșitorul este preotul sau episcopul cu hirotonie validă, adică nefiind supus unei pedepse, care să-l oprească de la săvârșirea celor sfinte. Această condiție este valabilă și pentru celelalte Sfinte Taine. Este plin folclorul românesc, în care se menționează cununii săvârșite de către preoți răspopiți, adică depuși din treaptă, caterisiți. Poporul era conștient de caracterul ilicit al acestor lucrări, dar recurgea la ele în cazuri de forță majoră, când existau impedimente peste care, în mod oficial, nu se putea trece. Potrivit canoanelor, monahii nu au voie să oficieze această taină, fiindcă ei au depus votul monahal al fecioriei. În legislația canonică slavă există interdicții privind dreptul episcopilor de a săvârși Taina Sfintei Cununii, pe motiv că ei provin din rândul monahilor.
3. Primitorii trebuie să îndeplinească o serie de condiții, după cum urmează:
a. Condiții religioase:
credința religioasă;
botezul valid;
lipsa de sancțiuni canonice, precum anateme, excomunicări etc.;
Niciuna dintre părți să nu fi contractat în prealabil o altă logodnă sau cununie, iar dacă aceasta s-a întâmplat, să fi obținut divorțul;
Niciuna să nu fi fost căsătorită de trei ori, știut fiind că nu este permisă căsătoria a IV-a;
Să nu existe vreun impediment canonic privind acea căsătorie;
Să fie amândouă părțile de aceeași religie sau confesiune. Dacă nu sunt de aceeași confesiune, măcar să fie de confesiuni care-și recunosc reciproc valabilitatea Botezului. În cazul în care una din părți provine din altă religie sau confesiune socotită eretică sau sectară, acea parte trebuie botezată mai întâi în religia creștină ortodoxă și după aceea se poate săvârși cununia;
Partea bărbătească să nu fie hirotonită episcop, preot sau diacon;
Niciuna din părți să nu fi depus voturi monahale;
Să aibă nași de religie creștină ortodoxă, cununați religios. Atragem atenția că nu se admit ca nași fratele cu sora sa, ori mama cu fiul, ori tatăl cu fiica.
În cazul în care există impedimente, să aibă dispensă de la episcop.
b. Condiții morale:
Să aibă responsabilitate, adică să fie conștienți de importanța actului la care participă;
Să consimtă în mod liber și independent, nesiliți de nimeni;
Să nu fi săvârșit infracțiuni grave, care să-i descalifice și să-i treacă în rândul oamenilor periculoși;
Candidații la preoție să-și ia de soții fecioare, ci nu văduve sau divorțate;
Părțile să nu fie în grade de rudenie oprite de legile bisericești. Despre acest aspect vom vorbi mai mult în numerele viitoare;
Să aibă dispensă de la episcop, în cazul în care există impedimente;
c. Condiții fizice:
Să nu fie de același sex;
Să nu sufere de boli, care ar pune în pericol viața celuilalt;
Să fie în deplinătatea facultăților fizice necesare unei bune conviețuiri, adică să nu fie lipsit de organele genitale, impotent etc.
Ambele părți să fie majore, adică de vârstă legiuită. Bărbatul să aibă peste 18 ani, iar fata poate să aibă și sub 18 ani, adică 16 sau 17, dar numai cu acordul părinților săi. Pentru vârsta de 15 ani, fata trebuie să mai aibă și dispensa episcopului și a prefectului;
Să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei;
Să nu existe între părți legături de înrudire oprite de legi și de canoane;
Să aibă dispensă pentru eventualele impedimente ;
d. Condiții sociale:
Să fie cetățeni ai statului în care încheie căsătoria și să fie în deplinătatea drepturilor civile, neavând vreo interdicție;
Să fie în deplină libertate socială. În ultima vreme observăm că se practică încheierea unor căsătorii civile și între părți aflate în detenție;
Să aibă aprobarea autorităților superioare, în cazul în care profesiunea vreunuia o cere în mod special(candidatul la hirotonie, de exemplu);
Să fi încheiat în prealabil căsătoria civilă;
Să aibă dispensele necesare, în cazul vreunui impediment.(Va urma).
*
Mânăstirile și robia. Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut cu oarecare vreme în urmă la Televiziunea ,,Datina din Tr. Severin, cineva a întrebat dacă învățătura creștină acceptă robia și dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia mai multe secole.
Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric și dialectic, când, pentru a susține așa-numita ,,luptă de clasă puteai răstălmăci lucrurile așa cum vreai, mai ales că cei denigrați nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui și pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale, ne facem o datorie de conștiință să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.
În primul rând, precizăm că învățătura creștină nu admite robia și exploatarea omului de către om. Ea socotește că toți oamenii sunt frați între ei, fii ai aceluiași Părinte, Dumnezeu! Creștinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împărați, fără deosebire. Era o adevărată revoluție în gândirea antichității, când sclavii nici nu erau considerați oameni, ci obiecte însuflețite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viață și de moarte asupra lor. Așadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica își avea atribuțiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.
Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăți în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstirești au fost secularizate(confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstirești proveneau din cumpărări și donații. Unele dintre mânăstiri aparțineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieșea din țară și mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori și boieri români. Pe moșiile tuturor acestor mânăstiri se practica același sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme și erau practicate de către toți proprietarii de pământ.
O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moșnenii(în Țara Românească) sau răzeșii (în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafețe de teren din moșiile mânăstirești sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmașii sau clăcașii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă pe moșia boierească sau mânăstirească. Uneori acești pălmași veneau din alte localități, căutând condiții cât mai avantajoase de muncă și atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutați să-și facă o casă și astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate.
În satul Bârda se poate observa și azi asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Mucești, Memeși, Rolești și Luchești erau mahalale de moșneni, iar Linia Cocoanei și Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniți clăcași pe moșia boierească. Se poate observa aceasta și după numele de familie. În mahalalele de moșneni numele de familie venea de la un strămoș unic (Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) și majoritatea familiilor din acele mahalale aveau același nume de familie. În mahalalele de clăcași sau pălmași numele de familie sunt foarte împestrițate, ceea ce dovedește faptul că au venit din diferite locuri și s-au așezat acolo.
Pe moșiile mânăstirești și boierești mai era o categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alții decât țiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-și caute norocul. Ei nu aveau decât o căruță și unul sau doi cai. Asta în situațiile cele mai bune. Acești țigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte și să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supraviețuire. Atunci intervenea înțelegerea sau contractul verbal între părți. Țiganii sau robii își luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moșie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte și, probabil, ceva bani. Unii dintre robii țigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor (aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alții erau adevărați artiști într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domnești, boierești și mânăstirești. Când se vindea, ori când se dăruia o moșie, în actul de vânzare-cumpărare erau menționate și sălașele(familiile) de țigani-robi, care însoțeau moșia.
Au existat proprietari care au dat libertate robilor țigani, fiind influențați de ideile revoluționare europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe țiganii de pe moșia sa de la Mircești. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit țiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniți, cu coada între picioare și l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primește-ne înapoi, că murim de foame! Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse și baza materială, ca să poată supraviețui. Robia aceasta a fost desființată oficial sub influența ideilor revoluționare de la 1848.
Așadar, mânăstirile au aplicat aceleași metode, care erau folosite și legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă și asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noștri care emigrează azi și colindă toată lumea, dar mai ales țările europene, sunt fericiți când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condițiile de muncă și de retribuție și trec la treabă. Altă Mărie cu aceeași pălărie!
*
In memoriam: Ing. Melania Caragioiu. Am aflat cu profundă tristețe, că la data de 2 august a. c. inima celei ce-a fost Doamna Melania-Alexandrina Rusu-Caragioiu din Canada a încetat să mai bată.
S-a născut la 24 mai 1931 la Ilteu (Arad). A muncit din greu toată tinerețea, ca să absolve școli de renume, ca să obțină titluri cât mai onorabile. În 1956 obținea mult-râvnitul statut de ,,Diplomat în agronomie al Universității Politehnice din Timișoara. A lucrat aproape douăzeci de ani ca inginer agronom în Banat. Absolvind între timp studii de biblioteconomie, s-a retras, ca bibliotecară, la Biblioteca Județeană din Timișoara (1974-1988). A fost căsătorită cu Gheorghe Caragioiu și a avut doi copii, Alexandrina și Theodor. În 1999 s-a stabilit la Montreal, alături de fiica sa și nepotul Victor Nicolae.
Nu știu de unde până unde ne-am cunoscut, dar repede mi-am dat seama că face parte din galeria marilor oameni, care au însemnat mult în viața mea.
Debutul literar s-a produs în 1979, în revista ,,Orizont din Timișoara. Prima carte semnată de Melania Rusu-Caragioiu a fost una dedicată copiilor, Basm și poeme în versuri pentru copii, care a apărut în 2006 la Editura ,,Cuget Românesc din Bârda, România. Tot la Bârda i-au mai apărut și alte cărți, precum: Doi pisoi cu ochi de stele(2007); Furtuni fecunde(2012); Spre ceruri sacre (2012); Mingea(2015); Prin urzici și bruscălani(2015); Oanea(2017). Acestea au fost doar câteva din bogata zestre spirituală, pe care s-a străduit s-o lase celor prezenți și viitori. Scria cu ușurință, în versuri și proză.
La Montreal s-a remarcat printr-o bogată activitate literară în cadrul mai multor grupuri și asociații de limbă română, franceză și italiană. A fost o prezență nelipsită și apreciată la Clubul de Aur al Asociației Culturale Române, în cadrul Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN), în calitate de cofondator și vicepreședinte, precum și la Anneau Poétique, o asociație quebecheză de poezie, la a cărei creare, în 2003, a contribuit, numărându-se și de această dată printre fondatori. Între 2005 și 2007 a fost secretara asociației Congresul Român-Canadian.
Melania Rusu Caragioiu a primit o serie de distincții pentru activitatea literară și culturală și pentru implicarea sa comunitară, dintre care amintim: Diplomă de onoare acordată de orașul Băile Herculane în 1986 pentru activitatea sa de conservare a cărților rare; Diplomă de excelență din partea Ambasadei Republicii Moldova din Canada, decernată în 2016 în cadrul Festivalului Focul din Vatră; Diplomă de Cetățean al Culturii Naționale, decernată în 2017 de Consulatul General al României la Montreal; Medalia Centenarului Unirii acordată în 2018 de către regruparea asociațiilor comunitare și culturale românești din Montreal.
La acestea se adaugă o serie de diplome și mențiuni din partea unor reviste: ,,Starpress (România Canada - SUA), ,,Bogdania (București), ,,Destine literare (ASRAN, Montreal), ,,Claviaturi (Brașov), precum și din partea Asociației Culturale Constantin Brâncuși din Timișoara, a Festivalului Internațional al Scriitorilor și Artiștilor de la Val-David (QC, Canada), a Cenaclul Mihai Eminescu din Montreal și a Ligii Scriitorilor Români.
Știa multe și vorbea frumos, cu înțelepciune. Nu mai știu în ce an a venit la Bârda. Avusese nu știu ce probleme funciare cu niște rude din Mehedinți și nu scăpase prilejul de a-mi face o vizită. M-am convins cu ușurință de modestia ce-o caracteriza. Știa să asculte, era foarte respectuoasă, povestea frumos. Privea cu nostalgie și în tăcere meleagurile mehedințene, parcă ar fi vrut să le înțeleagă graiul, să le povestească multe. Nu o înțelegeam întru totul, fiindcă nu gustasem niciodată nostalgia dorului de casă, de țară, povara depărtărilor!
Doamna Melania credea cu tărie în viitorul luminos al neamului românesc. Își iubea țara mai mult decât mulți dintre cei din țară și asta s-a văzut cu prisosință din activitatea pe care Domnia Sa a desfășurat-o acolo, pe pământ canadian. Scria cărți, colabora la reviste românești și străine, îi întâlneai semnătura în diverse volume colective, alături de reprezentanți de seamă ai culturii române. Oceanul era prea mic s-o împiedice să țină legătura cu țara și cu cei din țară. Scria pentru adulți, dar mai ales pentru copii, fiindcă vedea rolul deosebit de mare pe care tinerele generații îl au pentru viitorul nației. Iubea copiii cu sinceritate, poate și pentru faptul că o bună parte din sufletul său păstrase curățenia și gingășia copiilor. Primea premii literare și acorda stimulente tinerelor talente. Era nelipsită de la manifestările culturale organizate de prestigioasa revistă românească ,,Observatorul din Toronto. Nu uita, însă, ca-n duminici și sărbători să pășească pragul câte unei biserici sau mănăstiri și să se roage pentru dânsa, pentru cei dragi de aici și de dincolo.
Doamna Melania a fost printre marii prieteni pe care Parohia Malovăț i-a avut. An de an, de marile sărbători, de câte ori a avut prilejul, a trimis ajutoare, convinsă fiind că-și găsesc întrebuințarea cuvenită. A urmărit presa din țară și unde a simțit că vreo bibliotecă publică n-are bani să achiziționeze cărți, ne-a ,,trasat plăcuta sarcină de a trimite acolo, din partea dumneaei unul sau mai multe colete cu cărți. Era de-o generozitate rară!
Ar mai fi multe de spus și, cu siguranță, se vor spune, pe măsură ce cărțile sale vor fi mai bine studiate, pe măsură ce-și vor da drumul la amintiri cei ce-au cunoscut-o mai bine.
Cu durerea sinceră de a fi pierdut o mare prietenă, ne alăturăm și noi celor ce au șoptit ca pe o rugăciune rostită din inimă: Dumnezeu să te ierte, Doamnă Melania!
*
Oaia lui Dumnezeu. La Sfodea trăia o familie de oameni simpli, dar foarte deosebiți între ei. Maria era o femeie credincioasă, care nu lipsea niciodată de la biserică în duminici și sărbători, indiferent dacă era slujba la Sfodea sau la Balta. Ea se angajase să asigure prescurile necesare pentru Sfânta Liturghie și părintele se îngrijea ca la câteva luni să-i dea câte un sac de făină pentru aceasta. Maria își făcea cu regularitate rugăciunile, ținea posturile cu sfințenie și ducea o viață de adevărată femeie creștină. Ion era mai lumesc. ,,Uita întotdeauna că este zi de post sau sărbătoare, ,,uita întotdeauna că este slujbă la biserică, la mânie înjura și drăcuia de trosneau încheieturile cerului; era unul din obișnuiții cârciumii și, din când în când, mai sărea și gardurile încoace și încolo.
Într-o sâmbătă seara au venit copiii cu vitele de la câmp, dar, ajunși acasă, au observat că le lipsește o oaie. Imediat Ion a dat alarma. A mobilizat pe toți ai casei, a chemat vecinii și alți vreo câțiva și au plecat după oaie. Maria i-a spus:
,,- Ioane, eu nu pot să merg! Mâine este slujbă la Balta și eu trebuie să fac prescurile. Altcineva nu le face și eu nu-l pot lăsa pe părintele fără prescuri și să nu poată face slujbă! Eu zic să nu te alarmezi, că are Dumnezeu grijă și de oaia noastră!
Atât i-a trebuit lui Ion. O rafală de înjurături a lansat asupra femeii sale și a plecat după ceilalți. Au căutat până târziu în noapte, dar n-au găsit-o.
Dimineața, Maria a plecat dis-de-dimineață spre biserica de la Balta cu cele cinci prescuri într-un coșuleț de nuiele, iar Ion a plecat aiurea să caute oaia cu copiii. N-a uitat însă ca să mai sloboadă încă o rafală de înjurături la adresa soției. Pe la prânzul cel bun, Maria s-a întors de la biserică și a pus masa. A venit și Ion din pădure cu o falcă în cer și cu alta în pământ, supărat și obosit și iarăși a luat-o la înjurături pe Maria. Ea tăcea și-și vedea liniștită de treabă. Când el s-a mai potolit, i-a spus iarăși:
,,- Lasă, Ioane, că ne dă Dumnezeu oaia înapoi! Știe El unde este oaia noastră!
Lui Ion îi venea să înnebunească, auzind-o cu câtă liniște și siguranță vorbește. Destul umblase el și nu găsise oaia, nici vie, nici moartă.
După ce au mâncat, Ion s-a culcat. Maria a luat-o prin grădină, fără să știe nici ea încotro vrea să meargă. La un moment dat a auzit o oaie zbierând înfundat. S-a uitat în toate părțile și a priceput. Într-un colț al grădinii era groapa în care astâmpăraseră var pentru casă. Varnița rămăsese o groapă uitată, peste care crescuseră rugii an de an. Oaia ajunsese acolo, mâncase frunze de rugi și la un moment dat căzuse în groapă. Cu cât încercase să scape din capcană, cu atât de înfășurase în rugi. Maria a văzut-o, a zâmbit fericită, s-a închinat și în sinea ei I-a mulțumit lui Dumnezeu, apoi s-a dus acasă. L-a trezit pe Ion și i-a spus:
,,- Ioane, du-te și ia oaia din varniță! Ți-am spus eu că ne-o dă Dumnezeu înapoi, nu ne lasă El să avem pagubă! Apoi, Ioane, de acu să n-o mai dai răului, că asta-i oaia lui Dumnezeu, să știi!
Peste tot căutase Ion, numai în varniță nu. A plecat rușinat și poate a înțeles și el că nimic nu trebuie să facă fără Dumnezeu.
*
Cuvinte duhovnicești. Din cărțile regretatului Părinte Iustin Pârvu am selectat, pentru meditație, un text plin de învățătură, cu titlul Despre muncă și jertfă: ,,Măi, să știi, că cel care muncește cu jertfă, acela știe și să se roage. Cel care face lucrul său cu lenevie și căutând să scape cât mai repede de treabă, acela nici nu știe ce înseamnă bucuria adevărată a unei rugăciuni. Cine se protejează pe sine, acela nu va gusta această Înviere a Domnului în inima sa. Dispoziția spre pocăință și rugăciune ne-o dă renunțarea la noi înșine și grija față de aproapele de lângă noi. Uite, eu primesc de dimineața până seara târziu, oameni și nu obosesc, pentru că îi iubesc. Și simt că aceasta este datoria mea în fața lui Dumnezeu. Și cum să nu ne facem datoria? Întotdeauna să ne silim să fim primii la împlinirea datoriilor noastre față de Dumnezeu, pentru că noi nu facem nimic în plus, nimic deosebit, decât ceea ce eram datori să facem. Să nu ne credem noi mai speciali, că nu suntem!
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 8/25/2024 |
Contact: |
|
|
