... La Ierusalim, un portret și o carte
Aeroportul Ben Gurion. Octombrie la miez de noapte. Zborul spre Tel-Aviv l-am simțit ca pe o dulce visare. Nu mi-am impus această stare lăuntrică. Pur și simplu, se alipise de mine calmă, mângâietoare. Faptul că eram înconjurată de persoane care vorbeau în limba sfântă îmi dădea impresia că sunt gata, gata să dau mâna cu misterul lumii. Și gândul croșeta impresia cum este să respiri aerul unde sacrul cotropește clipa, omul, efemerul. Asta nu-i de ici-colea. Toată povestea călătoriei fusese și ea țesută oarecum dintr-o răsuflare tainică a întâmplării. Specialiștii în psihologie o numesc sincronicitate. Nu aveam însă atunci disponibilitatea să-mi explic mersul lucrurilor.
Mă luase în stăpânire armonia unor emoții mai altfel decât oricând ... mai altfel decât oriunde. Stăruia întrebarea cum anume mă voi manifesta în locurile unde neprihănirea cosmică îți îngăduie să crezi că o poți privi de aproape?
Aveam în bagaj doar afișul cărții ,”Scut iluzoriu”, tradusă în limba ebraică de reputatul poet Menachem M. Falek, Președintele Asociației scriitorilor de limbă ebraică din Ierusalim. Îl cunoscusem în vară la Festivalul Mare și Cuvinte, desfășurat la Budapesta, unde nici nu voiam să merg, norocul că organizatorul, un remarcabil poet maghiar (acum trebuie să spun regretatul), Aaron Gal, a știut să ticluiască invitația în așa fel încât nu lăsa loc de refuz. Aterizarea în Țara Sfântă a fost ceremonioasă. Pasagerii au aplaudat rostind ritmat șalom, șalom, șalom.
Iată-mă repede în fața ofițerului de la control pașapoarte. Trebuie spus că făceam notă discordantă, eu fiind un pasager atipic, adică veneam de una singură într-un avion în care toți călătorii vorbeau ebraică, poate mulți erau din Israel, compania aviatică purta sub sigla acestei țări.În plus, lucru cunoscut, vizitatorii sosesc aici în grupuri organizate, nu câte unul, așa de capul său, cum eram eu. „Cu ce scop ați venit în Israel?” mă întreabă în engleză domnișoara vameș. „Am o prezentare de carte, răspund. În ebraică”, adaug eu. „Ibru”, mă corectează domnișoara scanându-mă profesionist cu privirea. Mă cam trec fiorii. Dacă nu mă lasă să intru, ce fac? Din teamă, într-o secundă îmi vine ideea să scot din poșetă afișul manifestării pe care l-am solicitat de la organizatori înainte de plecarea în acest excurs atractiv, fermecător și emoționant. Domnișoara, scundă după câte presupun, cercetează hârtia cartonată, cu fundal de culoare bleu, scrisul literelor fiind cu albastru intens adăugate fiind pe alocuri inserții de alb într-un desen modernist. Tânăra vameș mai trece odată cu privirea vigilentă peste chipul meu. Este ,desigur, foarte pricepută în evaluarea fizionomiilor umane. Profesiunea sa o impune. O clipă sunt stană de piatră. Nu clipesc. Și, apoi, Gata! Respir . Văd cum pune ștampila în pașaportul meu. Pot, deci, să intru pe teritoriul pământului sfânt.
Nu apuc să fac nici câțiva pași dincolo de ușa din sticlă și nici să simt aerul nopții israeliene că telefonul meu din România, m-a reperat unde mă aflu. Sună a alarmă. Atenționarea – alertă - informație îmi spune unde pot suna în caz de…. pericol. Așadar, la nevoie, am un punct de sprijin. Trebuia să fie acest mesaj dar eu nu mă așteptam deși, este o țară unde mai aveau loc anumite conflicte neprevăzute.(Era Anno Domini, 2013) .Dar, nu conta. Eram cea mai fermecată ființă din noaptea israeliană. În preajmă nu era prea multă lume, doar pasageri, unul câte unul, care trecuseră și ei de controlul pașapoartelor. Mă uit în jur, pe unde ar putea fi Menachem, care și-a sacrificat noaptea să vină de la Ierusalim cu mașina să mă preia. Îi zăresc silueta stând în picioare, în lumina neonului de pe culoarul din dreapta. Mă întâmpină protocolar, calm. Reținut, ca un adevărat diplomat . Știu că lucrează la Ministerul Culturii . Eu însă, nu mă debarasasem de starea emoțională și nici nu aș fi vrut să se întâmple așa ceva, doar nu eram într-o călătorie oarecare. Va să zică , pornim. Călătoria aceea pe un drum singuratec până la Ierusalim ar merita niște descrieri minuțioase întrucât , am perceput-o ca pe o trăire foarte sinuoasă. O voi face altădată. Poate ...
Adaug doar că plutea un aer straniu, ceva din taina cosmică. Sau era doar impresia mea determinată de o stare specială trăită pe acele meleaguri.
*****
Ajungem la destinația mea. Biserica Sfântul Gheorghe din Ierusalim. Acolo urma să rămân aproape o săptămână. Un loc de cazare excelent. Ajunsesem pe la ora două după miezul nopții. Maica Nicolaida, pe care, chiar atunci, în clipa primei întâlniri am primit-o in sufletul meu, mă aștepta deși ar fi putut delega pe altcineva să-și sacrifice somnul așteptând un oaspete oarecare. Oricâtă solicitudine, evidentă atenție sau grijă, mi s-a acordat, impresia că sunt pe o altă planetă îmi făcea plăcere așa că, restul nopții mi-a fost animat de vise abracadabrante. Oportunitatea să fiu aici, într-o asemenea încântătoare postură, de poet invitat, nu mi-o imaginasem. Totul a venit așa, pe neașteptate, cum am mai spus. Dimineața am observat pe masă câteva cărți. Au fost așezate discret ca surpriza să fie de neuitat. Ideea o fi aparținut lui Menachem, care a pus la cale scenariul. Ar fi fost banal să-mi dea un exemplar în aeroport. Abia acum înțeleg asta. Atunci, la sosire, nu mi-a trecut prin minte să întreb ceva legat de cartea mea. Discuția s-a legat numai și numai de Ierusalim unde mulți își doresc să ajungă și nu reușesc.
Mi- amintec momentul când am luat volumul în mână. Am citit cu glas șoptit în română, am făcut pauză la cuvintele în ebraică ,neștiind să le pronunț,
Percepeam clar numele meu și titlul, Scut iluzoriu” publicat la Editura Zur –Ott, chiar aici, în Ierusalim. Martorul meu de moment era doar Sfântul Gheorghe din icoana aflată deasupra patului. Am atins cartea cu grijă, de parcă ar fi putut să izbucnească vreo flacără din fiecare cuvânt pe care îl conținea. Mă putea arde taina limbii celei vechi, limba tainelor lumii, a speranțelor lumii, literele limbii sfinte, limba ebraică.
Până a doua zi când urma să aibă loc lansarea cărții, am avut privilegiul să vizitez câte ceva din Ierusalim. Maica Nicolaida mi-a fost ghid și însoțitor special. Ce noroc am avut! De obicei ,Maica are grupuri pe care le însoțește, pe lângă alte multe treburi de coordonare a muncii monahale pentru care poartă întreaga răspundere. Mă revăd pășind umăr la umăr cu cea mai bună cunoscătoare a semnificațiilor biblice păstrate în aceste locuri , pe care eu una aș fi avut ocazia să o întâlnesc. Coboram pe strada care duce la Grădina Ghetsimani. Coboram nu în istoria de acum mai mult de două mii de ani, coborâm cu simțurile și imaginația în trăirile din noaptea trădării lui Iisus. Maica Nicolaida abia atingea caldarâmul. Avea o elasticitate a mersului, precum ar fi ritmul unui gând tainic sau, al unei chemări cu forța misterului. De câte ori o fi străbătut Maica cest drum, desigur nu putem ști, ( nici ea nu va fi socotit deși, a terminat facultatea de matematică), dar, se vede, și-a păstrat legătura cu magia întâmplării care a dat speranța în veșnicii întregii umanități, speranță înfiripată în noaptea trădării derulată aici, în Grădina Ghetsimani. De altfel, i-am spus, ”Maică, aveți pasul atât de ușor, de parcă ați fi într-un balet”. Oarecum surprinsă, m-a întrebat.: ”se observă?” Am înțeles îndată că pașii săi relaționau interior cu ritmul unei întâmplării de pe o altă scenă, una biblică. Coboram ,simbolic vorbind, coboram spre miracol, spre taina tainelor în care s-a topit istoria, timpul însuși devenind miracol, credință. Există o muzică a pământului, se percepe doar la o anume frecvență,( am avut prilejul să aud asta la o expoziție artistico-tehnică) .Îmi pare că Maica simte intuitiv această muzică a pământului, în semn de ofrandă cerului, Creatorului. ”Maică Nicolaida, sunteți o persoană hărăzită de Dumnezeu să trimită fără de măsură, zilnic rugăciuni la ceruri. ”E prea mult ce spuneți”, zice lăsând privirile în jos. Maica este gata să –mi accepte legământul de prietenie. Face legământ cu binele pentru cei care i-l solicită. La marile sărbători de peste an, prezența sa este de mare folos. Recunoscută ca persoană de bază, de către toți din preajmă , chiar și de polițiștii israelieni care o salută cu respect vizibil. Ageră și pricepută în toate treburile care sunt necesare bunului mers al regulilor vieții monahale ,și la organizarea marilor festivități religioase,( se vede și din fotografiile care se mai trimit de acolo, cu discreție), trăiește din plin bucuria celebrării celor sfinte care, aici , în Ierusalim au o dimensiune aparte. Nu că în alte lăcașuri de cult nu ar fi pline de magică legătură cu Dumnezeu dar, aici , orice s--ar petrece, poartă amprenta unui halou anume, subtil, greu de definit și care te poate marca într-un mod special.
Însoțită de Maica , am putut vedea /trăi atât de magice locuri încât, rememorându-le, au legat mai târziu subiectul unei alte cărți ,intitulată, ” Orașul alb”, în care , Maica Nicolaida a fost axa care a susținut întreg fluxul epic și energetic al scrierii. Revenind la prezentarea acelui prim volum de poeme tradus în limba ebraică, despre care vorbeam la începutul acestui demers, mă voi opri la momentul fără de care, tabloul întregii manifestări nu ar fi avut același contur sau ecou.
Locația unde urma să se desfășoare evenimentul era absolut specială. Muzeul Israelului din Ierusalim. Cel mai vechi. La 15,00 ora locală. Până acolo am străbătut pe jos o piațetă, un rotund care părea atât de luminat de soare, încât puteai crede că acesta și-a oprit mersul fix deasupra sa. Am rămas câteva clipe să primesc energie solară ca într-un sanctuar al luminii. Menachem la câțiva pași, elegant în comportament, nu schiță niciun gest de nerăbdare. Spre muzeu se ajungea din direcția de unde veneam noi doar trecând, apoi, pe lângă zidurile unei vechi ogive, dar ce ziduri, dar ce farmec vetust! Drumul te obliga să intri din nou într-un soi de piațetă, nu foarte mare, înconjurată de clădiri impunătoare din piatră. În față, Muzeul. Urcăm. Mi-am întipărit în minte fiecare treaptă, fiecare pas. Mergeam spre întâlnirea cu o secvență specială din viața mea.
Directoarea Muzeului ne întâmpină cu mare amabilitate și ne invită în timpul rămas până la ora începerii evenimentului găzduit aici, să vizităm colecțiile despre viața în familiile ebraice vechi. După acest excurs istoric, ajungem în sala rezervată lansării de carte. Invitații erau deja acolo. Toți scriitori de limbă ebraică. Unii erau așezați, alții în picioare dar când am intrat, s-au apropiat, m-au înconjurat cu atâta amabilitate, primitori, prietenoși, ca și când m-ar fi cunoscut demult, și acum revenisem. Se arătau bucuroși să-mi ofere fiecare câte un volum. În ebraică, desigur. Așa se face că am și azi un raft întreg de bibliotecă în care paginile cărților nu le-am citit niciodată.
Desfășurarea evenimentului ar putea fi, dacă n-aș risca să plictisesc, ar putea deveni o nuveletă sau un adevărat remember literar, emoțional, memorialistic ... etc. Va să zică, dintre oficialități, participa Președintele Asociației scriitorilor de limbă ebraică din Ierusalim și Vicepreședintele acesteia, un redactor de la Radio Kol Israel și, surpriză, un grup din orchestra Filarmonicii din Orașul Sfânt. S-au făcut prezentările cărții, Scut iluzoriu, s-au lecturat câteva poeme, din care eu am trăit starea de non comunicare, din moment ce nu înțelegeam nimic în ebraică , norocul cu intervențiile muzicale când reveneam la egalitate cu ceilalți în ceea ce privea percepția momentului Când s-a anunțat că una dintre interprete, o doamnă cu aspect de adolescentă, o siluetă filigran, va interpreta melodia Ciocârlia, pe care a învățat-o special, ca un dar pentru acest eveniment, aplauzele mele au fost pe măsura surprizei. Mi-a venit rândul să vorbesc și eu. Invitata. Nici nu pot spune cum te descurci într-o a treia limbă, engleza sau franceza, când publicul nu știe nici limba ta maternă, nici tu a gazdelor, iar persoanele din sală nu înțeleg ce spui când vei citi, pentru coloratură, un poem în română. Aici intervine din nou un moment de neuitat, legat de Maica Nicolaida. Doar Domnia Sa înțelegea limba română și , în parte, Menachem. Citeam privind-o. Lăcrima.
Vă mulțumesc în gând, scumpă Maică Nicolaida ori de câte ori îmi aduc aminte momentul, vă mulțumesc pentru lacrima aceea. A fost un dar care nu se uzează, nu poate fi rugină, uitare,sau ignorare.
Există fără îndoială un farmec particular în derularea spectacolului unei întâlniri cu o carte în străinătate.
La plecare, eu și Maica Nicolaida pășeam prin amurgul care cobora spre Zidul Plângerii undeva jos, unde se află o imensă istorie a dorințelor și rugăciunilor omenești .Drept mulțumiri, adaug versurile dedicate d_-vstră , Maică Nicolaida, parte din trăirile mele de neuitat:
STRADA AERULUI
E o săptămână verde/înflorită în mine
Las în urmă poezia lumii
Și fredonez, șalom, șalom, șalom
Pe strada aerului din Ierusalim, /Coborâm, coborâm
Prin înserarea cu ramuri /Din lună și astre
Maica Nicolaida/Micuță la stat, tânără și agilă
Mă însoțește ca un desen/ Misterios, abia imaginat
Vecin cu pașii noștri/E Zidul Plângerii
La dreapta e timpul nerostit
Din fortăreața serii/Crește o aripă de înger singuratic
Suntem naufragiați/Între acum și ce va fi să fie
………Oare drumul e în noi, /Sau înapoi
Îngere, ajută-ne/Să nu ratăm călătoria
Prin această înserare/Iată, Maica Nicolaida
Are mâna sa/ Prelungită în inima ta
O simt cum zvâcnește/
Îngere,cu voia ta, această înserare/Ne-ar putea lega.
Vol.”Ierusalim-Jerusalem, Ediție român-engleză-ebraică
Traducere, Menachem M. Falek,
Editura Zur-Ottt, Ierusalim, 2014
|
Veronica Balaj 8/21/2024 |
Contact: |
|
|
