Povești mici pentru oameni mari - din volumul Despre copii și nepoți
Caii -
- Spune unchiule povestea matalede când erai copil, cea despre cai, că ne place așa de mult!
- Măi copii, ia lăsați-l pe unchiu Mihai să-și tragă sufletul că abia a sosit la noi în casă după un drum așa de lung.
- Mama, dar e foarte frumoasă povestea!
- Bine măi nepoți, sărută unchiul frunțile copiilor, își dădu jos haina înzăpezită și fularul, își frecă mâinile înghețate așezându-se pe fotoliul de lângă foc să se mai încălzească puțin. Dregându-și vocea, începu să depene :
- Mihăiță stătea în colțul său gândind la coama calului roșcat fluturând printre trestiile înalte care ascundeau malurile unei insule din Delta Dunării. Barca îl legăna încet lăsată în voia valurilor în timp ce tatăl său și fratele mai mic se îndeletniceau cu agățatul unor râme în undițe, căci mămăliga o consumaseră fără prea mare izbândă iar găleata era încă goală. Peștii se înfruptaseră din mămăliga din cârlige fără să muște. Știau ei bine că în acest sezon mulți viligituariști se plimbă pe undele Dunării pe lângă Sulina făcând pe pescarii amatori. Erau însoțiți și de un om al locului care i-a dus pe cărări de apă știute numai de el, mărginite de stufărișuri înalte unde cocorii își întindeau aripile pătând pentru o clipă cerul fără nori.
Dar calul acela ce traversa ca în vis cu coama fluturândă a pătruns în inima de copil a lui Mihăiță.
- Spune unchiule și calul alerga repede?
- Repede, parcă plutea desupra apelor! Deci, întor-cându-se la Iași după o vacanță din care toată familia a tras folosul soarelui ce le-a colorat pielea, a ciorbei de pește și a plachiei pregătite de gazda unde au locuit, cu inconvenientul pișcăturilor de țânțar, băiatul a păstrat imaginea acelui armăsar sălbatic zburând între cer și pământ.
Emisiunile cu concursuri de cai au început să-l intereseze mai cu seamă că în acea vreme televiziunea dispunea de un crainic sportiv renumit ale cărui comentarii umpleau de entuziasm ascultătorii la fiecare competiție.
„Tata mă duci și pe mine la Hipodrom să văd caii?” a întrebat băiatul. Surprins, părintele lui a încuvințat mai întâi într-o doară, apoi a hotărât să-și ducă cei doi fii să vadă o cursă hipică cu obstacole duminica următoare.
Copiii săreau în sus de bucurie și nu găseau astâmpăr, părânduli-se că zilele trec prea încet iar duminica e prea departe.
Au urmărit competiția cu sufletul la gură și inima oprită. La sfârșit au vizitat padocurile pentru a vedea caii mai de aproape.
„Cine se ocupă de antrenamente aici în oraș”, întreabă tatăl pe unul din îngrijitori. Acesta din urmă arată cu capul spre un bărbat cu tâmple albe drept ca un cavaler , ce mergea agale vorbind cu o femeie îmbrăcată în costum de călărie.
„Nu vă supărați că vă întrerup conversația, dar caut pe cineva care îmi poate spune cum să înscriu băieții să facă călărie.”
„Dar ce vîrstă au copiii?”
„12 ani și cel mic 10.”
„Sînt prea bătrâni pentru a începe călăria. Asta se face de la 4-5 ani.”
„Dați-le vă rog o șansă, sânt foarte pasionați și cred că vă vor asculta și vor reușii bine.”
Femeia a privit fiecare copil, apoi a clătinat din cap ca și cum ar fi spus că totul e posibil.
„Aduceti-i mâine aici, apoi ne vom antrena la club.”
Băieții și tatăl cuprinși de adâncă recunpștință nu știau cum să mulțumească mai mult. Bărbatul cel cărunt, care era președintele federatiei de călărie s-a îndepărtat acompaniat de femeia ce le-a aruncat încă un zâmbet peste umăr.
A doua zi, dis de dimineță cei doi frați au venit la Hipodrom.
„Bravo măi băieți – spuse Miranda – văd că sânteți serioși. Azi vă fac cunoștință cu câțiva cai iar mâine veți încăleca. Ăsta este Stelatul iar acesta e Fulger. Cred că vor fi buni pentru voi.”
- Și matale pe care l-ai avut?, întrbă nepoata.
- Apăi, Mihăiță, adică eu, își apropie fără frică fruntea de Stelat, iar Găbiță (frate-meu mai mic) se lasă lins pe mână și mirosit de Fulger. Prezentările fiind făcute nu rămânea decât să meargă a doua zi la club.
- Stelat și Fulger! Ce nume frumoase!, comentau nepoții, așezându-se acum pe genunchii unchiașului cu tâmple albe și ochi decupați din albastrul cerului.
- La ora 6 de dimineță au fost în grajdurile clubului. În această zi au încălecat și au mers la pas și la galop pănă spre ora prânzului. Cînd au descălecat îi dureu pulpele, fesele iar spatele avea ace.
„Măi băieți voi ați venit la călărie în pantaloni scurți? Ia să vedeți că aveți pulpele roșii ca focul o să faceți febră. Și mâinile? …numai bășici de la frâie. Hm! … Mâine pantaloni lungi dar nu de trening și ghete nu teniși, ne-am înțeles? Vă aduc eu mânuși de piele. Și acum hai să îngrijim caii.”
- V-au durut pulpele și mâinile?, întrebă nepotul.
- De! Ne-au cam durut cîteva zile! Continuă unchiul să povestească: În boxă, le-au scos șeaua, zăbala, au șters sudoarea de pe cai, i-au periat și i-au mângâiat vorbindu-le duios. Le-au dat apă și mâncare. Abia apoi au plecat acasă obosiți, îndurerați dar cu inima plină de bucurie.
Antrenamentele au durat toată vara. Găbiță era preferatul instructoarei fiind agil și curajos. El urca pe calul neînșeuat în galop ținându-se de coamă și sărind pe spatele acestuia ca un fulg. Calul era suplu și înalt, cu picioare delicate, un cal auriu care când fugea ziceai că cerul era brăzdat d-un fulger. Toți mizau pe această asociere să câștige turneul județean.
- Și a câștigat?, întreabă cu entuziasm nepotul.
- Nu!, sare nepoata de pe genunchii unchiului, ce nu-ți aduci aminte? Spune-i matale, unchiule!
- Acest prestigios concurs a fost câștigat de Mihăiță cu Stelatul – cal mare, germanic, cu piept lat și puternic, de o mare rezistență. Continuă povestea bătrânul.
După concurs Mihăiță a năvălit în biroul Mirandei cu medalia.
„Vedeți că nu v-am făcut de rușine”, a spus el.
Femeia l-a privit zâmbind.
„Da dar la al treilea obstacol te-ai reașezat prea repede pe cal de era să dărâme bara cu picioarele din spate.”
Așa era ea, nu îi lăuda niciodată ca să nu le crească coarne de ied și să uite să fie serioși. Dar toți știau că e mândră de ei și că-i îndrăgește.
Printre ei mai era un băiat înalt poreclit vrăjitorul cailor. Acesta putea încăleca și potoli cel mai nărăvaș cal putând să-l facă să meargă galop, trap și marș cu o mică mișcare a hățului imperceptibilă pentru ceilalți.
Au urmat ani de antrenamente și competiții chiar și la Națională.
- Și acum mai călărești unchiule?, întreabă nepotul așezat acum pe covor la picioarele fotoliului lângă soră-sa.
- Apoi ce să vă spun… A venit timpul admiterii la facultate, Mihăiță va deveni inginer dar înainte de studii este armata. La întoarcerea de la garnizoană a reînceput câteva luni antrenamentele. Nu mai era ca înainte. Miranda plecase antrenoare la echipa natională la București.
Visul lui Mihăiță a zburat pe coama calului roșcat din Deltă, dar ce frumoase amintiri îl vor urmării până la adânci bătrâneți!
Cei doi nepoți se ridică la un ison și înconjoară cu brațele gâtul unchiului sărutând fiecare cîte un obraz al acestuia ca să-l mângâie pentru lacrima ce-i strălucește în geană.
.............................................
Covorul fermecat
Ați zburat vreodată cu covorul fermecat? Nu cel de la bâlci — care se rotește împrejur cu avioane, mașinuțe și elicoptere — ci un covor minunat, cu adevărat fermecat. Ei, bine, eu am zburat!
Nu mă credeți... — văd după privirea voastră dezamăgită — dar nu îndrăzniți să spuneți, ca să nu mă supăr. Ascultați această povestire.
Lângă grădinița cu flori, se afla o casă lungă cu două intrări. Acolo locuia familia lui tanti Marica. Toți copiii erau mari : un fiu era deja însurat și două fiice, măritate. În casă, rămăseseră feciorul cel mic și una din fete, Ortansa, care era zâna mea ocrotitoare și bună.
Ortansa terminase liceul și lucra pentru Casa de Economii și Consemnațiuni în centrul orașului, unde era foarte apreciată. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem — după mama, desigur — cu părul blond lăsat pe umeri, mereu coafată și îmbrăcată elegant, ca pentru poziția ocupată în cadrul băncii. Duminica, fiind liberă de la serviciu, îi plăcea să șadă în curtea cea mare, sub gutuiul din fața casei noastre. Punea pe iarbă un preș dungat în culorile cerului și al florilor — un curcubeu vesel și luminos — se așeza grațioasă, cu o carte în mână, și citea la umbra copacului, rezemându-și spatele de trunchiul văruit.
Uneori, aducea un volum gros de povești și mă invita să iau loc alături de ea, pe preș. Îmi citea cu glas tare, cu intonație armonioasă, și plecam amândouă în lumea basmelor. Cavalerii în armură săreau din pagini și alergau — în fața ochilor noștri — prin păduri de aur, de argint și de aramă, iar prințesele se întreceau în măiestrie la cusături frumoase ori la bucate alese, pe care le făceau cu mâinile lor, în așteptarea deznodământului fericit. Piticii, balaurii, zgripțuroaicele, mamele vitrege și animalele pădurilor făceau parte din istorie — fiecare cu învățămintele și povețele sale.
Într-o zi ca acestea, nu m-a lăsat să mă așez. M-a luat de mână și ne-am furișat pe poarta din spate, pe platoul ce îl făcea dealul Văcăreștilor. Acolo, iarba fusese cosită scurt și acum era puțin îngălbenită de lipsa ploilor din ultimele săptămâni. Risipite pe câmp, se vedeau câteva guri de aerisire largi, cu gâtul curbat și cu deschizătura acoperită de o plasă de sârmă, ca să nu intre animalele. Am alergat de la o aerisire la alta, parcurgând platoul ca în zbor.
Ortansa a pus covorul pe una din guri, pe tabla încinsă și încovoiată într-o parte (făcută înadins așa pentru a lăsa aerul să circule). Dacă lipeai urechea de ea, distingeai sunete vagi, ca de voci pierdute, dar fără a putea înțelege ceva din murmur... Poate era doar zgomotul aerului ce se zbătea prin interior, supt de ventilatoare invizibile.
Auzisem că acolo, sub acest deal, ar fi fost celule de deținuți legate de închisoarea Văcăreștilor de peste șosea — însă, ce știam eu de toate acestea?
Ne-am cocoțat amândouă pe gura de aerisire acoperită de covorul dungat. Am pus capul în poala Ortansei și am închis ochii. Mi-am închipuit acei prizonieri, și cum ar fi fost să fie toți liberi, iar închisorile să nu mai existe...
Glasul Ortansei citea povestea lui Aladin și a celor patruzeci de hoți. Am zburat cu el pe deasupra Bagdadului și l-am văzut îndrăgostit de Iasmina care, în închipuirea mea, era Ortansa. Lampa fermecată îndeplinea minuni, așa că am rugat duhul ascuns în ea ca zâna mea bună să rămână mereu alături de mine. Duhul s-a înălțat în aer și mi-a răspuns :
─ Eu am un singur stăpân, deci nu pot să-ți îndeplinesc această dorință. Și a intrat înapoi în lampă — de unde nu a mai voit să iasă până ce Aladin nu a dat o nouă poruncă.
Vocea Ortansei continua, suavă, povestea. Iată că Aladin sare pe covorul fermecat! Stați așa! — ăsta e covorul nostru pe care stăm acum la povești. Aladin mână covorul prin văzduh, urcăm vertiginos și coborâm cu vântul în plete. Intrăm pe fereastra palatului — unde ne așteaptă o masă bogată, cu bucate și fructe văzute de mine doar în pozele cărților de povești. Cupele de aur încrustate cu diamante sunt pline cu nectar. Întind mâna să iau una, dar nu putem sta prea mult aici. Trebuie să ne continuăm zborul deasupra Bagdadului, în ciuda vântului care ne lovește pieptul cu rafale puternice.
─ Trezește-te, a început furtuna — spune Ortansa lângă urechea mea.
Ploaia varsă primii stropi, mari precum lacrimile unui crocodil din Nil.
Sărim de pe gura de aerisire — covorul deasupra capetelor noastre, cartea păzită la subțioara Ortansei, sandalele plescăind deja în apa strânsă rapid în băltoace pe platoul dealului. Portița din dosul curții, zguduită de vântul dezlănțuit, ne lasă trecere. O zăvorâm în urma noastră, ca să n-o ia vreo rafală, și fugim în holul casei.
─ Unde ați fost, dragele mele? — întreabă mama ieșită în întâmpinare.
─ Am zburat cu covorul fermecat, dar s-a stârnit furtuna și ne-am întors, mă reped eu să povestesc.
─ Hai să vă dau o plăcintă cu mere, căci acum am scos-o din cuptor!
Plăcinta, mai bună decât toate fructele exotice ce se aflau pe masa Șeicului, se lăfăia în tava neagră, așteptând să fie servită.
─ Mamă, am zburat peste piața din Bagdad!
─ Ei, dacă știam că mergeți la piață, vă dădeam să luați o legătură de mărar și una de pătrunjel, ca să nu mai mă duc eu mâine, nu-i așa, Ortansa, dragă?
Zâmbetul le lumina fețele, așa că am început și eu să zâmbesc — prostește — fără să înțeleg de ce mama nu mă crede, că doar covorul fermecat era cu noi!
autor Silvia Mariora Montreal
|
autor Silvia Mariora Montreal 8/19/2024 |
Contact: |
|
|
