Poeme din volumul , Mai e puțin până treci strada
Merg mai departe
Sunt atât de frustrat încât
a început să-mi placă până și apa.
Iar în apă se-ascund
capcane psiho, paraziți, chiar conspirații
ori nașteri ciudate
și, între timp, puțină moarte.
Mama nu mi-a spus din care ape vin,
are ea destulă treabă,
nici de care să mă feresc nu mi-a spus
sau în care mă voi scurge.
– Griji de tine, copile, mi-a spus,
și-atâta e de ajuns pentru o viață.
Criticii s-au ivit înainte de-a fi zi sau seară,
îngrășați de eșuări, dar bucuroși.
Au venit încrețind cuvinte, orizonturi.
Ei sunt programatorii de minuni, cititorii de gânduri,
micii demiurgi ai umbrelor,
laboranți care iau lumea dintr-o parte și
pe cealaltă parte scot un maț lung,
un cârnat umplut cu supuși.
Ei au decis meniul nostru.
– Ați mâncat ca niște căpcăuni,
mai ceva ca haosul ce-și înghițea copiii,
prin praf sau rătăciri.
Drumul sunt eu! spune Criticul.
– Amin! se rostește în cor și lumea îl urmează.
Am rămas pe dinafară plin de frustrări,
înghesuit într-un viitor castrat,
pe sub nori fără piloți și păsări fără cer.
Mi-aș fi dorit să fiu o țestoasă,
în frustrarea mea majoră,
una mare, mare și grea, care să lățească timpul,
să lățească clipa până la marginea ei eternă.
Dar n-a fost să fie!
Și tot adaug câte-un strat la carapace,
aceasta devine oraș, continent, planetă,
iar în ograda acesteia,
tu venind spre mine
cu o pastilă în palmă
și-un pahar de apă.
Învieri aproape ratate
Îți spun eu deja am luat lumină,
trei picuri, nu mai mult,
cred că atât se dă ori atât a mai rămas.
Tu râzi cu gura plină de lumină.
Mânerul pistolului cu care trag în tine,
sperând să te nimeresc,
este chiar inima mea.
De la bun început, te-ai prefăcut că nu știi.
Te porți de parcă nu aș ști să trag.
– Du-te, mă, și ia niște lumină că ți se lipește întunericul
de haine!
– Nu vezi? mi se spune. – Nu văd.
După ce am primit lumina, mi s-a spus
în fiecare noapte:
– Tu să nu dormi! Dacă dormi, ai să mori!
Frica lovea în dinți. Deja a infectat gingiile,
mai târziu, am învățat să zâmbesc în oglinzi,
de atunci, în dimineți mă trezesc gingașe învieri.
– Mă simt rușinat și nu știu de ce. Poate știi tu.
– Fugi, mă, de-aici, vei spune, lasă vrăjeala!
Tu nu vezi că ți-a adormit lumina în brațe?
Cândva am fost copil
Când eram copii, ne jucam pe dealuri, prin păduri,
și trăgeam de colțurile zilei
ca s-o mai lungim.
Știam animalele după urme,
păsările după pene, după zbor,
flori sau buruieni se țineau de noi,
până și fructele interzise
ne făceau cu ochiul din grădina vecinului.
Eram un boț de joc și neastâmpăr,
visam că pot fi pasăre, broască sau nor alb,
și mă supăram că nu se întâmplă,
apoi eram preocupat să reușesc cumva.
Pe-atunci ghioceii aveau magneți,
iar depărtările erau iubite pe care le sorbeam din ochi,
până le lua în brațe întunericul.
Când m-am trezit,
nu se mai întâmpla copilărie-n jur,
iar în drum spre muncă,
altfel de întâmplări zâmbeau din nevăzut.
Și de când am uitat să mă joc,
oceanul s-ar scurge cu totul
înapoi în izvoare.
Puținul pe care-l înțeleg
Sunt atât cât pot să înțeleg.
Spre surprinderea nisipului, dacă o fi așa,
încep să regret tot mai mult
până și puținul pe care îl înțeleg.
Și atât cât clepsidra permite,
mă gândesc la resetări,
adică vai de capul meu,
mă uit la steaua mea și în locul ei
e un buric pe burta cerului
și nu știu cine s-a născut din cer.
Sunt poet până ajung la cuvânt,
de-acolo încolo mă pierd în sensuri,
de parcă aș fi
o capcană inutilă.
Poeții se exprimă cu lumină,
cu piatră, lemn sau chiar cu vise,
mulți dintre ei sunt lumină, piatră.
Restul sunt poluanți.
Tu repari cuvinte
Și vine-așa câte o seară între noi,
o seară în care nu știu de ce să mă țin,
nu știu să mă pișc mai tare și
să mă aduc înapoi de pe unde oi fi,
apoi, ca din întâmplare, dă peste mine privirea ta,
ca din întâmplare, crapă întunericul
și lasă lumina între noi.
– O să fie bine, zici, o să fie bine!
Și fără niciun efort tu găsești cuvintele,
cuvintele devin pastile, un fel de,
un fel de magie, nu știu cum să zic,
și habar nu am unde se-ascunde binele când nu e cu noi.
Și vine câte o seară din aia în care
aș opera adânc în lume, aș opera
ca un chirurg pe trupul cuiva drag
și aș extirpa cangrene și tumori.
– Dar tu repari cuvinte, iubito,
îți spun și nu mă crezi, zâmbești.
– Le aduci lumină și le scoți în lume,
tu faci atâta bine, mai bine decât mine,
mai bine decât tăcerile-ntre noi.
Eu doar repar, ici-acolo, câte-un corp,
uneori câte un om, o soartă ori iluzie.
Frumoase, da
Am două fete frumoase,
în preajma lor mă simt tată.
Când pleacă, lasă în urma lor
un stârv pe-un câmp de brusturi și ciulini,
apoi se întunecă de corbi și de tăcere.
– De ochi scăpați-mă întâi, de ochi!
strig corbilor, dar nimeni nu ascultă.
– Apoi mușcați-mi inima și aruncați-o cât colo!
N-am știut să fiu tată până la capăt,
o dragoste plină de greșeli,
cam asta e ce-am reușit să dau,
gramatica perfectă a eșuărilor în lanț.
Dar fetele mele-s frumoase,
nicio muză nu e atât de frumoasă. Niciuna.
Frumoase, Doamne, cât sunt de frumoase,
și reci ca două ierni polare!
Am două fete ca două orbite goale,
în depărtările lor nu mi-e dat să văd,
și, din nou, nu știu nimic despre ele.
Doar dragostea vede mai departe.
Am două fete, da,
ca două răni deschise.
Fiecare pas al lor adâncește o durere-n mine.
Întunericul mi-a sudat ochii
M-au întins pe-o masă,
mi-au legat mâinile,
acum urmează cuiele, mă speriam eu,
și păream doar o umbră jalnică
de profet ratat.
Încet, încet, aerul a devenit rece, apoi cald,
fierbeam în mine și, din nou, deveneam rece
ca un pupat protocolar.
Lumea forfotea în jur, în capul meu forfotă mai mare,
seringi înțepând în aer, apoi în mine,
monitoare în care Dumnezeu citea
și:
– Mai dă-i un gram de… și-un pic de calciu.
Eram cineva important atunci, acolo, pe masă,
fără a fi important deloc.
Părți din mine renunțau la mine.
Nu mai știu oare să mă iubesc?
Ori am ajuns să am tot mai puțină nevoie de trup
și trupul de mine?
Căutam înăuntrul meu o fereastră
prin care aș putea ieși, la nevoie,
iar doctorii ar ieși și ei.
Îmi doream să mă găsesc,
doctorii să mă vindece de mine.
Sunt cauza vieții mele.
Întunericul mi-a sudat ochii pentru o vreme.
Când m-am trezit, eram într-un prezent ajustat,
plin de incizii și cusături
ca un sac de buruieni.
Cu toate astea lumea rămâne brutal de frumoasă!
|
Liviu Mircea 8/18/2024 |
Contact: |
|
|
