Observatorul

De vorbă cu Paula Romanescu despre lumea in care trăim si despre noua ei carte , Râzi cât încă se mai poate

Liliana Popa: Doamnă Paula Romanescu trăim un început de mileniu pe care nu-l visam astfel cu cîțiva ani în urmă. Sunteți o scriitoare - luptătoare, nu cedați, nu acceptați furtul de nicio naturǎ, trădarea, lipsa de adevăr, de frumos. Deși dezamăgită de toate câte se întâmplǎ în lumea noastrǎ debosolatǎ, le scrieți cititorilor pe coperta ultimului volum Râzi cât încă se mai poate (ed. Armonii Culturale, 2023): „Să ne bucurăm cât peste creștetul nostru își arcuiește cerul albastra-i aureolă și, astfel tot urâtul lumii să-l preschimbăm în stele cântătoare ca tot atâtea hohote de râs, că prea ni-i plină de humor cumintea țară tristă". Și totuși sensibilitatea deghizatǎ în ironie loveşte… cu graţie şi în capetele tari sau pătrate când îi apostrofaţi pe purtǎtorii acestora (vezi povestea vânǎtorului „din pǎdurile noastre ajunse umbrǎ”, care dorea să ucidǎ cocoșul de munte care-şi cânta iubirea).
Paula Romanescu: Este atât de generoasǎ „oferta” relelor prin care încercǎm sǎ fiinţǎm de când cu democraţia noastrǎ originalǎ (pe cea de mai ’nainte abia de mai îndrǎznim s-o evocǎm!), încât singurul mod de a rǎmâne cu mintea întreagǎ este „puterea noastrǎ de a îndura” (Mulţumesc, Cehov!), pǎstrându-ne umorul când lacrima-i pe-aproape.
Spuneţi de visele noastre de mai ieri? Erau frumoase! Ne proiectau într-un viitor cu gust de Paradis. Trebuia doar sǎ mai avem… puţinticǎ rǎbdare: cam cât o viaţǎ de om. Dar viitorul a dat buzna peste noi într-un Decembre de sperare, disperare, sânge şi noroi, şi, din toatǎ splendoarea pe care i-o zǎmislisem viitorului-paradis cu sfânta raţiune a inimii noastre inocente şi încrezǎtoare, n-a mai rǎmas decât un infern de nenţelesuri prin care încǎ rǎtǎcim ca printr-un labirint, dupǎ ce vom fi aruncat ca inutil şi „expirat” ghemul cel cu firul Ariadnei dintr-o altǎ poveste… De zburat, nu ştim. N-am ştiut niciodatǎ. Sǎ învǎţǎm mersul pe ape tulburi, nu ne-am priceput. Şi totuşi, înainte! Fiecare în felul sǎu şi toţi laolaltǎ, „sǎ-ncercǎm sǎ creem un infern locuibil!”

Liliana Popa: Acesta nu-i un vers tradus din volumul dumneavoastrǎ de poeme „N’insistez pas!” (ed. Helicon, Timişoara, 1996)? Tocmai voiam sǎ vǎ întreb de ce aţi debutat în volum cu poeme în limba francezǎ şi nu în limba românǎ?

Paula Romanescu: „Allons faire de la terre – / Ce doux enfer qui nous fut donné,/ un vaste jardin oû les pommiers ne donnent pas de fruits interdits!/ N’insistez plus: Le Paradis est plein,/ Je vous l’ai dit!”
S-o luǎm pe rând: versul (versurile) de mai sus sunt întradevǎr din amintitul volum. De ce debutul în limba francezǎ? Pentru cǎ pe la începutul anilor ’90 mǎ temeam foarte de judecata confraţilor români întru scris (de asta nici n-am dat nǎvalǎ în literatura românǎ cât timp am slujit cuvântul în cel mai nobil mod din toate câte cu nobleţe se mǎsoarǎ – ca dascǎl la catedra de limba francezǎ, deschizându-le elevilor cǎile luminii adevǎrate atât prin cuvântul limbii „ca un fagure de miere”, cât şi prin al limbii franceze a cǎrei deschidere spre lume era privilegiatǎ de o milenarǎ şlefuire, dar şi de statutul de ţarǎ colonizantǎ al Franţei care şi-a impus limba altor naţiuni din lumea ca un mozaic de graiuri… Româmia n-a fost şi nu e francofonǎ; francofilǎ, da! Nimeni nu le-a impus limba francezǎ intelectualilor noştri din secolul al XIX-lea care se întorceau şcoliţii cu adevǎrat; de prin cele strǎinǎtǎţi (chiar şi cei care învǎţaserǎ pe-acolo doar „la gât cravatei cum se leagǎ nodul”,…)
Prin învǎţarea limbii franceze în şcoalǎ, „cǎlǎtoream” pânǎ mai ieri şi noi cu toţii prin lume, alegându-ne ca ghid fie pe Micul Prinţ, fie pasǎrea „portretizatǎ” de un Prévert, fie lectura jurnalelor de cǎlǎtorie ale unor „norocoşi” ajunşi prin locuri mult dorite, fie vreun film ofertant, fie vreun album de artǎ…
M-am gândit cǎ dacǎ în limba românǎ versurile mele ar putea rǎmâne oarecum neînţelese, mǎcar, în limba francezǎ fiind, neînţelegerea lor va fi totalǎ în recenta lume super-anglicizatǎ, şi, cine ştie, s-ar gǎsi poate vreun critic literar sǎ le considere pline de înţelesuri… neînţelese.
Debutul meu a avut aşadar loc în Franţa, cu volumul de poezie – Avril de ma jeunesse en fleur, Semco/ Dijon, 1993 – ca urmare a unui premiu care mi s-a acordat la un concurs de poezie pentru ţǎrile francofone (devenise şi România francofonǎ în acel an!). Pe atunci, ca sǎ şi cǎlǎtoreşti prin lumea-paradis din visul nostru, trebuia sǎ stai zile întregi la coadǎ (exerciţiul ne era bine asimilat de la statul la cozi pentru pâinea noastrǎ cea de toate zilele când mai visam încǎ…) pentru obţinerea vizei de intrare. Vorba cea mai des repetatǎ nouǎ „aşezaţilor” la coada de la consulatul Franţei & comp. era: N’insistez plus! Semn cǎ pentru ziua respectivǎ nu mai erau şanse de a fi primiţi sǎ… primim dorita vizǎ. Şi a doua zi iar… Aşa au apǎrut unul câte unul poemele care s-au constituit în cel de al doilea al meu volum de poezie – N’insistez pas!, de care aţi amintit şi, din care poemul „Pour faire le portrait d’un pays / Pentru a portretiza o ţarǎ” a obţinul Prix du Menhir de Poesie, Soullans, France, 1996, iar în 1998 a fost pus pe muzicǎ de compozitorul Laurenţiu Profeta şi devenit Chant à la francophonie (introdus şi în manualele şcolare de Limba Francezǎ, clasa a VII-a)..
Aproape toate volumele de poezie care mi-au apǎrut pânǎ în prezent sunt bilingve – limbile românǎ şi francezǎ fiindu-mi deoportivǎ dragi. În şcoalǎ, din clasele a III-a pânǎ într-a XII-a, am învǎţat „cântând sau nu” şi limba rusǎ. Mi-e drag Esenin, dragǎ şi traducerea poeziei sale fǎcutǎ de George Lesnea, dar pentru mine n-a fost… lesne-a spune cǎ mi-a fost şi dragǎ limba celor care mi-au terorizat şi umilit neamul, transformându-ne ţara într-o imensǎ închisoare de exterminare a fiinţei, de ne întrebǎm şi acum „Unde sunt cei care nu mai sunt?” Eu i-am cǎutat şi i-am gǎsit în cântul lor – cel mai înǎlţǎtor cânt de slavǎ al puritǎţii sufletului românesc, acel cor de glasuri ca o coloanǎ a infinitului din noi, poezia încǎtuşatǎ, ca un singur poem, capitol unic de variaţiuni pe aceeaşi temǎ – SUFERINŢA, creaţie colectivǎ singularǎ în literatura de pe tot globul nostru de tinǎ, poezia ivitǎ din suferinţa inimaginabilǎ a martirilor din închisorile comuniste, poezie pe care am adunat-o în antologia bilingvǎ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Oû sont-ils ceux qui n’existent plus? (ed. Betta, Bucureşti, 2012), volum lansat la Târgul de Carte Paris, 2014, împreunǎ cu amplul volum de mǎrturii despre România La Roumanie vue par les Français d’autrefois (Ed. ICR,Bucureşti, 2014), ca douǎ imagini rǎsfrânte în oglinda unor timpuri din care încercǎm cu greu sǎ descifrǎm originalul, ca şi cum am oscila fǎrǎ încetare între Iisus şi Iuda.

Liliana Popa: Vorbiţi-ne despre prietenii dumneavoastrǎ – Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Minulescu, Cioran, Baudelaire, Verlaine, Prévert, Louise Labé, Apollinaire şi…

Paula Romanescu: Nu-s prietenii mei, sunt altare la care înalţ rugǎ şi aduc închinare ca spre a le cere îngǎduinţa ca la rându-mi sǎ le tǎlmǎcesc verba. Pentru traducerea poeziei eminesciene am lucrat aproape un sfert de secol cu infinita grijǎ de a nu-i întina nici claritatea ideii, nici ritmul, nici rima. Astfel am ascultat cum „S-a stins viaţa falnicei Veneţii/ Eteinte la vie de la très fière Venise” în ritmul mişcǎtoarelor valuri de mare.

Aud cǎ unii posesori de debarale (pe post de minte) au încercat, de când cu libertatea de a trage cu puşca în ciocârlii, sǎ-l înghesuie pe Poet în noaptea gândului lor. Zadarnicǎ le-a fost truda. Poetul era/ este mult prea sus ca sǎ-l mai poatǎ ajunge raza soarelui negru a urii (invidiei?!) celor ce simţeau cǎ ar avea nevoie de soclu şi flamuri spre a-şi drapa nula.
Cu Blaga, povestea (a mea) vine din anul Centenarului naşterii poetului – 9 mai 1995, când, imvitatǎ la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” – Laudǎ semninţelor, celor de faţǎ şi-n veci tuturor, am prezentat un grupaj de traduceri de poeme blagiene. Un an mai târziu, am publicat Blaga – 65 poèmes la editura Helicon, Timişoara. Poetul thailandez Montri Umavijani – participant la Festivalul Blaga de la Sebeş-Alba, gǎsind amintitul volum în limba francezǎ, l-a tradus la rândul sǎu în limba thai şi, în 1998, la Bangkok, capitala Thailandei, au fost lansate cu mare fast cele douǎ versiuni ale poemelor blagiene – eveniment la care o substanţialǎ contribuţie au adus Ambasada României prin persoana marelui iubitor de culturǎ, E.S Domnul Ambasador Ioan Voicu şi, deopotrivǎ, Alliance Française şi Universitatea Silpakorn din Bangkok. Urmǎtoarea lansare a volumelor s-a fǎcut câteva zile mai târziu la Manila/ Philipine, în deschiderea festivitǎţii de celebrare a Zilei Naţionale a României – 1 Decembrie 1998, o expoziţie de graficǎ semnatǎ Adina Romanescu întregind, împreunǎ cu poezia, chipul ţǎrii noastre sub cerul care-şi uneşte seninul cu valurile albastre-verzui ale Mǎrii Chinei de Sud.

Cu Arghezi, e… cǎ nu se putea altfel. Când la împlinirea a 90 de ani de la Marea Unire a Românilor (1918-2008), editura „Mihai Eminescu” a vrut sǎ celebreze evenimentul istoric prin publicarea unui volum de poezie românǎ reprezentativǎ – în românǎ şi francezǎ – am propus o nouǎ „Mare Unire” prin alǎturarea a trei voci distincte din cele trei „Ţǎri Româneşti” – Mildova, Ardealul, Ţara Româneascǎ. Şi, cine putea reprezenta mai bine limba românǎ cântǎtoare de nu Eminescu, Arghezi, Blaga? Aşa a apǎrut volumul La Trinité du même langage – 90 poèmes. Pe coperta I – harta României şi, pe aceasta, portretele celor trei mari poeţi – graficǎ Adina Romanescu..

O selecţie Bacovia – Viori şi clavire/ Violons et claviers apǎruse în 2007 la editura MLR. Cât despre o selecţie Minulescu, firesc mi s-a pǎrut s-o realizez dupǎ ce am tradus în limba românǎ poezia lui Paul Verlaine. Aceeaşi muzicalitate a versului la aceşti doi poeţi (parcǎ mai mult soare şi scânteiere de spirit la Ion al nostru cu-ale lui „romanţe pentru mai târziu”, romanţe pentru mai mereu… Am dat astfel Cântecului de toamnǎ/ „Chanson d’automne” al lui Verlaine, echivalenţǎ româneascǎ şi, poeziei minulesciene … „ une mélancolie des soleils couchants”/ o melancolie de-asfinţit de sori..

Pe Apollinaire am vrut sǎ-l… vǎd „caligramat” în româneşte. Mulţumesc iar şi iar d-lui Ion Papuc, mare om de carte, filosof, traducǎtor, editor- artist (editura sa - Crater a fiinţat în anii ’90-2000), care a trudit aşezând cu minuţiozitate cuvinte-silabe-litere spre a reda întocmai cu originalul caligramele marelui Gui. La ilustrarea volumului – E corn de vânǎtoare amintirea/ Le souvenir est cor de chasse (1999), o contribuţie cu totul remarcabilǎ a avut Adina Romanescu, graficiana mea preferatǎ.

Liliana Popa: E doar o potrivire de nume sau sunteţi rudǎ cu graficiana-pictoriţǎ Adina Romanescu, autoare prolificǎ a mai multor ilustraţii de carte de poezie şi nu numai?

Paula Romanescu: Eu sunt doar autoarea… autoarei. Cu grafica ei nu mǎ înrudesc, eu fiind total strǎinǎ de taina facerii unor lucrǎri care ţin de artele plastice. De comentat, mǎ încumet însǎ. De aproape 30 de ani am „ţinut” rubrica de „Arte frumoase” la Pagina de Culturǎ a sǎptǎmânalului Viaţa Medicalǎ. Nu de alta (sau nu numai cǎ) şi medicii din România au cu artele o lungǎ şi rodnicǎ legǎturǎ, scrisul, muzica, pictura, sculptura, nefiindu-le deloc strǎine!
Dar sǎ revenim… ầ nos moutons!
Pe Louise Labé, Sonnets/ Sonete (ed. Mǎiastra, Tg-Jiu, 2007) nu puteam s-o ignor! Prea cânta pe sufletul meu. Şi apoi, cele 23 (24 zic alţii) de sonete ale sale parcǎ ardeau de dorinţa sǎ se „gǎteascǎ” în straiele limbii dorului. Le-am „îmbrǎcat”. Ca pentru sǎrbǎtoare. Cartea s-a epuizat demult. Nu mai ştiu pe unde o mai fi acum, prin care biblioteci particulare din vremea asta în care pereţii locuinţelor sunt pline de ecrane t.v. pe care zburdǎ incultura şi agramatismul.. Noroc cǎ le-am donat şi unor biblioteci judeţene. Cǎutaţi-le, cititori, sunt foarte frumoase! Urma sǎ scot o nouǎ ediţie dar… tot sub vremi bietul poet! Am inclus însǎ un amplu eseu despre poetǎ, în volumul Cherchez la femme! apǎrut în Colecţia Biblioteca de la Argeş, ed.. Tiparg, Piteşti, 2019.
Dar sǎ nu uitǎm antologiile: cea de poezie din închisori – Oû sont-ils ceux qui n’existent plus? (2012), lucrare forte de care sunt foarte mândrǎ cǎ am reuşit s-o realizez; încercând sǎ rǎspund astfel crezului celor care au îndurat teroarea comunistǎ în închisori : „Ne vom întoarce într-o zi/ Cum apele se-ntorc din nori […] / Ne vom întoarce ca un fum/ Încet, ţinându-ne de mâini/ Toţi cei de ieri în cei de-acum/ Cum trec fântânile-n fântâni!”; cea de Poeţi români contemporani – Poètes, vos papiers! (ed, Tipo Moldova, Iaşi, 2014, ); cea de poezie francezǎ – Trece un cântec peste veacuri, (ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2022) etc.,

Liliana Popa: Aveți tăria să surâdeți, sǎ şi râdeţi, deşi prin chiar titlul pseudojurnalului pandemic I – 2020 ne avertizaţi: Nu râdeţi, nu-i corect politic!,, ca sǎ „recidivaţi” în 2022 cu un altul - Râzi cât încǎ se mai poate! Dar nici nu îi iertați pe corupţii ce se află chiar la conducerea țării şi cărora le puneți în faţǎ adevăruri incomode ! Frazele dumneavoastră ascuţite cu umor devin laser, bisturiu electric cu flamă cât să-i ardǎ pe toţi „pacienţii” atinşi de cancerul corectei… incorectitudini de toate nuanţele, pacienţi pe care-i ţintuiţi cu ironia pe masa de operaţie a sfântului adevăr întru extirparea periculoasei cangrene a minciunii care se vrea ea adevăr absolut în numele căruia omenirea ar trebui să se plece. „Operaţia” executată de scriitoarea care sunteţi este de o excepţională acuratețe în mareea literară românească de după potopul din acel decembrie al răsturnărilor (dez)ordinii sociale.

Paula Romanescu: Scriitorul este şi trebuie sǎ rǎmânǎ vǎzul, auzul şi glasul limpede al cetǎţii. Cum era sǎ fac „la sourde oreille” / sǎ mǎ prefac a nu auzi, „vǎzând” ce se vede (eu vǎd cu urechea şi aud cu sufletul, poate şi de când, profesoarǎ fiind, le-am predat la clasǎ elevilor Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry, personajul acela care învǎţase şi el de la o… necuvântǎtoare cǎ „on ne voit bien qu’avec le coeur, l’essentiel est invisible pour les yeux”) Nu, n-aş vrea sǎ-i insult pe eventualii noştri cititori traducându-le cele câteva expresii franţuzeşti, fiindcǎ este de presupus cǎ, dacǎ au trecut prin şcoala elementarǎ, la orele de limba francezǎ cu siguranţǎ vor fi auzit şi despre Micul Prinţ. Îi rog pe aceştia sǎ le traducǎ şi celor care au învǎţat doar engleza textuleţul cel plin de multe înţelesuri.
Prin cele douǎ volume de pseudojurnal, am încercat sǎ prind ca într-un insectar, comportamentul unor „vietǎţi stranii” apǎrute în vremea noastrǎ ca urmare a unor mutaţii aberante din „regnul” politic, social, cultural, administrativ, multi-partinic şi curcubeistic capitalist cu nuanţe de utopie-cumetrie (deşi vietǎţile-gâze bezmetice, n-ar cam trebui sǎ ştie de încrengǎturi cumetristice!) Proza mea din aceste jurnale – mǎrturii despre un timp în care s-a nimerit sǎ ne… nimerim şi noi, este o încercare de a da hazului de necaz (cǎ ne e plinǎ de umor cumintea ţarǎ tristǎ!) cǎldura şi forma lacrimii pe care, zice-se, Preamilostivul i-a dat-o omului ca el sǎ poatǎ îndura mult prea violenta frumuseţe din toate câte sunt…

Liliana Popa: Călătoriile dumneavoastră devin pretexte pentru aduceri aminte dar mai ales devin reportaje. Şi uite aşa ajungem şi noi cititorii din ţara ca o gurǎ de rai (din care am vrea sǎ ne luǎm lumea-n cap!), la Opera Bastilia de pe Bul. Beaumarchais sau la Opera Garnier din Parisul acela mult cântǎtor, sau în Valea Regilor, sau prin templele budiste din Thailanda, sau prin deşertul algerian, sau prin Cetatea Eternǎ, sau prin ţara însemnatǎ cu o frunzǎ de arţar, sau la Curtea de la Strasbourg cu ai săi 47 de judecători şi… verticalitatea lucrurilor neînsuflețite.

Paula Romanescu: Dacǎ la vremea în care se spune cǎ „les voyages forment la jeunesse”, n-am anut parte (nu doar eu!) sǎ cǎlǎtorim şi noi ca tot omul dornic sǎ vadǎ ce s-o afla dincolo de bariera orizontului ştiut, acum când, în sfârşit, putem cǎlǎtori, nu mai putem… Ai zice precum Dom’ Tǎnase cǎ „n-ai pen’ ce, n-ai cu ce, n-ai de ce”. Lumea şi-a ieşit din matcǎ. Personal, am prins o „breşǎ” cât de cât propice cǎlǎtoriei în dincolo de graniţele mioritice. Despre tot ce-am vǎzut, am sinţit nevoia sǎ le povestesc şi acelor cǎlǎtori în jurul fotoliului lor din odaie. Am înţeles din drumurile mele prin lume cǎ drumul cel mai greu, dar şi întregitor, este lungul drum al întoarcerii în noi. N-am înţeles de ce Şi Buddha mi-a surâs. Prin Franţa aveam sǎ aflu dintr-o firmǎ de librǎrie cǎ şi Mona lisait (Mona Lisa sta surâzǎtoare pe firmǎ, cu o carte în mânǎ, fiindcǎ, de, ea chiar citea!…).

Liliana Popa: Acestea sunt şi titlurile unor jurnale de cǎlǎtorie în Italia, Franţa, Thailanda.

Paula Romanescu. Exact. Cu Grǎdinile deşertului din noi (Jurnal de Algeri) şi Ca o frunzǎ de arţar pǎmântul (Jurnal de Canada), închid cercul drumurilor mele (de pânǎ acum!). Între timp am aflat cǎ „Forma pǎmântului/ nu e decât/ urma paşilor tǎi/ pe-un drum ştiut.” Şi, cǎ toate câte ni se întâmplǎ fac parte din uluitoarea aceasta întâmplare ca o viaţǎ de om…
Liliana Popa: Alt titlu de carte însemnatǎ cu numele dumneavoastrǎ…
Paula Romanescu: Aşa este. Este un volum de eseuri despre Oameni care au însemnat cu luminǎ trecerea lor pe pǎmânt. Este atât de reconfortant sǎ le fii alǎturi rǎstimp de o lecturǎ cât o fereastrǎ care dǎ spre partea lor de… nemoarte. Îţi împrumutǎ parcǎ un bob viu de luminǎ cântǎtoare….

Liliana Popa: Unul dintre aceştia?

Paula Romanescu : Omar Khayyam! Mi-e cel mai apropiat persanul poet filosof care a trǎit acum aproape o mie de ani… Când i-am adaptat rubaiatele în limbile românǎ şi francezǎ, am simţit parcǎ umbra lui tresǎrind… Iatǎ de ce volumul meu de rubaiate Khayyam poartǎ titlul „Khayyam mi-a spus”.

Liliana Popa: Şi… ce v-a spus?

Paula Romanescu: „Sǎ-ţi pot vorbi, am traversat oceanul/ Tǎcerii ce de veacuri ne desparte,/ De dragul tǎu am transformat în carte/ În vas de lut şi-n dulce vin, amarul” .Dar şi eu i--am rǎspuns: Vorbeşte-mi de un alt soi de beţie,/ De un ulcior de lunǎ, de-o tainǎ de-nţeles,/ Sǎ nu mi se mai parǎ cǎ-s strugur necules/ Uitat în vie…
Dar sǎ nu-i ocolim nici pe Don Quijote, pe Jacques Brel, pe poeta Sappho, pe… vǎ las întreagǎ bucuria de a-i descoperi în carte. Eu i-am cunoscut şi mi-au dat atâta bogǎţie cǎ sunt sigurǎ cǎ dacǎ cineva ar încerca sǎ mi-o fure, şi acela, şi eu, am deveni mai bogaţi cu o nouǎ frumuseţe.. Dar voi, cei care nu-i cunoaşteţi, cǎutaţi-i! Vǎ aşteaptǎ rǎbdǎtori.Ei au tot timpul, toatǎ veşnicia! Viaţa noastrǎ e puţinǎ…

Liliana Popa: De la Eminescu la Ion Horea, la poeta vieneză Friederike Mayrocker, treceți firesc, mângâind cu gîndul, cu cuvîntul, cu vorbe „ce-şi păstrează nimbul.”, dar ajungeţi şi la acel recent Mircea - poetul ce suferă, cum o spuneţi, „de talent...asimptomatic”

Paula Romanescu: Aţi asociat aici douǎ lumi. Ba chiar trei: lumea-univers a Luceafǎrului, (cu traducerea ei „am cheltuit o groazǎ de ani” cât „Vreme trece, vreme vine/ Passe le temps, vient le temps!”…), lumea poeziei franceze cu al ei cântec trecǎtor peste/ printre veacuri şi, (ne)lumea poeziei din vremea noastrǎ care a uitat de poezie de dragul înşiruirii de cuvinte al cǎror înţeles ne scapǎ. Cǎ semnatarul acestora din urmǎ ar fi Ion, Gheorghe, Mihai (altul, nu Acela! ), Radu, Petre, Mircea, Vasile, Stan ori Bran, o şti poate vreo poetesǎ fracturistǎ-modernistǎ-biciclistǎ, nurlie, fistichie Mǎrie, Ioanǎ, Vasilicǎ, Floricicǎ, Saftǎ, Zambilǎ, din neamul lor de poeţi cântǎtori de novele-manele-belele cât sǎ crape de ciudǎ duşmanii ǎi cu banii… Aceştia sunt (dar prea mulţi, Moţoace!) din punctul meu de vedere versificatori cenuşii care suferǎ de „talent asimptomatic” . Îi veţi recunoaşte uşor. Nu se înţelege nimic din scrisul lor. Sunt asemenea manifestelor ilegaliste de mai ieri: Citeşte-l şi dǎ-l mai… de-o parte!

Liliana Popa: Citez un haiku din pseudojurnalul dumneavoastrǎ cel mai recent: „ Coronavirus/ Maraton de vaccinare/ Sparanghela ei de viață/ în klaustrare!”

Paula Romanescu: Este „concluzia” cu care închei o notǎ din „Râzi cât încǎ se mai poate!” despre plecarea la… cules de zarzavat pe pǎmânturi strǎine a unor… cohorte de români în chiar perioada decretatǎ şi impusǎ cu ordin de la… „Curte” ca fiind „de urgenţǎ”, când ar fi trebuit sǎ stǎm obligatoriu caustraţi la domiciliu. Iertatǎ-mi fie licenţa literalǎ, scriind în loc de claustrare, klaustrare. M-a luat graba (plecǎrii alor noştri) pe dinainte.

Liliana Popa: Într-un alt registru, undeva într-o altǎ notǎ, îl menţionaţi şi pe George Bernard Shaw, cel care a refuzat dolarii pe care ar fi urmat sǎ-i primeascǎ în 1925 când i s-a decernat Premiul Nobel.....

Paula Romanescu: Au mai fǎcut-o şi alţii. Vezi Sartre. Sǎ nu uitǎm cǎ Nobel însuşi a fost terifiat la gândul cǎ „descoperirea” lui va aduce omenirii mai mult dezastru decât înlesnire de trudǎ înrobitoare. E suficient sǎ spui „dinamitǎ” şi gândul se cutremurǎ. Cât despre „atomicǎ”, gândul bietul nu mai are timp nici sǎ clipeascǎ mǎcar… Oamenii cu adevǎrat mari ştiu cǎ adevǎrata bogǎţie este datǎ de bucuria de a crea ceva de folos vieţii pe pǎmânt – o maşinǎrie, o carte, o simfonie, un copil, o pâine…

Liliana Popa: Îi menționaţi şi pe Ileana şi Romulus Vulpescu, oameni de carte care, prin testament, şi-au donat bogata lor bibliotecǎ Bibliotecii Județene Craiova.

Paula Romanescu: Unde poate ajunge un tezaur de carte adunat o viaţǎ de nu într-o bibliotecǎ deschisǎ celor ce vor sǎ-şi deschidǎ mintea! Dupǎ ce Ioana, fiica soţilor Vulpescu, a murit la vârsta 40 de ani devastându-i sufleteşte, la gândul cǎ şi marea lor comoarǎ – cǎrţie, ar fi avut „soarta” prafului în vântul vremilor, hotǎrârea de a-şi dona biblioteca unei instituţii de învǎţǎmânt li s-a pǎrut fireascǎ. De ce la Craiova? De ce nu!
Cu soţii Vulpescu am avut o relaţie de caldǎ şi înnobilantǎ prietenie. Cum aş putea uita momentul cu totul emoţionant (era prin anii ’80) de la cimitirul ostaşilor români de la Oarba de Mureş, când scriitorul Romulus V. a îngenuncheat în faţa soţului meu – istoricul militar Gheorghe Romanescu care însoţea un grup de scriitori într-o cǎlǎtorie de studii pe urmele Armatei Române dezrobitoare a Ardealului, mulţumindu-i pentru patosul cu care le-a relatat scene cutremurǎtoare de eroism ale soldaţilor români! Imediat soţul meu a îngenuncheat şi el lângǎ poet spunând cǎ astfel se omagiazǎ memoria eroilor noştri care şi-au dat viaţa pentru pǎmântul sfânt al ţǎrii. Şi tot grupul a îngenuncheat atunci lângǎ crucile eroilor români mutaţi sub iarbǎ şi, mai cu seamǎ, mutaţi în gândul nostru acum şi-n vecii vecilor. Am vǎzut atunci la un mormânt, o cascǎ strǎpunsǎ de glonţ şi, prin spǎrturǎ, o foare fragilǎ de mac îşi deschidea corola… Sǎ fi fost sufletul celui „erou necunoscut” de sub cruce? M-a urmǎrit multǎ vreme scena aceea de demult. Printre catrenele mele existǎ şi acesta: „ Macul are culoarea sângelui/ vǎrsat pe-un câmp de un oştean uitat/ iar albǎstreaua – cerul din ochii lui/ de-adolescent cu zâmbet înstelat”; iar în volumul de haiku/ tanka „Vârstele umbrei/ Les âges de l’ombre” (ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2017): „Eroii sub ierbi/ aliniatele cruci/ ne dau onorul/ noi tot mai grǎbiţi trecem/ spre alte nenţelesuri”.
Apoi cum sǎ redau serile de poezie de pe terasa soţilor Maruca şi Romeo Pivniceru – intelectuali de multe carate, adevǎrate sǎrbǎtori ale cuvântului la care ne adunam deseori - Diţi şi Paul Everac, actriţele Simona Bondoc şi Lucia Mureşan, scânteietorul Dan Puric, Vulpeştii, Emi şi Radu Cârneci şi, fericiţi noi, „Treimea Romaneascǎ” aşa cum ni se spunea, unde, mai mult tǎcutǎ – Adina, mereu cu o mapǎ de coli de desen la îndemânǎ şi cu urechea la muzica (în surdinǎ) a lui Wagner (de care era topit Paul Everac!) Nu, nu se pot descrie acele întâlniri magice, încǎrcate de poezie, muzicǎ, poveşti, cântec, bucurie de a fi! Da, mai şi cântam cu toţii împletindu-ne glasul şi „arozându-ne gâtul cu un vin de Cotnari deslegǎtor de sfinte adevǎruri, de la via generoasei Maruca, „a cu pivniţele Pivnicerului”…
Dupǎ ce „treimea” noastrǎ s-a frânt, dupǎ ce aproape toţi dintre cei amintiţi s-au mutat în umbrǎ (Fii mai puţin trufaşǎ, moarte! Se cuvine s-admiţi cǎ nu toţi cei ce-ţi trec pragul, şi mor!), noi, cei rǎmaşi încǎ sub soare, suntem datori sǎ ducem mai departe povestea cu numele de viaţǎ…
De ce ne-am mira cǎ soţii Vulpescu şi-au donat biblioteca unei universitǎţi? Au rǎmas fideli crezului lor cǎ universitatea este şi va fi de-a pururi Alma Mater pentru omul care nu doar mai cuvântǎ ci mai şi gândeşte. Dar pentru asta îi este absolut necesar recursul la carte.…

Liliana Popa: Afirmaţi: Bogăția unei limbi stă în multitudinea sensurilor unui aceluiași cuvînt....

Paula Romanescu: A se vedea multitudinea sinonimiilor din lexicul românesc. Exemplificǎri – cu duiumul! Adicǎ multe, nenumǎrate, puzderie, destule, cǎcǎlǎu, mǎria ta (cum ar zice oşteanul întors de la Plevna, despre câţi de-ai noştri cǎzurǎ pe câmpul de luptǎ… ca sǎ fim noi o „Naţiune Independentǎ, o Naţiune de sine stǎtǎtoare”, da, Domnule Mihail Kogǎlniceanu!)

Liliana Popa: Care au fost oamenii care v-au marcat drumul în viaţǎ?

Paula Romanescu: Mama – minunea aceea de sfântǎ mereu pusǎ pe şotii, care mi-a pus în suflet sâmburele cu miezul bun al noţiunii de om: sǎ nu minţi, sǎ nu furi, sǎ nu leneveşti, sǎ nu te socoteşti niciodatǎ buricul pǎmântului, sǎ nu faci rǎu celorlalţi, sǎ te bucuri de toatǎ frumuseţea lumii şi sǎ aduci lumii bucurie prin fapte bune, sǎ nu-ţi treacǎ o zi fǎrǎ sǎ aduci un cât de mǎrunt adaos minţii şi inimii tale! Cam aşa ar fi în mare zestrea de educaţie primitǎ de la mama, de unde marcarea drumului meu de copil (cum am rǎmas şi-acum sub cerul înaltul/ doar învelişul altul”).
Şi toatǎ aceastǎ zestre înveşmântatǎ într-o mare de iubire.
De la tata am învǎţat rigoarea, seriozitatea, mǎsura. Era complet împotriva mǎrunţişurilor, a folosirii diminutivelor mai cu seamǎ la rostirea numelor proprii.
Nu-i plǎcea vorbǎria, dar când spunea un lucru, nu mai era nevoie de alte adaosuri verbale. Avea un simţ al umorului diamantin. Sesiza ridicolul şi îl taxa prompt. Uneori îi era de ajuns privirea.Dar câte înţelesuri, Doamne!
Argeşul nostru este un ţinut plin de livezi de pruni. Dacǎ nu am învǎţat sǎ cânt la pian cum aş fi vrut, dupǎ ce, copil fiind, am ascultat într-o searǎ cu lunǎ de aur la aparatul de radio „cu galene” – un fel de rǎgǎoace cu cǎşti ţinute la ureche – Sonata Lunii de Beethoven (dupǎ revoluţinarul „Trec rânduri-rânduri muncitorii/,cu steagu-n vânt desfǎşurat…) de mi s-a pǎrut cǎ pot prinde fantasticul disc cu vârful degetelor – a fost doar din pricinǎ cǎ pe toatǎ durata vacanţei de varǎ, trebuia sǎ mergem la cules de prune iar degetele mele umblau pe rorundele clape mişcǎtoare care cǎdeau iar şi iar, „rânduri-rânduri” când soarele le aprindea miezul dulce…

Toamna pe târziu, când eu eram deja departe, la internatul liceului Bǎlcescu din Piteşti (fost şi actual Brǎtianu), acasǎ fierbea cazanul zile şi nopţi întregi sub polata pǎtulului, iar „apa de viaţǎ” (cum numesc francezii ţuica noastrǎ) era pusǎ cu grijǎ de tata în butoaie pântecoase. Niciodatǎ, dar NICIODATA, nu l-am vǎzut pe tata învins de limpedea licoare.
Eu pe atunci – cu o carte în mânǎ mai mereu. Am fost şi sunt împǎtimitǎ de citit. Prin liceu aveam sǎ gǎsesc în cǎrţi, printre alte bogǎţii lǎsate zestre omenirii de oameni pe care nu i-am cunoscut (pentru cǎ timpul…) douǎ poeme de înnobilante învǎţǎminte: Invaţǎ de la toate (autor necunoscut) şi Dacǎ de Rudyard Kipling. Acesta din urmǎ l-am gǎsit prin anii ’70 „în negativ” – Anti-Dacǎ, sub semnǎtura poetului Kostas Varnalis.. I-am admirat ingeniozitatea autorului, dar rǎmân cu întreaga admiraţie la Kipling. Se pare însǎ cǎ grecoteiul m-a urmǎrit cu jocul lui de-a alba-neagra… Altfel de ce aş fi fǎcut la rândul meu, întru deplinǎ „corectitudine politicǎ” o parodie dupǎ Zece negri mititeii aceia care tot dispar unul dupǎ altul pân’ la unu, şi care, la mine au devenit sǎrmanii „Zece albi spǎlaţi cu sârg/ de-un greier pe creier…”
Şi totuşi, simt, ştiu, mǎrturisesc curat cǎ în privinţa formǎriii mele, sunt în plin proces de întregire. Mi-au mai rǎmas atâtea lucruri de învǎţat! Adaug cu fiecare nouǎ zi o liniutǎ infimǎ la scara pe care, urcând, sǎ pot ajunge „ cu o treaptǎ mai om”.

Liliana Popa: TEATRUL înseamnă mult pentru dumneavoastră şi am vǎzut în ultima vreme multe spectacole împreună, plecând uneori chiar dezamăgite din sălile teatrelor bucureștene.

Paula Romanescu: Avantajul de a fi tânǎrǎ de mai multǎ vreme mi-a prilejuit, draga mea mai tânǎrǎ doamnǎ Liliana Popa, întâlnirea cu adevǎrate culmi artistice ale scenei româneşti – actori atinşi de aripa geniului interpretativ ca George Constantin, Olga Tudorache, Gheorghe Dinicǎ, Gilda Marinescu, Marin Moraru, Radu Beligan, Marcela Rusu, Ion Marinescu, Gina Patrichi, Toma Caragiu (şi lista poate continua tot peste vârfuri); dar şi regizori cu care nu multe teatre ale lumii s-ar putea mândri: Vlad Mugur, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Sicǎ Alexandrescu, Andrei Şerban (mai adǎugaţi, cum vǎ place!).
Pe vremea cenzurii ideologice comuniste, talentul cu totul excepţional al actorilor noştri crea între scenǎ şi spectatori, din toate spusele şi nespusele, o magie ca o vrajǎ diafanǎ în care tot urâtul existenţei se topea în nǎpraznice, pedepsitoare hohote de râs ori linişti grǎitoare şi curgere de caldǎ lacrimǎ. Teatrul era Artǎ! Chiar da ascuţire minţii şi, era balsam sufletului. De la un spectacol plecai mai bogat. Mâzga vulgaritǎţii nu te putea atinge.. Ca spectator, îţi simţeai sufletul luat de oficianţii ritualului acela de tainǎ de pe scândura scenei şi dus într-o mereu altǎ poveste, departe, tot mai departe de cenuşiu realitǎţii pe care, în viaţa de zi cu zi, o traversam… În vremea aceea (de cea de dinainte de decembre ’89 vorbesc) amatorismul era şi el promovat, dar numai prin acele spectacole de tot natul – „Cântarea României”. Dar teatrul de artǎ ne era Paradis, iar scujitorii scenei – zei. Apropo de „zei”. Treceam într-o zi prin faţa Teatrului „Nottara”, de mânǎ cu Adina copil . Pe trotuar – George Constantin de vorbǎ cu un necunoscut. Eu, încetinind pasul, mǎ adresez copilei mele: - „Uite-te bine la omul acela grǎsuţ care vorbeşte cu brunetul deşirat. Sǎ ştii cǎ este un zeu!”. Între timp, paşii noştri ne-au dus chiar lângǎ „zeul” care, în toiul conversaţiei cu interlocutorul lui, a slobozit o sudalnǎ neaoşǎ, de presupus la adresa unui al treilea personaj, absent din peisaj… Copila a fǎcut ochii mari (cât sǎ mǎ cuprindǎ întreagǎ în rotundul lor) şi m-a întrebat nedumeritǎ:

- Mamǎ, dar şi zeii înjurǎ?!
– Numai când coboarǎ printre muritori, draga mamei, i-am rǎspuns. Şi am grǎbit pasul.
Spectacolele de teatru din vremea de pe urmǎ (aceasta adicǎ!) par lovite de pandemie culturalǎ asimptomaticǎ (şi astea?!) Mult amatorism, mulţi actori care se vor şi regizori, şi interpreţi, şi prezentatori de reclame la fel de fel de produse – de la enterol pân’ la tigaia de teflon, cu trecere prin Sanador - , mulţi traducǎtori care-şi permit sǎ… colaboreze cu autorul, adǎugând în text cuvinte şi expresii întregi care ţin de… eleganţa limbajului à la uşa cortului dupǎ ce ǎi tari în muşchi vor fi trecut pe la vreun bar de mahala (sau unul de fiţe, totuna!), multe şuşanele, muuuuuulţi actori care vor fi fǎcut şcoalǎ de teatru prin învǎţǎmânt la (mare) distanţǎ sau, pe repede-înainte, sau, Doamne fereşte, cu plicul la purtǎtor: fonfi, sâsâiţi, cu mişcǎri de marionete scǎpate din sfori de un pǎpuşar plecat din post sǎ ardǎ o iarbǎ pe terasǎ, cu, vai!, spectatori al cǎror comportament de „oglinzi reflectorizante” ale scenei, te-ar face sǎ crezi cǎ Darwin o fi avut el ceva-ceva dreptate. Pânǎ sǎ dai de un spectacol cu adevǎrat de calitate, eşti nevoit sǎ înghiţi (dacǎ nu te-ai învǎţat minte şi persişti sǎ mergi la teatru) multǎ zgurǎ, pleavǎ şi buruieni lexicale pânǎ devii expert în argouri grosiere şi faci neloialǎ concurenţǎ „íngerilor albaştri” plecaţi de la şcoala ca instituţie de învǎţǎmânt, la şcoala strǎzii vii, clocotind de tentaţii, gata sǎ-i prindǎ cu tot albastrul mamii ei de viaţǎ trepidantǎ… Au, Iertare! Tocmai am ieşit de la un spectacol în regia nu ştiu cui, cu interpreţi de sex incert şi de talent fǎrǎ, cu spectatori mâncǎtori de seminţe dupǎ care mergea grozav o bericicǎ. Nu, mie nu mi-au dat. Mi-au lǎsat amarul întreg.
Înapoi la carte! Am atâtea de citit. De ce-aş fi tristǎ? Şi totuşi… (Ia mai taci şi tu, Arghezi!).

***

Paula Romanescu: Să vă fie buna și ziua de astăzi!
Cu bucuria de a va fi cunoscut - om cu minte luminata si vorba cu miez.

Liliana Popa, bună este sub înaltul cerului de azi pe care zadarnic am încercat să îl pictez, cenușiul repliat mai scrie epistole și bună a fost ziua în care -am cunoscut la Potlogi doamnă Paula Romanescu.
Chiar dacă iarna vrajbelor lumii noastre nu se dă dusă și primăvara nu-și întinde brațele cu legănări de lumină, a rămas boarea acelei zile cînd am vorbit prima oară cu dumneavoastră de parcă venise o primăvară "cu vii jaruri albăstrii în pajiștea privirii ...". "Un greier își încerca arcușul printre ierbi ca o mirare picurată în gînduri precum "marea filosofie a pruncului incocent".
Sînteți un om de sărbătoare, doamnă Paula Romanescu, bucuria de a schimba idei cu dumneavoastră, de a ne aminti de alte palate și de alți scriitori, de Victor Hugo și cufărul său, bornă de acum în casa sa din Place des Vosges, mi-a adus o liniște adormită în amintiri.
Vizita în Palatul Brâncovenesc pare că a fost un pretext pentru mine, pentru a o descoperi pe Paula Romanescu, pentru a descoperi starea de personalitate a unui scriitor care alunecă într-un februarie cenușiu, amorțit, amuțit din real în paradigmele unei lumi agonice în care doar istoria mai e declinată. Un hoinar prins în tensiunea dintre cognoscibil și incognoscibil, dintre gînd și cuvînt, cu un sumum de întrebări elaborate, reelaborate ce stau să se prăvale înspre lume, jocurile trecerilor...

Și așa am început am prins a căuta "frunzele ce căzînd se înălțau, din "rariștea de ceruri de unde apele își iau clarul" și a descoperi poeme"le ivite "din întîmplarea că am auzit glasul umbrelor și că, vrând să-l înțeleg, l-am îngânat la rându-mi cu speranța că poate într-o zi, o altă voce, din alt timp, nu va lăsa neânțelesul să se înstăpâneascp peste limbaj, fiind la rîndul său ecou ... luminii".

Sugestive interpretările sale "Regatul meu - Stejarul pus de tata e regele grădinii", în care "Tihna - Torsul pisicii-n poală" contrastează cu secolul XXI, iar "Iubirea - rămîne aceiași bucurie ce-ți lasă gust de proaspăt amar". "Risipa" inutilă și grea - "O, cît potop de frunze pentru-o singură toamnă !" în care "Legea - Oricare vis are drept la culorile lumii, spunea un orb".

Reflexivă, regăsindu-se într-o reverie reflexivă între taina vieții și a morții, trăind parcă între vieți paralele, Paula Romanescu reflectînd asupra condiției umane, a scriitorului, a artistului, a zeului, hmerei devine un pelerin scriptural ce trasează repere, granițe, legi ce ar fi trebuit scrise și portretul unei lumi pe care eu, Liliana Popa, nu aș știi să o definesc azi, 16 februarie 2021.

Liliana Popa 8/18/2024

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian