Uniunea lingvistică balcanică si etimologia românească
De la lingvistul sloven Jernej Kopitar¹(continuat de F. Miklosich), roeslerian în concepție, care a observat asemănări între limbile albaneză, română și bulgară, cercetarea limbilor balcanice s-a dezvoltat ca teorie² în al treilea deceniu din secolul trecut, după peste o sută de ani și prin Theodor Capidan³, asistent al lui G. Weigand la Institutul Balcanic, Universitatea din Leipzig.
În etimologie, cercetarea lingvistică românească devine „științifică”, vreau să spun riguroasă, dacă se bazează pe un criteriu fundamental: „istoria și cultura noastră”⁴, renunțând la absolutizarea unor teorii. Metoda „după cum seamănă” fonetic (o jumătate din metoda comparativ-istorică), brutală, dogmatică (dacă nu din latină, atunci musai din slavă sau din urmasele ei) nu asigură soliditatea interpretării, dar stimulează la greu imaginatia, determinând invidia poetilor si satisfactie politică, glumind, conspirativă). Triburi de orice origine intrate în spațiul identitar românesc apar considerate popoare („popoare migratoare”). „Protoromânii”devin popor după contactul cu aceste triburi, mai ales cu cele slave, fiind o existență fără organizare socială, fără acoperire politică, simple comunități romanofone medievale. Când românii au pus spiritul de tolerantă sub talpa opincii, devenind „agresivi”, a apărut Imperiul valah (1186-1260 ), cu dezmembrare în mai multe state, usor cucerite de otomani sau Unirea sub Mihai Viteazul. Romaniile populare (N. Iorga), țări, vlăhii, intră în procesul formării statelor feudale. Integrarea nu înseamnă dispariția lor, ci supraviețuire de durată sub forma minorităților, unele supuse dispariției, altele organizării în limite mai largi.
„Uniunea lingvistică sud-est europeană”⁵, o realitate interesantă, realizată între limbi diferite, nu între idiomuri ce aparțin aceleiași familii, s-a impus, la noi, prin conceptul „uniune lingvistică balcanică”utilizat de lingvistul Alexandru Rosetti⁶. Nu se poate vorbi de „lingvistică balcanică”⁷, deoarece au intrat în contact limbi din familii diferite. În această privință, Alexandru Graur⁸ are dreptate, cu precizarea: apariția unui fenomen de limbă prin evoluție internă în idiomuri aflate în contact presupune, dacă nu existentă, atunci dezvoltare independentă, urmată de preluarea caracteristicii prin „reciprocitate lingvistică”. E adevărat că Theodor Capidan vorbea de o limbă standard „tipic balcanică”. Lucrurile pot fi însă nuanțate. Unele similarități balcanice pot fi inovații ale latinei vulgare, deci moștenite de populația sedentară. E. Coșeriu făcea observații în legătură cu unele „latinisme”, având în vedere mai ales elementele lexicale⁹. În cele din urmă, dacă se păstrează esenta, nu au importantă termenii care denumesc o realitate: uniune lingvistică, arie de convergentă sau alte echivalente românesti preluate din lingvistica generală, cum ar mai fi „glottal union, regional association of languages, alliance de langues etc.
Factorul istoric-cultural, stabilitazor de uniune lingvistică, include civilizatiile greco-bizantină, romană, slavonă ( cu o capodoperă în redactie românească, Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie). Nu se poate omite civilizatia tracă preluată de cea greacă. Elementele lexicale posibile din greaca veche trebuie privite cu mare atentie. Pe baza lucrării lingvistului olandez R. Beekes, Etimological Dictionary of Greek (2010), M. Vinireanu constată că din 7500 cuvinte-titlu circa 40% apartin substratului pelasg, cu precizarea transantă: pelasgii sunt „strămosii traco-daco-ilirilor din epoca antichitătii clasice”grecesti¹⁰. Contactul dintre greaca veche si limba dacilor (getilor) la Tomis este surprinsă de poetul Ovidiu în Tristele (V. 2, 67): „Graecaque quod victa laquella sono est”(Greaca a fost învinsă de getică”). Tranzactiile comerciale se făceau în limba dacilor, datorită cărora se întretinea comertul. Greaca bizantină, după câte stiu, începe să câstige teren din timpul împăratului Iustinian si se impune definitv după înlăturarea ultimului împărat roman de origine tracă, Focas, în timpul dinastiei instaurate de Heraclius, fiind limba diplomatiei în taratul bulgar (stat înfiintat de hanul Asparuh în 681, după lupta de la Ongal, în nordul Dunării, pierdută de bizantini, si desfiintat în 1018 de împăratul Vasile II Bulgaroctonul), în timp ce limba oficială era bulgara, limbă turcică, înlocuită de slavonă, limba bisericii si administratiei după crestinarea (anul 864) hanului Boris, nume de botez Mihail. De necontestat este influenta neogreacă din timpul domniilor fanariote. Despre influenta slavonă se poate vorbi fără teama de a gresi din momentul în care limba slavonă a devenit limba bisericii si a cancelariei domnesti din tările românesti. Inscriptia de la Mircea Vodă, Constanta, din anul 943 vorbeste de jupan Dimitrie, despărtit de Taratul bulgar, probabil, după moartea tarului Simion, nu demonstrează folosirea de către români a slavonei ca limbă liturgică, confirmă o forma de autonomie locală care mai tîrziu va fi Tara Cavarnei. Inscriptiile chirilice în spatiul dominat de bulgari sunt rare, chiar mai târzii: inscriptia lui Mostici de la Preslav (datare largă, între 927 si 969; inscriptia tarului Samuil, lângă Prespa, din anul 993).
Uniunea lingvistică balcanică „subțiază”importanța data liniei Jireček (Konstantin Jireček, Geschichte der Serben, Gotha, 1911) bazată pe descoperiri arheologice: „majoritatea” inscripțiilor în limbile latină și greacă.
Întrebarea „Există uniune lingvistică balcanică?”are un caracter polemic mai mult sau mai puțin legat de factorul politic adus în știința limbii. Orice răspuns se leagă de istoria limbii române. Raportul limba română/ limba albaneză asigură procentul de adevăr doar dacă relația cu limbile slave din sudul Dunării e rezolvată într-o viziune clară. Și avem un exemplu solid: Bakos Ferenc, A Magyar szόkészlet Román elemeinek története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Ed. Academiei, Budapesta, 1982, care a devenit „unul din cei mai importanți lingviști ai limbii române”¹¹. „Zeghe”(atestat în 1331) este primul cuvânt dintr-o serie impresionantă: 2.333 de elemente lexicale. Oricum nu contează originea, ele fac parte din patrimoniul limbii maghiare. Recunoașterea împrumuturilor lexicale din limba română nu a subminat demnitatea națională a vecinilor noștri, nu a știrbit frumusețea limbii lor. Faptul că a început cu anul 1331 e o concesie care nu pătează prestigiul lingvistului maghiar.
Slavistul I. Bogdan credea că nu se poate vorbi de poporul nostru până la venirea slavilor. Dar migratia slavilor (slavi - constructie literară a autorilor bizantini) dintr-o patrie primitivă (spatiu de etnogeneză) este contestată.¹²
Există cercetări ample consacrate influenței slave asupra limbii române, interesant, chiar în lingvistica românească (cum ar fi G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic, Ed. Acad. R. P. R, Bucuresti, 1960, cu elememte lexicale, uneori, gresit atribuite). Influența limbii române (și romanice) a fost tratată de câteva lucrări fundamentale la intervale mari de timp: Theodor Capidan, Raporturile lingvistice slavo-române. Influența română asupra limbii bulgare (Cluj, 1923): Haralambie Mihăescu, La romanité dans le sud-est de l՚Europe (București, 1993), lucrare de sinteză. Pentru larga perspectivă ca mod de cercetare, chiar stimulatoare, amintesc lucrarea lui Giorge Pascu, Rumänische Elemente in der Balkansprachen ( Geneva, 1924).
Solutionarea problemelor legate de raporturile limbii române cu cele slave sud-dunărene depinde de eforturile specialistilor interesati de acest domeniu. În această privintă, retin contributii remarcabile prin viziune care nu tine seama de dogme: M. Vinireanu, Dictionarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (2008); S. Paliga, Toponimie slavă si preslavă în sud-estul european. Introducere în studiul toponimiei slave arhaice (2003), Introducere în studiul comparativ al limbilor slave (2012), Influente romane si preromane în limbile slave din sud (2012, Ed. a 3-a definitivă) si recent An Etymological Dictionary of the Romanian Language (2024) ; Sorin Paliga, Eugen S. Teodor, Lingvistica si arheologia slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de jos; Florin Curta, Sorin Paliga, Slavii în perioada migratiilor, Editura Cetatea de Scaun, 2023; Anca Tanasoca, Nicolae-Serban Tanasoca, Unitate romanică si diversiitate balcanică. Contributii la istoria romanitătii balcanice, Ed. Fundatiei PRO, Bucuresti,2004.
Discutarea problemei asimilării etnice produce reacții politice. În această privință se spune că în nordul Dunării, românii, superiori numeric , au asimilat slavii. În sudul Dunării, fenomenuil s-a produs tocmai invers. Asimilarea românilor continuă și azi prin politică de stat. În timpul stăpânirii turcești, să vorbim deschis, fenomenul avea loc în limite firești. Românii nu au venit de nicăieri. In această privintă, trebuie să-I dam dreptate britanicului T. J. Winnifrith care coboară originea aromânilor până la Filip al II –lea al Macedoniei si al reginei Olimpia din Epirus (The Vlachs: History of a Balkan People, London: Gerald Duckworth@Company Limited, 1987). Într-o provincie turcească, otomanii erau interesati de liniste si taxe, nu au impus credinta, care a devenit fapt de unitate religioasă, dominată de clerici greci. După formarea statului bulgar, asimilarea a devenit o practică. În călătoria sa spre Macedonia, traversând Bulgaria, Dimitrie Bolintineanu (Călătorii la românii din Macedonia, 1863) nu a avut nevoie de translator. Mai aproape de noi, Alexandru Suga exprimă o stare uimitoare: „În secolul trecut majoritatea populatiei din sudul Dunării vorbea limba română.”¹³
Diferențierea slavilor în bulgari și sârbi, trebuie să recunoaștem, este, de fapt, rezultatul disputelor pentru supremație între triburi, impusă de o aristocratie militară (turanică, în cazul bulgarilor). Organizarea politică sub forma statului asigura o șansă în divergențele dintre triburi, fixarea existentei în Europa, generând miscări demografice. Faptul ar fi determinat, după Sextil Pușcariu ( Studii istroromâne, II, 1926, p. 362) apariția a două grupuri de români, apuseni și răsăriteni, care ar fi la originea dialectelor românești.
„Factorul de balcanizare”(stabilit de Jouko Lindstedt, lingvist finlandez) ar câștiga în structură dacă s-ar calcula pe domenii lingvistice: româno-albanez, slav și grec (determinat de dominația bizantină, de presiunea politică a bisericii de la Constantinopol, de folosirea slavonei ca limbă de cult (acceptată de bizantini în divergentele cu Roma din necesitate politică) și de cancelarie domnească, alături de latină si greacă.
Vechimea atestării unui cuvânt este esențială, dar poate duce la exagerări. Între momentul atestării termenului țap (secolul X ) și a interjecției bâr (1825) există o perioadă de timp în care lexemele de origine dacă au funcționat normal după legile firești ale limbii. Chiar dacă nu sunt atestate asemenea elementelor lexicale latinești, aceste cuvinte sunt moștenite, deci prelatine. Deoarece destule cuvinte (evit să scriu numeroase) nu se pot explica prin latina clasică (substantial depărtată de latina vulgară), în etimologie, se pornește de la forme neatestate. Ciudat este că putem accepta forme vechi slave neatestate (zoaie „apă murdara rămasă după spălarea rufelor, a veselei”< slv *zola, cf bg ɜoπa, după MDA).
E adevărat că se poate vorbi de un spațiu poliglot, dar rolul important l-au avut vorbitorii constanți (români, greci, albanezi, slavi). Vorbitorii de bulgară, limbă turcică, aproape că n-au lăsat urme
Th Capidan constata că „ o bună parte a particularităților din structura limbii bulgare, care o îndepărtează pe aceasta de structura celorlalte limbi slave și în special, de aceea a limbilor slave meridionale, ține de mediul balcanic. Acest mediu, însă, pentru Slavii din sudul Dunării, din care era să iasă poporul bulgar, a fost creat de elemental albano-român, pe care ei (Slavii) l-au găsit în formație din din fondul preroman traco-iliric. Și fiindcă dintre Albano-români, ultimii au fost aceea care s-au impus poporului bulgar atât ca număr – starea numerică actuală dintre Români și Bulgari arată că românii au fost din toate timpurile îndoit mai mulți decât Bulgarii! – cât și prin legăturile lor de simbioză politico-culturală, din aceasta urmează că limba română a fost aceea care a jucat rolul predominant la ivirea particularităților bulgărești, străine de structura celorlalte limbi slave¹⁴. Mai mult decât atât, influența limbii române în idiomurile slave meridionale atinge și problema spațiului de formare a limbii noastre văzută altfel de lingvistul Maxim Mladenov: „Elementele lexicale romanice se răspândesc pe teritorii care se află de ambele părți ale liniei Jireček. (…) Esențial este să evidențiem faptul că nu există o legătură nemijlocită, direct între zonele de răspândire a civilizației medievale în partea de răsărit a Peninsulei Balcanice și răspândirea actuală a împrumuturilor romanice ( ca și a celor grecești).¹⁵
„Întreaga problemă a cuvintelor slave din Dacia trebuie reluată, privind fiecare fenomen sub raportul chronologic și al extensiunii sale geografice, spre a putea fixa epoca și regiunea din care au pătruns în limbă” a rămas pentru Theodor Capidan un vis.¹⁶
Substratul limbilor slave sud-dunărene nu poate fi dat decât de vorbitorii locului unde s-au stabilit triburile purtătoare de zisa slava comună, eventual din contactul lingvistic cu populatiile întâlnite în drumul spre Peninsula Balcanică. Pentru I. Kopitar si F. Miklosich, uniunea lingvistică balcanică era pusă pe seama influentei limbilor greacă si latină. Substratul lingvistic traco-dacic¹⁷ din etmologiile limbii bulgare, comun cu limba română si cu limba albaneză, nu se poate explica prin ultimul idiom chiar dacă aceasta ar continua limba dacică târzie a carpilor. În timp si spatiu, bilingvismul bulgaro-albanez nu putea asigura un contact lingvistic puternic si continuu, eventual s-ar fi resimtit în macedoniană, limbă considerată de unii lingvisti dialect bulgar. Vectorul acestui substrat nu putea fi asigurat decât de limba română¹⁸
Istoria vorbește clar. Numai pentru cine nu vrea lucrurile stau altfel. De la venirea gotilor sub presiunea hunilor si până la atacurile avarilor si slavilor, urmate de loviturile bulgarilor doar un popor legat de pământul său putea rezista. Toate neamurile migratoare au fost bine organizate din punct de vedere militar si, pentru a putea suplini puterea numerică, au antrenat populatii diferite, folosindu-se de străromâni în procurarea hranei¹⁹.
Astfel „În ce privește felul cum s-au adaptat cuvintele românești în limbile slave (bulgară și sârbo-croată), avem foarte puțin de observat. Lexicul românesc, remarcă Theodoe Capidan, în aceste limbi a rămas aproape intact” ²⁰
Afirmatia lui Theodor Capidan, plină discernământ, de profunzime provocatoare, mi-a adus aminte de varianta unei doine din Banatul de Munte:
„Verdiță frunză de brei,
Nu știu, badeo, ce mai vrei.
Mi-ai cerut pită cu miere,
Eu ți-am dat buzele mele;
Mi-ai cerut colaci cu nuci,
Eu ți-am dat buzele dulci.”
După fiecare grupare de două versuri, îmi amintesc, linia melodică era continuată „trăgănat” de refrenul „Hai lui și iar lui”.
Din „defect profesional” am căutat explicații lexicografice pentru cuvintele brei și lui.
Imaginea lexicografică din DER plasează termenul brei în categoria largă a cuvintelor cu origine necunoscută: „ brei s.m. – Muschi (Mercurialis perennis. – Var. brii, brie. Origine necunoscută. Este posibil să fie în legătură cu gr. βρύoν, de unde brionia (Diculescu, Elementele, 484). Bg. brei (Candrea; Scriban) pare a proveni din rom.” Afirmatia etimologică e urmată de supozitii care nu se potrivesc cu o atitudine categorică. DLRM, DEX si NODEX trimit la bg. brei. MDA notează etimologie necunoscută. Pentru DEX, brie nu este varianta lui brei si are pluralul brii. Lexemul brioală (var. briolă) este sinonim cu brie, după MDA. În DETLR, M. Vinireanu consideră cuvântul de „origine incertă; probabil pre-latin”. Pentru S. Paliga lexemul este, probabil, de origine tracă: „brei The plant Mercurialis perennis, frequent in forests and shadowy places. Sometimes also called trepădătoare. The same root as in brie; see also the reference under br-, bre- as root of several names of plants.* A Bulgariam origin, as suggested in DEX, cannot be acceptable; an indigenous, Thracian origin in both languages is probable”(ED). Radicalul se găseste si în alte cuvinte românesti: brăbin, breabăn, briboi, brândusă, brâncă, brusture. Faptul că poate fi pus în legătură cu un termen din limba greacă arată un lexem preroman. Brei, cuvânt vechi în limba noastră, demostrează „ inefabila sa frumusete arhaică”
Fiecare cuvînt e un fenomen lingvistic. Fapt de cultură, circulația unui cuvânt determină, în procesul de naturalizare, altă istorie în limba care îl preia.
În spatial investigational etimologic, cuvântul „luică”e un alt caz interesant, de fapt ca multe altele. Apare în MDA: „luică” sf [ At: MARIAN, NA. 323/Pl: luici E: bg.люлкα] (Îvp) Leagăn”, cu varianta liuică. Se găseste doar în română (sinonim leagăn) si bulgară, fapt de uniune lingvistică balcanică. Prin „consens academic”(Dan Ungureanu) pot accepta etimonul bulgar. Dar tot MDA mă lămureste: „lului² [ At: PAMFILE, DUSM. 227 / V: (reg) luil~ / Pzi: -esc / E: cf lulu¹] (Pop) 1-2 vt (C. i. copii) A linisti sau a adormi prin legănare, repetând monoton silaba„lui”. 3 vr A face chef.”„Lulu” e formatie onomatopeică recunoscută si în MDA: „lulu¹ [ At: UDRESCU, GL./ E: fo] (Reg) 1 I Cuvânt care însoteste miscarea ritmică a legănatului.2 sn Leagăn care constă dintr-o bancă mobilă, de unul sau mai multe locuri, atârnată de o bară fixă Si: titeică”. Există si varianta lulăi vtr [At: GĂMULESCU, E. S. 151 / V: (reg) lului¹ / Pzi: lulăi / E: srb ljuljati] (Ban: Mun) 1-2 A (se) legăna”. Creatie expresivă este si „lui” în doina de mai sus. Cu sufixele -că, -uică s-au format o seamă de cuvinte românesti: puică, (mă)muică, maică, tuică „bâtă”, duică (termen de adresare de către o femeie mai în vârstă unei femei tinere), laică „fumuriu, negru spre alb”, atucă , atică, atuică (fir subtire de bumbac etc.), tătuică, fătuică, vătuică,Truică (Dimitrie) si câte vor mai fi.
În explicarea uniunii lingvistice balcanice trebuie să avem în vedere cronologia evenimentelor istorice, coborând la nivelul indoeuropean prin populatia pelasgă, limitele romanizării, bilingvismul, multilingvismul de la un moment istoric la altul, fiind antrenate triburi de diferite origini, populatia băstinasă, conservarea cauzelor care au dus la efecte, temeiuri obiective, prejudecăti, competitia la mod irational legată de orice tip de ideologie, de agresivitate culturală, să se tina seama de elementele obiective ale unitătii, de ceea ce se numeste străromână, de ceea ce a preluat antichitatea grecoromană, de recunoasterea orgoliilor, de asumarea mistificărilor.
Demitizarea istoriei noastre produce, pentru românii de pretutindeni, o cugetare providentială care tine loc de concluzie: „Dar, chiar lăsând la o parte fabulatiile si exagerările iresponsabile, cert este că dacii au sfârsit prin a se impune în constiinta românească. Se pare că au câstigat, în sfârsit, războiul cu romanii.”¹⁹ La aceasta adăugăm afirmatia: „Suntem un popor multimilenar, vechi si stăm aici de la facerea lumii”²⁰.
SIGLE:
DER Dictionarul etimologic roman ( Al. Ciorănescu).
DELR Dictionarul Etimologic al Limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (=
M. Vinireanu).
DEX Dictionarul explivcativ al limbii române.
DLRM Dictionarul limbii române modern.
DSL Dictionarul General de Stiinte. Stiinte ale limbii.
ED An Etymological Dictionary of the Romanian Language ( S. Paliga)
MDA Micul dictionar academic, ed. a II-a.
MN Muzeul National.
NODEX Noul dictionar explicativ al limbii române,
1. Vezi Jernej Kopitar, Albanische, walachische und bulgarische Sprache, Jahrbϋcher der Literatur, nr. 46, 1829.
2. Vezi Gustav Weigand, „Vorwort, zugleich Programm des Balkan-Archiv, Balkan-Archiv, ne.1, 1925, p. V-XV și „Texte zur vergleichenden Syntax der Balkansprachen, (în) Balkan-Archiv, nr. 4, p.53-70; Kr. Sandfeld, Linguistique balcanique: Problèmes et résultats, Paris, Champion, 1930.
3.Theodor Capidan, Raporturile lingvistice slavo-române, I. Influența română asupra limbei bulgare, (în) Dacoromania. Buletinul„Muzeului Limbei Române”, III, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj-Napoca, 1922-1923, p.123-124.
4. Idem, Prefață, Limbă și cultutră, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1943, p. 5.
5.Ibidem, cap. 13. Conceptul de „uniune lingvistică”apare la Jan Baudouin de Courtenay, polonez, 1845-1929, denumirea fiind impusă de lingvistul rus Nikolai Trubețkoi (1890-1938).
6. Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, De la origini până la începutul secolului al XVII-lea, ediție definitivă, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc.,1968. p. 225 și urm. Lingvistul german Klaus Steinke afirmă că cenzura din România a determinat înlocuirea termenului balcanic cu determinantul sud-est în European. Vezi K. Steinke, A, Vraciu, Introducere în lingvistica balcanică, Editura Universitătii „Al. I. Cuza”, Iasi, 1999, p. 5-6. În DSL (p.528) se consideră că termenul uniune lingvistică balcanică un un moment în evolutia lingvisticii românesti, precizându-se: „Din cauza faptului că sintagma uniune lingvistică este susceptibilă de a dezvolta anumite conotatii politice, cercetătorii au revenit astăzi la ternenul mai „neutru”utilizat de Kr. Sandfeld: lingvistică balcanică.”Probabil că Th. Capidan a avut în vedere România ca pozitie geografică si limba română vorbită în nordul, cât si în sudul Dunării.
7. Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique: Problèmes et résultats, Paris, Champion, 1930.
8. Alexandru Graur, „ Coup d՚oeil sur la linguistique balkanique”, (în) Bulletin linguistique, nr. 4, 1936, p. 31-45.
9. E. Coșeriu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise. Editate de Nicolae Saramandu, Buc., Ed. Academiei Române, 2005, p. 176.
10. M. Vinireanu, Despre substratul limbii grecesti, în Revista de lingvistică si cultură românească, nr 15, 2018.
11. Vezi http://gandirea.ro/influenta-limbii-române-asupra-graiurilor-maghiare-vazuta-de-la-budsiapesta (28/01/2019).
12. Florin Curta, The Making of the Slavs: History and Arcaeology of the Lower Danube Region, C. 500 – 700, Cambridge: Cambridge University Press, 2001. Este interesant de amintit că istoricul polonez Joachim Lelewel credea că dacii ar fi stămosii polonilor, după Florin Curta, Etnogeneza românească în istoriografia polonă, d1wqtxts1xzle7.cloudfront.net.
13. Alexanru Suga, Din istoria românilor. Probleme si perspective, Madrid, Ed. Carpatii, 1982, p. 33.
14.Theodor Capiodan, Op. cit., p. 229.
15. Maxim Mladenov, Arealna harakteristika na romanski elementi v bălgarskite dialekti, în Die slawischen Sprachen, XII, 1987, p. 75-122, apud N. Saramandu (2020), Despre elementul romanic în limbile slave meridionale, SRAZLXV, 19 – 31.
16. Theodor Capidan, Op. cit., p.231.
17.Vladimir Georgiev, The genesis of the Balkan Peoples, în „The Slavonic and East European Review”, nr. 1o3, 1960, p. 285-297, cf. groznijat.tripod.com.
18. Despre originea si rolul valahilor conform cronicarilor bizantini, din punct de vedere militar, vezi E. Stănescu, Les „Vlahoi” Kinnamos et Choniatès et la presence militaire byzantine au nord du Danube sous les Comnènes, în Revue des Études Sud-Est Européennes, IX,1971, 3, p. 588-592 si V. Mărculet, Vlahii în actiunile militare din timpul Comnenilor, în Revista de istorie Militară, 2 (60), 2000, p. 46-47; Florin Curta, Imaginea vlahilor la cronicarii Cruciadei a IV-a, Arheologia Moldovei, XXXVIII, 2015, p. 25 si în continuare. Despre locul valahilor, vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsului Balcanice în evul mediu, Ed. Academiei, Bucuresti, 1959: „Prin hrisovul împăratului Vasile al II-le, „vlahii din toată Bulgaria”(anul 1020, n. n.) au fost supusi de-a dreptul arhiepiscopiei Ohrida. Prin Bulgaria se întelege întreg teritoriul anexat de bizantini, prin urmare nu numai partea apuseană a Macedoniei, cu centrul la Ohrida, ci si regiunera din sudul Dunării, care nu fusese încorporată până atunci. Prin aceasta împăratul creează vlahilor (…) o situatie privilegiată, p. 136. Faptul este interpretat ca o dovadă „precisă a situatiei difuze si a numărului lor nu prea însemnat”, p.13, ceea ce nu poate explica suficient caracterul românescc al imperiului intemeiat prin răscoala fratilor Petru si Asan. Despre convietuirea românilir si slavilor si prima Tară Românească, vezi P. P. Panaitesu, Români si Bulgari, 1944, Bucuresti.
19. Vezi Eugeniu Silviu Teodor, Epoca romană târzie si cronologia atacurilor transdanubiene. Analiza componentelor etnice si geografice (partea întâi, de la 469 la 565), MN , Bucuresti 2002, p. 3-35, https://scribd.com > doc > Muzeul National; (partea a doua, de la 565 la 626), MN 15, Bucuresti, 2003, 3-36, https://www.mnir.ro (PDF) ; (partea a treia, concluzii), https://biblioteca-digitală.ro
20. Th. Capidan, op. cit., p. 289.
21. Lucian Boia, Istorie si mit în constiinta românească, Ed. a 2-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000, p. 16.
22. M. Vinireanu, Cultura greacă si furtul de identitate, în Revista de lingvistică si cultură românească, nr. 3o, 2021.
Constantin Teodorescu, New Dundee, ON Canada
|
Constantin Teodorescu 8/12/2024 |
Contact: |
|
|
