Artimii - Un sfert de veac de … Canada
Mă uit nostalgic în urmă la tânăra care într-un mijloc de august de la sfârșitul mileniului trecut pornea pe un drum pe care nu-l putea înțelege. Își concentra întreaga energie în prezentul care o urca pentru prima oară, cu toată înfrigurarea de rigoare, într-un avion ce avea să o ducă la ce părea pe atunci capătul pământului. Încerca să nu aibă nici un regret și nici o așteptare și mai ales nici un vis. Înțelesese deja cât de ușor se pot transforma acestea în coșmaruri. Se gândea doar că viața ar putea începe chiar atunci, ușor după 30 de ani, pentru că în sfârșit ceea ce o convinsese să zboare peste un întreg ocean era certitudinea iubirii. Și nu s-a înșelat. După alți 25 de ani ar face la fel pentru că într-o casă plină de dragoste nu s-ar putea simți vreodată imigrantă.
Casa acesta pe care am început-o, așa cum se spune pe la noi, ”de la cuțit și furculiță” și care s-a îmbogățit an după an cu viață și emoții umplând fiecare colț al ei. Un fel de arcă a speranței și a echilibrului. Povestea ei nu este una neobișnuită, o văd repetată în mai toate casele de pe strada mea dintr-un modest cartier din suburbia metropolei. Adunate din toate zările pământului, familii exact ca a noastră încercând să își facă un rost în lumea fără istorie. Ne-am împărtășit grijile, bucuriile, ne-am străduit să construim o viață bună pentru noi și copiii noștri. Mă uimește cum, de câte ori ne-am adunat cuvintele din inimă, am vorbit aceeași limbă indiferent de accent. Și am fost mai puțin străini și singuri.
M-am întrebat însă deseori dacă singurătatea emigrării e diferită. Îmi pare în multe privințe oarecum justificabilă pentru că există o scuză exterioară. E mai trist, mai dureros să fii străină și singură printre ai tăi și le-am experimentat din plin pe amândouă.
Interior nu e nimic pierdut, pentru că însingurarea, izolarea, renunțarea nu au însemnat nici o clipă vid, goliciune interioară. Pericolul e când tristețea lor te face să compari lucrurile bune dintr-o parte cu cele rele din cealaltă și să regreți un trecut ce oricum nu mai există, sau să trăiești schizofrenic, disociat în două lumi, halucinând.
Singurătatea emigrării e în același timp o mare șansă, aceea de a te re-cunoște în oglinda vastă a lumii. Doar tu, fără proptelele obișnuite ale celor ce îi crezi ca tine. Doar tu, un aspect particular al unei țări din pământul căreia ai fost plămădită și al cărei relief îl porți implicit în tine. Doar tu, o provincială necunoscută la întâlnirea cu Ceilalți.
Încetul cu încetul, îți găsești propriul trib oriunde și nu de puține ori în această lume diversă rămâi surprinsă de cine se adună în jurul tău - prieteniile imigrării sunt cu adevărat incredibile daruri. Cred însă că încercarea cea mai grea e armonizarea tribului celui mai mic, al familiei, mai ales când nu ai șansa familiei extinse. Ei, familiei, trebuie să îi dai rădăcini și aripi în același timp, identitate și libertate, tradiții, valori și deschidere. Cu ea trebuie să navighezi întâi de toate prin labirinturile relațiilor de prietenie și iubire în circumstanțe sociale care îți sunt de multe ori necunoscute.
Subiectiv, dacă ar fi să dau un nume experienței imigrației, i-aș spune ”realism magic” - un termen inventat pentru literatura lui Marquez, pentru veacul de singurătate al familiei Buendía din Macondo în care destin, mit, istorie se amestecă poetic. Sigur că e o exagerare a minții mele care trăiește un pic prea mult în literatură, dar termenul mi se pare fascinant poate pentru că asociază conștientul și imaginarul, așa cum fac cei ce aleg plecarea.
Am plonjat și noi cu picioarele înainte în realitatea Canadei, cu toată ”mitologia” personală în cele două binecunoscute valize, cu haina bicoloră a obiectivității și a optimismului pe umeri. Am configurat noul spațiu după propria imaginație, păstrând simbolurile ce ne definesc profund, îmbrățișând altele noi care ne fac să devenim mai mult decât credeam că putem fi, împletindu-le într-un Acasă stabil și autentic. Sigur că toate s-au făcut cu mult efort, dar în aceeași măsură îmi par dincolo de real. Și mai sunt atâtea de trăit, de înțeles, de iubit în următorul sfert de veac și după vreo alte două ne vom fi pierdut conturul concret devenind povestea primilor emigranți din familie, începătorii unei noi ‘saga’.
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 8/11/2024 |
Contact: |
|
|
