Campania din Balcani (Primul Război Mondial)
Campania din Balcani a avut loc în timpul Primului Război Mondial (28 iulie 1914 — 29 septembrie 1918); acțiunile de pe acest teatru de luptă s-au desfășurat în Peninsula Balcanică, inclusiv România.
Pe fronturile din Balcani s-au confruntat forțele Antantei (sârbe, muntenegrene, elene, franceze, britanice, italiene, române și ruse) cu cele ale Puterilor Centrale (austro-ungare, germane, otomane și bulgare).
Luptele din Balcani pot fi împărțite în mai multe campanii: Campania din Serbia (iulie 1914 – noiembrie 1915), Campania din Muntenegru (ianuarie 1916), Campania din Macedonia (noiembrie 1915 - septembrie 1918) și Campania din România (august 1916 - decembrie 1917). În istoriografia rusă, Campania din România este considerată ca parte a luptelor de pe frontul de răsărit, în timp ce istoricii occidentali o încadrează ca parte a luptelor din Balcani.[1]
Frontul din Balcani a acoperit un teritoriu foarte mare din Peninsula Balcanică. S-au dus lupte pe teritoriile Serbiei, Muntenegrului, Greciei, Albaniei, Bulgariei și României.
Luptele în Balcani au început odată cu declarația de război a Austro-Ungariei împotriva Regatului Serbiei și Muntenegrului. Campania trupelor austro-ungare din 1914 s-a dovedit un eșec, ele nereușind să înfrângă rezistența trupelor sârbești. Spre sfârșitul anului 1914, frontul din Balcani se stabilizase, transformându-se într-un război de tranșee. În toamna anului 1915, forțele combinate germano-austriece au atacat cu putere armata sârbă epuizată după luptele grele de până atunci. În plus, alături de armatele austro-ungare și germane intraseră în luptă ca aliați și forțele bulgare, care au declanșat o ofensivă împotriva Serbiei dinspre est. În acest timp însă, la Salonic fuseseră debarcate trupe anglo-franceze. Trupele sârbe au fost nevoite să se retragă în Albania, de unde au fost evacuate pe insula Corfu. După ocuparea completă a Serbiei și Muntenegrului de către Puterile Centrale, trupele sârbe și muntenegrene s-au alăturat celor ale Antantei din Salonic, care au deschis luptele pe un nou front, frontul din Macedonia.
În august 1916, după o serie de succese inițiale pe frontul din Transilvania, deschis la intrarea României în război de partea Antantei, armata română a fost zdrobită de o ofensivă comună austro-germano-bulgară și cea mai mare parte a teritoriului țării a fost ocupat.
Până în septembrie 1918, luptele de pe frontul din Macedonia au avut o intensitate scăzută, pentru ca după această dată, forțele aliate engleze, franceze, sârbe și elene (Grecia intrase în război de partea Aliaților în 1917) reușind să înfrângă Bulgaria. Bulgaria a cerut armistițiul pe 29 septembrie același an.
Perioada antebelică
Cauzele Primului Război Mondial în Balcani
Articole principale: Războaiele balcanice și Criza bosniacă.
Peninsula Balcanică a fost denumită și „butoiul cu pulbere al Europei”. Balcanii au fost cuceriți în secolul al XV-lea de Imperiul Otoman, iar popoarele din regiune au trebuit să îndure jugul turcesc pentru mai multe sute de ani. Cu timpul, o dată cu dezvoltarea Imperiului Austriac (Austro-Ungar) multinațional au devenit manifeste și dorințele hegemonice ale acestuia în regiune. Popoarele supuse din Balcani au declanșat o serie de războaie de eliberare națională.[2]
La mijlocul secolului al XIX-lea, în regiune au început să se formeze statele independente moderne – Grecia, Serbia, România și Bulgaria. După obținerea independenței, statele nou formate au trebuit să facă față unui nou inamic, Imperiul Austro-Ungar, care încerca să atragă Balcanii în sfera lui de influență.
Unele dintre aceste state au încercat să-și asigure apărarea independenței prin alianțe precum a fost Liga Balcanică, sprijinită în mod activ și de Imperiul Rus, dornic de a influența politic evenimentele din regiune. Membrii Ligii Balcanice au fost Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru. Ei doreau recuperarea teritoriilor Imperiului Otoman (turcesc) locuite de sârbi, bulgari, greci și chiar alungarea turcilor din Balcani.[3] Cu toate că făceau parte din ligă, bulgarii au început să se îndepărteze treptat de aliații lor.
Granițele statelor balcanice după primele două războaie balcanice 1912-1913
Țările balcanice sperau să poată să-și lărgească teritoriile naționale în detrimentul Imperiului Otoman. Regatul Bulgariei a încercat să cucerească tot răsăritul Balcanilor. Regatul Serbiei dorea să cucerească o ieșire la Marea Adriatică, să ocupe Macedonia și Albania. Regatul Muntenegrului dorea cucerirea mai multor porturi aflate încă sub stăpânirea turcă și a Sandžakului. La rândul lui, Regatul Greciei dorea să-și extindă teritoriul în dauna Turciei.[2]
Conflictele dintre țările balcanice aveau să devină acute, ducând la izbucnirea unui război antiturc, în timpul căreia Liga Balcanică a reușit să învingă Imperiul Otoman. Toate posesiunile europene ale Turciei, cu excepția Istanbulului și zonei adiacente, au trecut sub controlul învingătorilor.[4]
Victoria nu a însemnat însă sfârșitul conflictelor în regiune. Puterile învingătoare își disputau teritoriile nou cucerite. Astfel, Serbia și Bulgaria au intrat în conflict pentru Macedonia, Grecia și Bulgaria pentru Tracia, în timp ce România avea pretenții teritoriale asupra Cadrilaterului. Aceste contradicții s-au dezvoltat rapid, ducând la izbucnirea celui de-al doilea război balcanic, în care Serbia, Grecia, România, Muntenegru și Turcia s-au aliat împotriva Bulgariei, pe care au înfrânt-o rapid.[2]
În urma celui de-al doilea război balcanic, Macedonia a fost împărțită între Grecia și Serbia, Turciei i-a fost retrocedată o mică parte a posesiunilor ei europene, iar România a ocupat Cadrilaterul.[5]
În 1908–1909 avea să apară așa-numita „Criză bosniacă”, în timpul căreia Imperiul Austro-Ungar, sprijinit de Imperiul German, avea să-și manifeste dorința pentru afirmarea hegemoniei în regiune, ocupând, iar mai apoi anexând Bosnia și Herțegovina. Ocuparea acestei regiuni reprezenta pentru Serbia un atac împotriva intereselor ei. În primul rând, Bosnia și Herțegovina, cu o numeroasă populație sârbă, reprezenta un teritoriu a cărei ocupare ar fi asigurat mult-dorita ieșire la Marea Adriatică. În al doilea rând, guvernul de la Belgrad se temea că anexarea de către Austro-Ungaria a Bosniei și Herțegovinei nu este decât o etapă intermediară, premergătoare ocupării Serbiei înseși.[3]
Austro-Ungaria a știut cum să acționeze ca să obțină recunoașterea internațională a anexării Bosniei. Imperiul Rus, acționând cu prudență în fața alianței dintre Germania și Austria, a recunoscut fără entuziasm anexarea de către Viena a Bosniei-Herțegovina. Serbia, aliat al Rusiei, a fost de asemenea nevoită să recunoască anexarea. Această înfrângere pe plan diplomatic a fost greu digerată la Belgrad și Sankt Petersburg. Sârbii au avut însă o atitudine diferită de guvernul de la Belgrad. Astfel au început să apară organizații clandestine precum Mâna Neagră, care luptau pentru unirea Bosniei cu Serbia.[6]
În același timp, și Viena se temea că ar fi putut pierde în favoarea Regatului Serbiei provinciile Voivodina și Bosnia, cu o populație sârbă importantă. Pozițiile politice ale radicalilor naționaliști erau întărite după anexările teritoriale datorate victoriilor în războaiele balcanice. În cadrul armatei și administrației sârbe existau numeroși activiști ai organizației „Mâna Neagră” plasați în funcții importante. Organizația secretă era sprijinită de personalități de la cele mai înalte niveluri din guvernul sârb. „Mâna Neagră” acționa pe teritoriul Austro-Ungariei pentru destabilizarea situației politice din teritoriile locuite de slavi. În 1913, trupele sârbe au intrat în Albania, agravând și mai mult tensiunile din Balcani. Serbia a fost obligată să se retragă ca urmare a presiunilor internaționale, iar criza din Albania a fost folosită de diplomația de la Viena pentru prezentarea Belgradului ca potențial agresor și inamic al păcii și pentru o eventuală declarație de război.[7] Astfel, rivalitatea dintre Serbia și Austro-Ungaria pentru controlul asupra teritoriilor locuite de slavii sudici a fost motivul principal pentru izbucnirea războiului.[3]
Atentatul de la Sarajevo
Articol principal: Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand.
Sârbii nu s-au împăcat nicio clipă cu ideea anexării Bosniei și Herțegovinei de către Austria. În Serbia au început să apară organizații clandestine naționaliste, care aveau ca obiectiv principal eliberarea Bosniei de sub dominația austriacă. Cea mai puternică și bine organizată grupare clandestină sârbă a fost Mâna Neagră, care însă milita și pentru unirea Bosniei cu Serbia, ca și organizația Mlada Bosna (Tânăra Bosnie).[8]
Gavrilo Princip
Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei
La sfârșitul lunii iunie 1914, moștenitorul tronului austro-ungar, Arhiducele Franz Ferdinand, împreună cu soția sa, Sophie Chotek, au sosit într-o vizită la Sarajevo, principalul oraș al Bosniei. Ferdinand era considerat un sprijinitor al ideii „triplei monarhii” austro-ungaro-slave. Apariția unui al treilea regat slav ar fi reprezentat o amenințare politică majoră pentru Serbia, care își arogase rolul de portdrapel al luptei de emancipare a slavilor de sud.[8]
Militanții organizației naționaliste Mlada Bosna au luat în calcul organizarea unui atentat la Sarajevo pentru uciderea arhiducelui Ferdinand. Atentatul a fost planificat de șase conspiratori.
Pe 28 iunie 1914, Franz Ferdinand a sosit la Sarajevo cu trenul, la invitația generalului Oskar Potiorek, guvernatorul Bosniei și Herțegovinei. De la gară, cele șase automobile ale cortegiului arhiducelui s-au îndreptat spre centrul orașului. Atentatorii s-au poziționat de-a lungul traseului cortegiului oficial. Nedeljko Čabrinović a aruncat o grenadă spre mașina arhiducelui, dar a ratat ținta, și a fost arestat de poliție. Se părea că atentatul a eșuat. După ce Franz Ferdinand a ținut un discurs la primărie, el și-a exprimat dorința de a-i vizita la spital pe răniții atentatului eșuat. Deși Potiorek a hotărât ca mașina arhiducelui să urmeze un traseu ocolit, dintr-un motiv care mai este încă subiect de dezbatere, șoferul a urmat altă rută, ducându-i pe arhiduce și pe soția sa în dreptul atentatorului Princip.[9] Gavrilo Princip a alergat spre mașină și a deschis focul, mai întâi asupra soției arhiducelui, iar mai apoi asupra lui Franz Ferdinand. După atac, Princip a încercat să se otrăvească și, cum otrava nu și-a făcut efectul, să se împuște, dar a fost capturat viu.
Imediat după asasinarea arhiducelui la Sarajevo au avut loc în Austro-Ungaria atacuri împotriva sârbilor. Toți cei șase conspiratori au fost arestați. Unul dintre ei a declarat în timpul anchetei că grenadele și armele au fost furnizate de guvernul de la Belgrad. Această declarație a fost folosită de autoritățile austriece ca să acuze Serbia că a sprijinit teroriștii.[9]
Criza din iulie
Articol principal: Criza din iulie.
Încă din 1913, Austro-Ungaria a încercat să atace Serbia pentru a îndepărta principala amenințare la adresa supremației Vienei în Balcani, dar până în acel moment nu avusese nicio bază legală. Motivul perfect pentru declarația de război a fost oferit de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand.
A doua zi după producerea atentatului, ministrul de externe austriac, contele Leopold Berchtold, i-a scris premierului István Tisza, informâdu-l despre intenția de a folosi „crima de la Sarajevo pentru reglarea conturilor cu Serbia”. În același timp, împăratul Austriei Franz Josef I a primit asigurări din partea împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea cu privire la sprijinul Berlinului în conflictul cu Serbia.[10] Guvernul austriac a luat hotărârea finală în ceea ce privește conflictul cu Serbia pe 19 iulie.
Pe 23 iulie, Austro-Ungaria a remis Serbiei un ultimatum în zece puncte. Punctul cinci al ultimatumului prevedea ca Belgradul să permită organelor de forță austriece să desfășoare acțiuni de suprimare a oricăror activități antiaustriece. Respectarea acestui punct de către sârbi ar fi dus la o încălcare gravă a suveranității și constituției statului sârb. Ultimatumul avea prevederi care nu puteau fi acceptate de niciun stat suveran. Guvernul austro-ungar de la Viena căuta astfel cu orice chip să obțină un motiv de război.
Guvernul sârb a acceptat nouă dintre punctele ultimatumului, mai puțin punctul cinci. Neacceptarea acestui punct a fost interpretată de austrieci ca o respingere a ultimatumului în întregime. Personalul diplomatic austro-ungar a părăsit Belgradul. Imperiul Rus a încercat să aducă partea austriacă la masa tratativelor, urmând să se poarte negocieri pe baza răspunsului părții sârbe. Regatul Unit, Franța și Italia au propus Vienei ca diferendul să fie discutat în cadrul unei conferințe a Marilor Puteri Europene. Austriecii au refuzat categoric orice negociere. Prințul-regent al Serbiei, Alexandru I a cerut sprijinul împăratului Rusiei Nicolae al II-lea, care declarase public că nu va părăsi Serbia la greu.[11]
După respingerea tuturor propunerilor de pace, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei pe 28 iulie 1914.[12] Pe 31 iulie, Franz Josef a semnat decretul de mobilizare generală în Austro-Ungaria. Pe 29 iulie, Nicolae al II-lea ordonase mobilizarea generală în Rusia. A doua zi, Germania a cerut oprirea pregătirilor de război ale Rusiei, iar țarul a făcut o ultimă încercare pentru oprirea războiului, dar propunerile Sankt Petersburgului pentru reluarea negocierilor de pace au fost respinse categoric de austrieci.
Pe 1 august 1914, Imperiul German a declarat război Imperiului Rus. Două zile mai târziu, Franța a declarat război Germaniei, urmată pe 4 august de Regatul Unit. Începuse Primul Război Mondial.[11]
|
Dumitru Constantin 8/6/2024 |
Contact: |
|
|
