Aura unui geniu - George Enescu ( 19 august 1881 com. George Enescu - 4 mai 1955, Paris) partea a II a
„Pentru noi și pentru toți, Enescu rămâne
un OM; o Culme și un Simbol!”
(Paul Constantinescu-compozitor sibian)
Personalitatea mondială a Maestrului George Enescu s-a format între finalul veacului al XIX-lea și jumătatea de secol al XX-lea, mai cu seamă în primul sfert de veac XX, în condițiile în care Patria sa, Patria noastră – Dacoromânia, Paradisul marilor genii- profeți ai omenirii trecea prin mari transformări istorice,-sociale și culturale.
Aluatul dospirilor geniale implică frământătura întru Duhul Sfânt și Neam într-o viziune care dezmărginește Omul ales, Omul providențial de condiția timpului și a spațiului.
Geniul monoteist, precreștin sau creștin este din lume, dar e în comuniune cu Dumnezeu-Atotcreatorul.
Trei lucruri i-au fost Maestrului George Enescu pietre de moară, nu de temelie: cititul, scrisul și catedra. Marele Român care a cântat lumea și-a încântat-o de la un capăt la altul, inclusiv Patria dragă, cu tărâmul ei miraculos – Moldova, a citit puțin, foarte puțin, aproape deloc...
„Puțină proză. Foarte puțină poezie. Lumea crede că un muzician care se respectă trebuie să știe să-și pună gândurile în rime. Ce eroare! O artă este prin ea însăși o lume închisă, un templu magic, în care nu simți nici nerăbdare, nici dorința de a evada.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, trad. Romeo Drăghici și N. Bilciurescu, Ed. Muzicală, București, 1982, p. 113)
Eu cred că două temeri au stat la baza sărăciei literare a Maestrului: timpul acordat cititului l-a închinat muzicii și neamestecul în aria muzicii, în universul ei, cu altceva decât muzică. Deși, sincer cred că frumusețea princiară a literaturii ar fi adus un regal de mireasmă muzicii celeste!
De asemenea scrisul pentru marele muzician a fost un real supliciu, un adevărat coșmar. „Muncă de ocnaș! Rad și șterg mai mult decât scriu și mai cu seamă aștept... ascult... lucrez încet și în taină... Muncesc cu trudă și cu bucurie...Nu sunt niciodată total mulțumit. Niciodată! (ibid., p. 97-100)
A fi profesor în adevăratul sens al cuvântului, vorba marelui Petre Țuțea: „făuritor de inteligență, de conștiință, de înțelepciune!, înseamnă un Dar divin. Gândiți-vă la cel mai mare ÎNVĂȚĂTOR al lumii – IISUS HRISTOS! Învățătura Lui este vie și pururea dătătoare de viață!
Profesiunea de Învățător, de Profesor împlică un har, o chemare, o vocație, o alegere, o misiune, o erudiție, o oratorie, o pedagogie, o jertfă, o cruce, o înălțare, o biruință, o înviere!
Maestrul George Enescu deși a profesat mult timp a fost grav dezamăgit, fiindcă nu și-a exercitat profesia ca vocație, ci ca meserie. „Totul în viață mă interesează – chiar să colecționez timbre poștale. O singură meserie însă mi-a displăcut întotdeauna: aceea de profesor. Din nefericire am practicat-o foarte mult... Îmi displace sonoritatea cuvântului; dacă în loc de „profesor” am spune „camarad mai vîrstnic” și „tineri colegi” în loc de elevi...” (ibid, p. 106)
Absența cititului divers, de bună calitate, pentru multa documentare, făcând din profesia, din vocația, din misiunea de profesor, o meserie banală, i-a fost un coșmar, un calvar, o povară, care i-a făcut toată viața o Golgotă, chiar dacă conștient de geniul său hărăzit de Sus, a cunoscut surâsul bucuriei doar câteva clipe cât au ținut capul de afiș, lucrările ori capodoperele sale.
Raportându-mă la cele 3 pietre, care au fost pentru geniul nostru, Enescu, de moară, pentru mine pot spune că au fost/ sunt Pietre de temelie ale Creației. Am citit foarte mult, enorm de mult. Peste 30.000 și mai bine de cărți. Carte rară, cultă, mai bine de o jumătate de secol!
Încă citesc uneori cca 200-300 de pagini pe zi. Pasiunea aceasta încununată cu iubirea de Patrie, de marii înaintași și dragostea de Dumnezeu, mi-au înlesnit dincolo de har, ușurința scrisului frumos, cu mesaj, cu ecou, ce pentru mine înseamnă har și prinos de har, muzică și poezie, metafizică și mistică, istorie și literatură, artă și contemplare, dar și dor și binecuvântare!
Cititul pentru mine înseamnă Muzica mea! Scrisul este Poezia mea care mă fascinează! Cuvintele alese – Mlădițe ale Logosului divin conferă autorului harisma sacerdoțiului literar!
Ce să mai spun de vocația de Profesor, de Dascalos, cum spuneau traco-geto-dacii! Misiunea mea de profesor a fost și ea un Dar divin. Stăpânind cu ușurință și profunzime Careul de Ași Filosofie-Istorie-Literatură-Teologie, exercițiul la Catedră a fost pentru mine un continuu spectacol de bucurie, un concert aproape regal ca al atâtor privilegiați universali ai Muzicii.
Adăugând după anul1989, la Careul de Ași și Filocalia mărturisitorilor români contemporani, am alcătuit Chinta royală (o parte însemnată dintre Mărturisitori noștri i-am cunoscut personal), datorie de onoare și conștiință pentru care am luptat și lupt, am mărturisit și mărturisesc permanent prin grai și scris: Adevărul, Frumosul, Libertatea, Credința, Jertfa, Martiriul, Crucea.
Filocalia lor întru Învierea Neamului, a Nației și-a acestora întru Învierea Domnului! Amin!
Cele șapte elemente fundamentale în viața unui creștin valah, hărăzit de Fecioara Maria: iubirea de Patrie, dragostea de Dumnezeu, venerarea de Mamă și conștiința de familie, cititul, scrisul, vocația de profesor sunt ca niște entități definitorii pentru creația, ființa și persoana creștinului ortodox dacoromân mărturisitor!
Într-una din zile, era prin anul 1906, lui Enescu, după ani de muncă titanică a creației, după ce Lotusul albastru i-a căzut în apă (a eșuat) un gând mai îndrăzneț i-a șoptit: Oedip! Era în frumusețea celor 25 de primăveri, când l-a fulgerat ideea de a compune muzică pentru teatru.
Enescu a avut o singură consoartă de spirit: Muzica. „Cine iubește muzica, scrie Arhiepiscopul Calinic de Argeș, este un om din Dumnezeu!”(Calinic Episcopul, Mersul printre stele, Argeș-2007)
Oedip este un subiect major, fascinant care te alege el pe tine, nu invers. Marele tragedian traco-get Sofocle a dat naștere celor două tragedii regale: Oedip-Rege și Oedip la Colona.
Așa a fost ca strigarea străbună să ajungă și la urechea fină și mâna măiastră a lui George Enescu, care a purces înspre zborul muzicii către sferele celeste, cum năzuia și poetul Ion Larian Postolache: „La orga mea din suflet, la ceas adânc de noapte,/ Eu șlefuiesc carate în grai moldovalah.” (Însemnări Literare, în Gândirea, Anul II, Nr. 4/ 1993)
Sonatele și-au primenit în glasul ispititor susurul lirismului enescian, iar Rapsodiile au preluat temele folclorice fără a le denatura, ci doar modificându-le simfonic. Așa cum Eminescu a regândit mitul hyperionic pentru capodopera Luceafărul, la fel George Enescu a regândit mitul traco-elen al lui Oedip, topind laolaltă în creuzetul inspirației sale, drama, muzica și poezia.
Avea însă nevoie de cineva să scrie libretul. L-a găsit în persoana lui Edmond Fleg – Fleigenheimer, un elenist remarcabil. Era către finele anului 1913. În 1914 a început războiul. În 1917, când guvernul român, mai exact Marele Maestru al luminaților Nicolae Titulescu a oferit tezaurul național spre păstrare Londrei regale și Rusiei țariste, Enescu și-a expediat și el manuscrisele, care au ajuns la Moscova și unde au dormit 7 ani într-o pivniță a Kremlinului.
În anul 1924, de 1 Martie, Enescu se afla în S.U.A., când a primit o telegramă-mărțișor: „Lăzile dumitale regăsite la Kremlin. Semnat: Fleg.” S-a reluat colaborarea între Enescu-Fleg. A început cu primele note pe hârtie la Lausanne-Elveția, urmând apoi lucrarea titanică propriu-zisă: 4,5 luni, apoi cu alte 16 luni și cu multe intermitențe, vreme de 8 ani.
„Într-un cuvânt, Oedip mi-a stăpânit gândurile timp de un sfert de veac, luându-mi zece ani de muncă. Punctul final l-am pus la Tescani, într-o casă scumpă mie, întrucât se afla de cinci sute de ani, împreună cu moșia ce o înconjoară, în familia soției mele... (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, trad. Romeo Drăghici/ N. Bilciurescu, Ed. Muzicală, București-1982)
Drama Oedip are 4 acte și 6 tablouri. Personajul Oedip este un personaj universal, aparținând tuturor timpurilor și tuturor vremurilor. Concentrarea supremă, permanentă a lui Enescu i-a frământat neîntrerup inima, inspirația, nemărginirea aurei sunetului: Vox Maris-Glasul Mării. Anticipând expresia scriitorului, istoric, filosof get, Plutarh din Cheroneea (46-127 d.Hr.):
„Un om ce nu are muzică într-însul/ Și nu este mișcat de armonia sunetelor dulci,/ E în stare de trădări, vicleșuguri și prădăciuni!” Enescu s-a podidit de muzică, scriind muzică, nu despre muzică. „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, care m-a creat.” (Bernard Gavoty, op. cit., p.114)
Pentru George Enescu, dragostea de Muzică și iubirea de Patrie au alcătuit un tot armonic de gândire, de simțire, de trăire, de viață, fiindcă cele două iubiri se sprijineau una de alta. „Sufletul lui creștin, așa cum remarca poetul creștin ortodox Ovidiu Papadima, căuta tiparul mâinii lui Dumnezeu în creațiune.” (Ovidiu Papadima, Biruința Sufletului, în Gândirea, Anul II, Nr. 4/ 1993)
Flagelul primei încleștări mondiale i-a sfâșiat inima Marelui Enescu, asemeni Patriei sale dragi, apocalips surprins de genialul poet al Crucii, pătimitor, mărturisitor Demostene Andronescu:
„Și-a slobozit cel necurat zăvozii -/ Arhangheli negri, cu sclipiri de smoală;/ Pe scena lumii, unduindu-și solzii,/ Dansează Salomeea-n pielea goală.// Scâncește de durere-ntreaga fire/ Și plâng pe la răscruci de ceruri îngeri,/ Se-ndoaie grinzile nemărginirii/ Sub greutatea cosmicei înfrângeri.// În creștetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mâini stă, abătut și trist,/ În jur se sting luminile mereu/ Și-ngenuncheat alături plânge Christ.” (Demostene Andronescu, Apocalips – Repere într-un Peisaj lăuntric, cf. Rost, an V,nr.58/ Decembrie, 2007)
În vremea Apocalipsei Regatului Român, 1917, când monarhia s-a retras cu guvernul la Iași, două mari personalități au concertat voluntar pe scena teatrului moldav de război: regina Maria, cu cu inima ei mare, cu doamnele ei aristocrate printre răniți și Enescu printre suferinzi.
Numai marile realizări creative care se răsfrâng în Artă sub natură estetică și etică, frumosul și binele, adică floarea și fructul întrupează și zidește realmente un mare univers poetic. „Bucură-te mânuitorule de sunete, grăia poetul Petru P. Ionescu, pentru că și tu ești un ziditor de univers poetic!” (Universul Poetic, în Gândirea, Anul IV, Nr. 3-4/ 1995)
Finalizând cu mare succes capodopera sa Oedip, Enescu avea să ne mărturiseacă din nou: „Ajungând la liman, privesc în urmă oceanul vieții: valurile se pierd în depărtări și nu mai rămâne decât o oglindă lucie care răsfrânge cerul–cerul meu: muzica”.(Bernard Gavoty, op. cit.)
Reprezentarea celebrei drame Oedip, renăscută de Enescu, la Opera din Paris a fost audiată și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga prin emisiunea rodiodifuziunii, care realmente a fascinat-o. „Toate accentele se unesc pentru a forma o strălucită operă, în care o întreagă viață se rezumă, și atâtea din ele sunt ale noastre, chiar dacă străinii nu pot ghici de unde vin.
De la noi – solemnitatea care se găsește atavic în sufletul celui născut pe plaiurile vechii Moldove eroice, acea maiestate calmă ca a biruitorilor voievozi; de la noi – pietatea adâncă și discretă ca acelorași domni înălțători de sfinte lăcașuri, cu adânc de umbră și pace șoptită de rugăciunile de noapte târzie; de la noi – duioșia țipetelor de fluier în amurguri dumnezeești de blânde și, mai ales, de la noi – acea strămoșească măsură, acea înfrângere a tot ce strigă, țipă și urlă, acea oprire de la orice gest care trece de o margine instinctiv întinsă în fața oricărei manifestații, care, ca să fie sinceră, nu trebuie să iasă din misterul intimității celei mai desăvârșite.” (Zoe Dumitrecu-Bușulenga, Contemporanii mei Portrete, Ed. Nicodim Caligraful, 2019, p. 17-18)
Regele trac Oedip depășește blestemul proorocit, fiindcă după spusa lui: „Omul, Omul e mai puternic decât destinul!” Astfel, monarhul nu mai merge spre moarte, ci spre reintegrare în armonioasa ordine cosmică, unde se împlinea împăcarea supremă:
„Pe drumul meu din urmă mi se deschid iar ochii./ Mai ieri dus orb de mână, azi eu călăuzesc./ Prin iarbă, flori și iederi, urmeză-mă aproape/ Prin susurul ce-l scapă primăvăratici ape.../ Spre ceasul cel din urmă, al meu senin pășesc/ Și ochii-mi, cu lumină, în moarte-au să se adape...”
Marele George Enescu a fost prințul meloman al Moldo-Valahiei. „Muzica, spunea eseistul armân creștin Ovidiu Papadima, are atâtea legături manifeste cu poezia, - fie ea confesiune, fie ea spectacol.” (Ovidiu Papadima, Cu Cît Cînt, Atîta Sînt – Antologie a poeziei populare, Ed. Minerva, București-1987)
Enescu a fost predestinat Muzicii: Cu cât cânt, atâta sunt!
Ulterior axioma: Cu cât cânt, atâta sunt! va deveni laitmotivul Antologiei poeziei populare, întocmită de folcloristul Ovidiu Papadima.
Enescu a copilărit cu muzica. A crescut cu muzica. A compus muzica. A întruchipat muzica. Ne-a înfiiat muzicii lui.
George Enescu, care avea o înaltă conștiință despre valoarea lui de Artist, era mândru de Patria sa, astfel încât asemeni tuturor Românilor, Geniilor, Profeților daco-români, care au întețit Aura Neamului în eternitate, Națiunea strălucind prin ei, onorându-i cu: Dacia lui Zamolxe, a lui Orfeu, a lui Deceneu, a Fecioarei Maria, a lui Iisus, a lui Cantemir, a lui Hașdeu, a lui Densușianu, a lui Bălcescu, a lui Eminescu, a lui Enescu, a lui Țuțea, a lui Gyr, a lui Crainic, a lui Nae Ionescu, a lui Eliade, a lui Stăniloae etc.
În tot acest scurt periplu enescian, parcă am stat de vorbă cu Maestrul George Enescu – Orfeul trac contemporan, ascultându-i muzica celestă care m-a fermecat până la venerare...
„Iar dacă printre cititorii mei, grăia fermecătorul Enescu la final de poveste, se găsește vreunul care mi-a citit cartea cu încredere (Amintirile sale...), și în spiritul în care am scris-o, aceluia mă voi adresa ca unui prieten necunoscut cu care ți-ar place să stai de vorbă, în amurgul unei zile singuratice, în șoaptă, la gura sobei...” (Bernard Gavoty, op. cit., p. 111)
George Enescu a fost un ROMÂN, hărăzit cu multe daruri din prinosul pur al sipetului Duhului Sfânt și prisosul cel mai adânc al Patriei sale. Al Strămoșilor săi. Al strămoșilor noștri, pe care marele sacerdot liric ortodox al Oastei Domnului, Traian Dorz îi numea Comori nemuritoare:
„Comori nemuritoare sunt/ tot ce-au lăsat părinții/ acestui strămoșesc pământ/ privirilor/ și minții...// De la Cămin/ pân-la izvor/ și de la Șes/ la munte/ sunt numai urme cu fior/ spre inimă/ și frunte.// În orice semn e-un înțeles,/ pe orice zid e-o rază/ lucind de-un adevăr ales/ ca soarele-n amiază.// Înțelepciunea lor e-un bun/ neprețuit de mare,/ ce-l lasă sufletul străbun/ coloanei viitoare.// Întemeiați-vă profund,/ din anii tinereții,/ pe-aceste semne/ ce ascund/ divinul sens al vieții!// Îmbogățiți-vă pe voi/ cu-a lor eternă-avere/ și pregătiți/ urmași eroi/ spre Veșnica-Nviere!” (Traian Dorz, Locurile noastre sfinte, Sibiu, Oastea Domnului – 2009)
Cunoscându-l și ascultându-i muzica, taină și miracol nu știi ce trebuie să admiri mai mult: minunea muzicii din el ori omenia dacoromână în care pulsează toată moștenirea ancestrală a Neamului, în ipostaza celui mai fecund și mai original artist al Dacoromâniei moderne.
Gândirea lui a fost muzica. Graiul lui a fost muzica. Fapta lui a fost muzica. Un echilibru minunat întru sentimente și-ntru gând. O viziune armonică a cosmosului muzicii – cum numai coborând în folclorul nostru arhimilenar, regal, fără seamăn, strălucește în aura Strămoșilor:
„S-au strâns generații rând pe rând, sub glie,/ Stăpâni peste întreaga moșie...
Sângele lor curge în vița de vie,/ Inima prin ierburi le-adie/ Și din lanurile mănoase de grâne/ Trupul li se schimbă în pâine...Strămoșii, strămoșii sunt prezent sub cruci/ Pe la răscruci/ În biserici voievodale/ Unde li se cântă osanale...
În toată țara asta binecuvântată/ Peste tot se-arată.../ Fiindcă ei nu sunt venetici/ S-au trezit Aici și-au rămas Aici.” (Ioan Alexandrescu, Strămoșii, Gândirea, Anul XXIII, Nr.6, Iun-Iul,1944)
Voi încheia parafrazându-l pe marele filosof mistic, mărturisitor al Crucii, Ernest Bernea, ce ne-a binecuvântat armonios, cu sufletul său frumos, grăindu-ne haric,surâzător,dulce și sublim, că:
MARIA e un NUME ce Cântă! (Lumini În Necunoscut – poeme în proză,Timpul, Iași-2000)
Așadar, Enescu e un Nume ce cântă!
Imn și slavă lui Enescu, Strămoșilor și Înaintașilor noștri pământești și cerești!
4 August 2024
+ Sf. 7 tineri din Efes
Tuturor Fiilor/ Fiicelor Dacoromâniei Tainice, iubitori ai Muzicii culte românești!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 8/6/2024 |
Contact: |
|
|
