Veronica Balaj „Parcul Dante. Holograme și pretexte”
Despre contemplare, meditație și reverie
(Veronica Balaj, „Parcul Dante. Holograme și pretexte”, Editura Mușatinia, 2024. Traducerea în limba engleză: Eva Halus, Montreal, 27/01/2024)
Autoare a unor romane precumpănitor realiste și a unor cărți de poezie pline de culoare, exuberanță și bucuria de a trăi, Veronica Balaj încearcă, de data aceasta, literatura de idei și de meditație existențială, situându-și demersul, mai timid sau mai temerar, sub auspiiciile transcendenței. E drept, cititorul atent al scrierilor sale anterioare sesiza în subtext, întotdeauna, colții de oțel ai angoasei, neliniștea grea pe care o dă intuiția neprevăzutului și a limitelor vieții pământești. Poate că. în celelalte cărți, sub presiunea latentă a șocului thanatic, autoarea fugea, pur și simplu, de sine și de asemenea interogații tulburătoare. Aici, în „Parcul Dante. Holograme și pretexte”, are prilejul (și curajul?) unui comportament firesc, acela de a se căuta pe sine, în nelimitările lumii și ale clipei, stimulată de prezența statuară a genialului poet ce ne-a revelat eternitatea: Dante Alighieri, cu a sa „Divina Commedia”.
Așadar, fiind la Ottawa, într-un răstimp de răgaz, de suspendare a freneziei călătoriilor, de absență a întâlnirilor literare, a notației scriitoricești grăbite, separată, într-un cuvânt, de orice îndeletniciri cronofage, abandonată propriei durate, liberă, eliberată de toți și de toate, extrasă din flux, Veronica Balaj se află într-o încăpere, în spatele unei ferestre. Dincolo de fereastră e Parcul Dante, cu statuia poetului, e Biserica Saint Nicholas (repere cultural-metafizice vizând transcendența), e mulțimea orașului în curgerea ei nesfârșită (reper mundan, adâncit în imanență). Lumea de aici și lumea de dincolo (simbolizată de mesagerul ei cel mai autorizat, chipul lui Dante) ajung la naratoare filtrate de haloul ferestrei.
Această înstrăinare spațială și tactilă de referent (să se vadă și extraordinarele pagini ale lui Nicolae Turtureanu, intitulate „De la fereastră”) este intens stimulatoare în plan intelectual, afectiv și imaginativ. Astfel, abordarea pomenitelor repere metafizice, precum și a contingenței (umanitatea obscură ce ajunge în parc sau la biserică) generează contemplația și meditația. Iar acestea, prelucrând artistic realul, dau substanță „Pretextelor”, dintre care am reține, ca memorabile, „Pretext de-a mustra singurătatea” și „Pretext pentru neuitare”. Alte titluri, fixând temele, tarele vieții în timp și în trup: „Pretext pentru evitarea mediocrității”, „Furtuna nu-i un vals în doi”, „Pretext ontologic. Duminica nunților”, „Pretext de plecare, pretext de venire” etc.
„Pretextele” (texte în proză) sunt primul nivel al edificiului estetic. Odată ce contemplația și meditația și-au împlinit menirea, eul face un salt, la reverie, consemnând, în scris, suprarealitatea „Hologramelor”, poeme, sinteze lirico-reflexive dintre trecut și prezent, dintre emoție și reflecție, dintre eu și lume, dintre notație exactă și viziune. Iată o mostră: „Dante.../ pare adormit într-un ochi de liniște,/ ochiul unui timp/ nenumit/ pășesc prin târziul/ cu ierburi fragede./ iată, se înfrigurează roua/ îmi scot pantofii vișinii,/ din brocart, cu intarzii/ pregătiți pentru/ balul promis/ pășesc desculță, cu grijă/ să nu destram/ senzația extravagantă/ mirosul de tămâie/ de la biserica Saint Nicholas/ îmi lasă gustul smochinelor/ aduse de bunicul meu/ și unul amărui, de nuci verzi/ din nucul în care, în rama timpului,/ stăm adăpostiți/ eu și bunicul, speriați/ de frica plecării sale/ nici cântec/ nici fereastră/ tăiată în soare („Hologramă despre neliniști și tăceri”, p. 42).
Este foarte interesant de observat că postarea în spatele ferestrei ce dă spre statuia lui Dante, spre Biserica Saint Nicholas și spre lume îi conferă Veronicăi Balaj cvasi-statutul de ființă intermediară (ancorată între imanență și transcendență), similară, oarecum, căci accepțiunea e diferită, unor personaje emblematice din teritoriile ficțiunii (celebrele „ființe intermediare”, identificate, numite așa și studiate magistral de Profesorul Mircea Lăzărescu). Ea s-a extras, temporar, din lume, nu-i mai aparține acesteia și, pe de altă parte, pregustă eternitatea. Cartea are, în consecință, și acest rost: să evoce condiția de ființă aflată, și concret, și imaginar, în acel straniu interval, precum și să configureze ontologia teritoriului intermediar dintre imanență și transcendență.
În veacul al VI-lea d. H., Boethius, filosof plasat între cultura romană a Antichității și Scolastica Evului Mediu, gânditor pe care, în comentariile mele, îl invoc adesea, declara, inițiind o strălucită tradiție de gândire și de creație artistică: „Nunc fluens facit tempus, nunc stans facit aeternitatem”. „Nunc fluens” este lumea noastră heracliteană, supusă vremii, trecerii și nimicirii. „Nunc stans” este Împărăția statorniciei, a netimpului și a nespațiului, Domnia negării absolute, Domnia afirmației absolute. Dante Alighieri a aprofundat acest concept al prezentului etern, în „Divina Commedia”, cu deosebire în „Paradisul”, unde eternitatea și timpul sunt motive centrale. Pretextele, hologramele și autoarea lor și-au ales, prin urmare, ca loc de binecuvântat refugiu, culoarul dintre „Nunc fluens” și „Nunc stans”, dintre timp și veșnicie: spiritul individual se închipuie desprins de „Nunc fluens” și aspiră, cu teamă și nădejde”, spre „Nunc stans”.
„Parcul Dante. Holograme și pretexte” este o carte originală, în fond, formă și structură, construind, în esență, dincolo de anecdotică, dincolo de ideatică, dincolo de revelații și tipologii, portretul intim al autoarei, configurația eului său profund, definit de acceptarea că taina se dovedește insondabilă, că lumea concretă este insondabilă și ea, că singura certitudine rămâne Dumnezeu.
Eugen Dorcescu
|
Eugen Dorcescu 7/29/2024 |
Contact: |
|
|
