Scrisoare pastorală
Rugă pentru Țară.
Redăm mai jos o rugăciune pentru Țară și pentru Neamul Românesc, pe care am alcătuit-o din dragoste pentru cei prezenți, trecuți și viitori, pentru tot ce-i românesc:
,,Părinte, Împăratul cerului și al pământului, al veacurilor și al speranțelor noastre, spre Tine înalț această rugă la ceas târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat ca marea în furtună, mi-e teamă de ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul ce se conturează la orizont. Nu mă rog pentru mine, - sunt zgaibă fără preț -, ci pentru Neamul meu ce vine din neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii. Mai mult ca oricând el are nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni.
Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în fașă. Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat o țară cum nu e alta mai frumoasă, în care ai așezat toate minunățiile și bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să ne ceară pământ, și apă, și aur, și copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu se găsea pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi hămesiții vremii, fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi, fie cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie ruși sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor, gata-gata să ne strivească.
Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură de sânge și de multe ori am reușit să-i batem și să-i alungăm; cu alții am încheiat înțelegeri și i-am ținut departe dându-le din toate ale noastre. Numai Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși, bunul cel mai de preț nu ni l-au luat, deși atâta ar fi vrut
! Am reușit să ne păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și cenușa din vatră. De l-am fi pierdut pe el, am fi pierdut credința, limba, doina, jocul, portul, modul de a fi și a gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut identitatea noastră.
Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am înțelege că doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până astăzi prin istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul acei coloși care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi am rămas. Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie. Noi, poporul acesta mic și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut pe tine întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă mai departe, până la sfârșitul veacurilor. Fără Tine am fi fost ca un trib risipit de barbari, ca atâtea altele, despre care doar Tu mai știi.
Părinte al veacurilor, toți ne-au luat bogățiile materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși, care ne vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru generațiile viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie! Cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie de ajutorul Tău să schimbăm gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă Tu ceva, ce noi nu putem, ca să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească țara mai mult decât banii străinilor. Fă-i Tu să aibă mai multă încredere în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că sunt români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta tristețe pe fețele românilor Tăi.
Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii noștri. Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au apărat bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul românesc este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi știi. Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care Ți le-am zidit în fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii de ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un alt popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și vânt. Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.
Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari, puterea de a alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă. Avem nevoie de conducători înțelepți, buni patrioți și buni creștini, oameni care să se dedice trup și suflet Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne, conducători înțelepți, care să știe să ne conducă printre stâncile amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma țării oameni care să ne dea legi menite să aducă dreptatea adevărată în țară, să facă să renască entuziasmul și dragostea de viață și de patrie, dragostea de muncă și de învățătură, încrederea în oameni și în instituții. Ajută, Doamne, Neamului românesc să nu se risipească și Țării să nu se destrame. Ajută-ne, Doamne, să nu ne pierdem credința și nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie pace-n lume, între popoare și-ntre oameni, în noi și în casele noastre.
Ține-ne, Doamne, ca să Ți mai cântăm și de aici înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul veacurilor, amin.
*
Mânăstirile și robia. Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut cu ani în urmă la Televiziunea ,,Datina din Tr. Severin, cineva a întrebat daca învățătura creștină acceptă robia și dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia mai multe secole.
Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric și dialectic, când, pentru a susține așa-numita ,,luptă de clasă puteai răstălmăci lucrurile așa cum vreai, mai ales că cei denigrați nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui și pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale, ne facem o datorie de conștiință să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.
În primul rând, precizăm că învățătura creștină nu admite robia și exploatarea omului de către om. Ea socotește că toți oamenii sunt frați între ei, fii ai aceluiași Părinte, Dumnezeu! Creștinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împărați, fără deosebire. Era o adevărată revoluție în gândirea antichității, când sclavii nici nu erau considerați oameni, ci obiecte însuflețite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viață și de moarte asupra lor. Așadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica își avea atribuțiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.
Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăți în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstirești au fost secularizate(confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstirești proveneau din cumpărări și donații. Unele dintre mânăstiri aparțineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieșea din țară și mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori și boieri români. Pe moșiile tuturor acestor mânăstiri se practica același sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme și erau practicate de către toți proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moșnenii(în Țara Românească) sau răzeșii(în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafețe de teren din moșiile mânăstirești sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmașii sau clăcașii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă pe moșia boierească sau mânăstirească. Uneori acești pălmași veneau din alte localități, căutând condiții cât mai avantajoase de muncă și atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutați să-și facă o casă și astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate.
În satul Bârda se poate observa și azi asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Mucești, Memeși, Rolești și Luchești erau mahalale de moșneni, iar Linia Cocoanei și Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniți clăcași pe moșia boierească. Se poate observa aceasta și după numele de familie. În mahalalele de moșneni numele de familie venea de la un strămoș unic(Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) și majoritatea familiilor din acele mahalale aveau același nume de familie. În mahalalele de clăcași sau pălmași numele de familie sunt foarte împestrițate, ceea ce dovedește faptul că au venit din diferite locuri și s-au așezat acolo.
Pe moșiile mânăstirești și boierești mai era o categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alții decât țiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-și caute norocul. Ei nu aveau decât o căruță și unul sau doi cai. Asta în situațiile cele mai bune. Acești țigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte și să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supraviețuire. Atunci intervenea înțelegerea sau contractul verbal între părți. Țiganii sau robii își luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moșie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte și, probabil, ceva bani. Unii dintre robii țigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alții erau adevărați artiști într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domnești, boierești și mânăstirești. Când se vindea, ori când se dăruia o moșie, în actul de vânzare-cumpărare erau menționate și sălașele(familiile) de țigani-robi, care însoțeau moșia.
Au existat proprietari care au dat libertate robilor țigani, fiind influențați de ideile revoluționare europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe țiganii de pe moșia sa de la Mircești. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit țiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniți, cu coada între picioare și l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primește-ne înapoi, că murim de foame!
Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse și baza materială, ca să poată supraviețui. Robia aceasta a fost desființată oficial sub influența ideilor revoluționare de la 1848.
Așadar, mânăstirile au aplicat aceleași metode, care erau folosite și legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă și asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noștri care emigrează azi și colindă toată lumea, dar mai ales țările europene, sunt fericiți când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condițiile de muncă și de retribuție și trec la treabă. Altă Mărie, aceeași pălărie!
*
Taicaluțu. Despre multe am scris, dar despre Taicaluțu niciodată. E prea mare amintirea lui spre a cuprinde-o în câteva rânduri. El îmi era bunic. Îi privesc acum două fotografii făcute la un interval de un an. De nerecunoscut. Una e înainte și alta după temnița de la Pitești!
Era om gospodar. Îi plăcea să muncească și să aibă. Făcuse război, știa multe. Asculta până târziu în noapte posturi de radio străine și ținea minte cele mai mici amănunte din politica lumii. Aștepta cu o nerăbdare copilărească o schimbare, o mare schimbare și speranța aceasta l-a însoțit și în mormânt. Aștepta un semn ca de răscoală și ar fi fost cel dintâi, care ar fi pus mâna pe ce s-ar fi nimerit și ar fi plecat la luptă.
Era o plăcere să stai de vorbă cu el. O cană de vin i se găsea întotdeauna la îndemână și o vorbă despre trecut, prezent și viitor nu-i lipsea niciodată. Era dulgher, dogar, zidar, orice voiai, iar munca și-o făcea cu tragere de inimă. Își făcuse casa cu mâinile lui și apoi multe în sat și în împrejurimi. Era un țăran deștept, care-și depășise demult condiția lui prin gândire și felul de a înțelege lumea și viața. Era un fel de Moromete.
O singură zi din viața lui i-a fost fatală. Nu știu dacă a fost vorba de lipsă de orizont politic sau pur și simplu simțul dreptății; nu știu nici azi dacă a fost lipsă de prudență din partea lui. Știu doar că șacalii au sărit asupra lui.
Era prin anul 1961. Avea un loc semănat cu grâu pe la Lipca. Mărimurile comunale au găsit potrivit să comaseze acel teren al lui și să-l includă în perimetrul întovărășirii. Când a venit seceratul, Taicaluțu s-a dus să-și secere grâul. L-a legat în snopi. S-a dus apoi cu feciorii și ginerele să-și ia grâul și să-l ducă la arie. Primarul Rolea, împreună cu alți căței ai primăriei de atunci, i-au ieșit în cale și l-au somat să predea grâul. Bunicul a pus mâna pe furcă și s-a apărat. N-a îndrăznit unul să se apropie. Acolo i s-ar fi știut anii!
Până seara, bunicul a fost arestat, a doua zi judecat și condamnat la trei ani de muncă grea. Fusese instigator. A făcut un an și atunci abia a primit o sentință, prin care era anunțat că i-a fost rejudecat dosarul și a fost găsit nevinovat! Când s-a întors, era de nerecunoscut! Îmbătrânise, se gârbovise. Nu mai râdea, era trist și clocotea.
Între timp, bunica, muica Lena, se trecuse la C. A. P., fiindcă-i promiseseră că-l vor scoate pe dânsul din pușcărie. Îi confiscaseră însă butoaiele cu vin și multe alte lucruri din casă. Bunicul vorbea puțin și rămânea mereu cu ochii duși în zare, frământând gânduri numai de el știute. Îl umiliseră până-n străfunduri și-i schilodiseră sufletul. A mai trăit câțiva ani, dar bucurii adevărate n-a mai avut.
Viața lui a fost o lacrimă, întruchiparea unei speranțe prăbușite fără vreme.
Dumnezeu să-ți facă dreptatea, după care ai alergat toată viața, Taicaluțule!
*
Ultimul otcoș. În părțile muntelui, cositul are un adevărat ritual respectat cu sfințenie de localnici. În fiecare sat este una sau două echipe de cosași, care își au rânduielile(cutumele) lor stabilite de sute de ani. Cosașii sunt organizați în cete conduse de câte un primaș sau șef de echipă. Acesta este ales de ceată după niște probe foarte dure de concurență. El trebuie să fie cel mai bun dintre toți. El urmează apoi să tocmească lucrările, să hotărască programul cetei în toată perioada campaniei de cosit. El este cel care face ordine și judecă neînțelegerile ivite între membrii cetei și tot el este cel care declară campania deschisă sau închisă, cât și dizolvarea cetei. Primașul se bucură de o cinste deosebită din partea membrilor cetei și chiar din partea întregului sat, având oricând un cuvânt greu de spus în viața satului. Toți membrii cetei au datoria să-l asculte pe primaș pe toată perioada campaniei de cosit.
În Balta era primaș al celei mai bune și numeroase cete de cosași Nicolae Zoican. Deținuse această cinste de mulți ani. De fapt, era socotit cel mai bun cositor din sat. Cosea bine, frumos, avea rezistență și putere. La aceste calități se adăugau vorba înțeleaptă, prietenoasă și caldă, cinstea, demnitatea și omenia. Toate acestea îl impuseseră drept primașul de necontestat al cosașilor din sat. Ceata lui era cea mai numeroasă din zonă. În perioadele de vârf avea și 40 de cosași, toți unul și unul, aleși pe sprânceană de Nicolae Zoican. De fapt, nici nu intra oricine în ceata lui. Bețivanii, afemeiații, leneșii, oamenii fără cuvânt nu aveau ce căuta în echipa lui. Coseau zeci de hectare de fân în hotarul satului Balta, după care plecau prin comunele din jur sau treceau muntele în Banat și acolo zăboveau până către toamnă. Făceau bani buni în timpul verii, așa încât cosașii din ceata lui Zoican deveniseră oameni cu vază în sat, invidiați de mulți. Era o frumusețe să-i vezi în lan. Toți băteau coasele în același timp. Toți le dădeau cute în același timp. Toți porneau în același ritm în urma lui Nicolae Zoican și coasele șuierau într-un fel de cântec al lor. Fiecare coasă avea nume. Pe a lui Nicolae Zoican o chema Vipera. Cosașii din echipă erau solidari unii cu alții. Erau toți ca unul. Frați să fi fost și tot nu se legau așa unii cu alții. Era o prietenie puternică, adâncă, o prietenie care se lega pentru toată viața.
Toate erau bune și frumoase, numai că într-un an s-a întâmplat ceva cu Nicolae Zoican. Ceva nu era în ordine. O slăbeală neobișnuită îi stăpânea trupul. Obosea repede după te miri ce treabă ușoară. Tot mai des simțea nevoia să se așeze pe pat, să doarmă oleacă. Dacă a văzut ce-a văzut, s-a dus la doctor. După ce i-au făcut analizele, medicii au tras concluzia că are leucemie(cancer de sânge). O liniște de mormânt s-a răspândit peste familie, peste sat, la aflarea veștii. Nu a fost localnic sau cunoscut al lui Nicolae Zoican, care să se bucure. Devenise încă din prima zi de la aflarea diagnosticului subiectul umărul unu în discuțiile tuturor. Și de fiecare dată când venea vorba despre el, ochii tuturor lăcrimau, iar unii plângeau de-a binelea, ca după unul din propria familie. Simțea fiecare că parcă ceva i se frângea din suflet.
Nicolae Zoican a primit în tăcere și cu demnitate vestea. S-a întors acasă cu o traistă de medicamente, ca să facă pe voie medicilor și soției, dar el era convins că toate sunt de la Dumnezeu, cu voia și cu știrea Lui. Era convins că zilele lui sunt numărate și că nu-l poate înșela el pe Dumnezeu cu leacuri și cu fleacuri. Sătenii, dar mai ales cosașii lui, au început să se rânduiască pe la el, așa, ca din întâmplare. El înțelegea că vin să-și ia rămas bun, dar se prefăcea că nu pricepe. Vorbeau câte toate, numai despre boală nu. La sfârșit îl săruta fiecare și-și ștergea lacrimile pe furiș.
Când a venit vremea cositului, Nicolae Zoican era aproape învins de boală. Ședea mai mult la pat. Totuși, ortacii au venit la el, ca în fiecare an, ca să hotărască ce au de făcut. Nicolae Zoican s-a ridicat de pe pat, i-a privit în tăcere, le-a zâmbit. S-a ridicat greoi, s-a dus la un dulăpior din apropiere și a scos o sticlă de rachiu. ,,- Pentru începutul cositului de anul acesta am păstrat-o, băieți!
A gustat el, a dat apoi sticla celorlalți și fiecare a gustat ca la împărtășanie. Au hotărât ce au de făcut și de unde încep cositul. Nu le-a venit a-și crede ochilor, când Nicolae Zoican și-a luat coasa de la polată. Era bătută și gata de lucru.
,,-Haideți, băieți, să începem azi, că e vremea bună! Nu se știe mâine ce o fi! a zis el și au plecat toți ca la poruncă după el. S-au dus până în Lunca Bălții, apoi au luat-o coasta dealului. Nicolae Zoican s-a oprit la un moment dat și le-a zis: ,,-Ajutați-mă să urc!
I-au luat coasa, doi au făcut mâinile scaun și l-au luat pe Nicolae pe sus. Când au ajuns în vârful dealului, au dat cute la coase, s-au închinat și s-au pregătit de începere. Nicolae Zoican i-a zis unuia dintre cosași: ,,-Tu, Ioane, rămâi aici și cântă-mi doina mea din fluier!
Ion a scos fluierul și a început să cânte o doină, care parcă venea din altă lume. Au început. Nicolae Zoican era înaintea tuturor. Vipera alerga ca fulgerul prin iarbă și tăia parcă mai bine decât oricând. Au mers 20-30 metri cu otcoșul într-o tăcere neobișnuită. Doar cântecul plutea în văzduh și se împletea cu mirosul proaspăt de fân cosit. Pe fața lui Nicolae curgeau pâraie de sudoare, oasele feței și ale trupului păreau că străpung pielea. El însuși ajunsese o mână de om, dar continua să cosească. Era efortul suprem pe care-l mai făcea pe lumea aceasta, era cântecul lui de lebădă. La un moment dat s-a oprit. Coasele tuturor au înghețat ca la comandă. Nicolae Zoican s-a lăsat ușor, sprijinindu-se de coada coasei. Privirea îi era împăienjenită, dar fața îi zâmbea. Cu un glas abia șoptit le-a spus:
,,- Băieți, de azi înainte nu voi mai fi cu voi! Alegeți-vă primașul! Faceți ce știți și ce credeți că e mai bine. De acum să nu mai contați pe mine! Să mă iertați dacă v-am supărat vreodată! Rămâneți cu bine și să vă mai aduceți aminte și de mine din când în când!
Au încercat să-l încurajeze, dar degeaba. El știa ce știa. Și-a pierdut cunoștința. L-au dus pe pat de crengi verzi acasă, ca pe un erou de altădată. Noaptea a murit. A fost plâns de familie, de ortaci și de toți consătenii. Au trecut mulți ani de atunci, dar pe el nu l-au uitat și fiecare poate să-ți povestească o întâmplare cu el sau o vorbă de-a lui.
*
Cuvinte duhovnicești. Marele scriitor și eseist, regretatul Octavian Paler, spunea, printre altele, câteva adevăruri superbe referitoare la viață și la relațiile dintre oameni, care vă vor fi de folos:
Am învățat unele lucruri în viață, pe care vi le împărtășesc și vouă: am învățat că nu poți face pe cineva să te iubească. Tot ce poți face este să fii o persoană iubită. Restul ... depinde de ceilalți. Am învățat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învățat că durează ani să câștigi încredere și că doar în câteva secunde poți să o pierzi. Am învățat că nu contează CE ai în viață, ci pe CINE ai. Am învățat că te descurci și ți-e de folos farmecul cca. 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să știi ceva. Am învățat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alții mai bine să facă, ci cu ceea ce poți tu să faci. Am învățat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva. Am învățat că oricum ai tăia, orice lucru are două fețe. Am învățat că trebuie să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi!
*
Când mor părinții, nu le vinde casa. Am găsit pe internet o poezie emoționantă cu acest titlu, semnată de Doamna Beatrice Silvia Sorescu. Sunt sfaturi înțelepte!
,,Când mor părinții, nu le vinde casa,
Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,
Din când în când, mai pune-acolo masa,
Păstrează-le bucata de pământ!
Când mor părinții, nu te duce-n pripă,
Să calculezi cât iei pe truda lor,
Ci construiește încă o aripă
Și ai să vezi că nu le-a fost ușor!
Păstrează demn tot ce a fost frumos:
Masa, la care ai stat, cu trei picioare,
Lampa ce arde încă, lin, duios,
Covorul, patul, cele trei ulcioare,
Așterne iute, scoarțele din lână,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculți concertul din vâlcea!
Hai, scoate apa toată din fântână,
Să primenești izvorul înfundat,
Mama și tata te vor lua de mână,
Te vei simți la fel ca altădatʼ!
Mai dă cu var, copile, pe pereți,
Să îi păstrezi curați, ca pe-o icoană,
Părinții tăi au devenit peceți,
Nu alerga, dup-avuții, în goană!
Nu aștepta rugina să le rupă,
Deschide porțile, la casă, largi,
Toți îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi!
De ce nu vii? Ai tăi mereu așteaptă
!
Ofteaz-atunci când văd că ești absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet!
De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină!
Tu ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ți-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoșească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă!
Zâmbete.☺
Ghinion: Ești ghinionist, atunci când vântul ridică fusta unei femei, iar ție îți bagă praf în ochi; ☺ Vreți să vă schimbați radical viața? Nu mai plătiți abonamentul de internet! ☺ ,, Cum dai unei femei mai multă libertate de mișcare? ,, Mărești bucătăria! ☺Polițistul: ,, De ce nu aveți permisul de conducere la dvs.? Șoferița: ,, Nu am ieșit bine în poză! ☺Nu vă îndrăgostiți de mine degeaba
! În afară de simțul umorului, n-am nimic pe numele meu! ☺Ești singur și te-ai plictisit? Nimeni nu te sună? Te învăț eu: împrumută bani de la cineva
☺Nu știu de voi, dar mie îmi vine să plâng, când văd cum ăștia din parlament se ceartă între ei, pentru ca eu să trăiesc mai bine
!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 7/22/2024 |
Contact: |
|
|
