Vlahii sau românii uitati
Abstract
Le terme de «Vlaque», dant les peuples voisines des Romains se sant servis
pour designer une population latinophone, des «Romains», tout court, s'applique â un
peuple distinct; d'origine romaine, certes, mais contenus par la masse des populations
slaves qui l' entourent. Les Vlaques sant les descendants directs des colonisateurs des
garnisons autant du Nord et du Sud du Danube, qui ont constitue plus tard les
«Romanies orientales» (expression juridique dans laquelle sant synthetise les masses
communes des peuples romanises des ces contrees de l'Europe).
Les Vlaques d'aujourd'hui, habitant la Serbie et d'autres etats balkaniques,
sant les descendants directs des habitants du Nord du Danube qui ont emigre vers le
Sud 7 ou 8 siecles auparavant. Leur appartenance au tronc romain est prouvee par leur
langue et par leur conscience ethnique. Aujourd'hui, les Vlaques de la Serbie sant des
militants actifs en faveur de leur droits identitaires naturels.
l. Roman, român, vlah - o singură etnie, cu drepturi ancestrale
Termenul generic de ,,roman" a căpătat o conotație etnică, definind un popor
unitar, creștin și moștenitor direct al fondului cultural-istoric latin, încă din zorii
etnogenezei, respectiv odată cu anul 275 d.Ch., corespunzător retragerii administrației
imperiale romane. Aici, la confluența Carpaților cu Balcanii, în bogata vale a Dunării,
mărginită de apele Pontului Euxin, s-a clădit o civilizație sedentară, de păstori și
agricultori, unitară prin simțul artistic, originalitatea datinilor și statornicia în
dragostea pentru pământ.
Deși învinși, localnicii purtând denumirea generică de daci, în realitate
luându-și fiecare nnele de la triburile din care se trăgeau: tyrageți, apulli, odriși,
bessi, tribali, moesi sau carpi au continuat să viețuiască viguros, organizați în obști
dispuse în preajma castrelor militare dar și în fortărețele naturale ale munților, de-a
lungul văilor roditoare. Aceste comunități prospere aveau potrivit surselor istorice
demne de crezare, însă doi adversari temuți: fiscul roman și asaltul popoarelor
"barbare".
"Romanii", sau juridic vorbind cetățenii liberi ai Republicii Romane, erau în
fapt masa comună a popoarelor romanizate, care trăiau în interiorul "limes-urilor"
(granițelor imperiului). "Romaniile" după expresia inspirată a lui Nicolae Iorga, sau
țările (teritoriile) romanilor se întindeau practic pe teritoriul vechi al Traciei, respectiv
către nord până în Carpații Păduroși, la vest pe Dunărea mijlocie, până la Adriatica, iar
la sud până spre teritoriul actual al Albaniei și Macedoniei, continuând ceea ce s-au
numit "Romaniile orientale", în limitele cărora s-au pus bazele proto-românei, limbă
din care derivă româna actuală.
Istoricii sunt de acord că retragerea aureliană, în fapt doar a legiunilor și a
personalului administrativ, nu a influențat semnificativ procesul de etnogeneză,
desăvârșit la nord și la sud de Dunăre, respectiv pe un spațiu delimitat de zona de sud
a Munteniei, Olteniei și Dobrogei, până la "brazda lui Novac" și respectiv în Balcani,
din Macedonia până în Banatul istoric. Această romanizare a avut ca efect ivirea între
hotarele Imperiului Roman de Răsărit a unui neam "nou", respectiv al celor care, cum
spun cronicarii bizantini, "au căciuli și boi mulți", dar lucrează și pământul. Aceștia
sunt, generic vorbind "romanii de răsărit" Ei însuși se numeau "romani" sau ,,români"
iar țara lor s-a numit Țara Romanilor (din care a derivat și actuala denumire de
România), ca o trimitere la latinescul terra, (respectiv sol, teritoriu, stat), opus neolatinului
"pământ" (derivat de la pavimentum - adică pavaj).
Acești "romani" au fost denumiți diferit de popoarele cu care au intrat în
contact. Apelativul de "valah" (contras, "vlah") este sinonim cu acela de ,,roman" (sau
"rumân") și datează din zorii primului mileniu. În accepțiunea comună a cronicarilor
medievali, denumirea de valahi (sau blachi), cu varianta etonimă statală de Valachia,
Vallachenland etc. se suprapunea pe aceea de român. În sud, în grai local, dialectal,
românii erau denumiți când ar(u)mâni (vlahi sudici) rumâni (în Timoc și Voivodina)
sau rumeri (în Balcanii de V est). Se mai foloseau și denumiri derivate de la
principalele ape curgătoare: pruteni, olteni, dar și timoceni, megleniți, apoi etonime
legate de unele repere geografice: făgărășeni, macedoneni, epiroți. Popoarele tracice
au adoptat denumirea de "vlaqui" (derivat de la "o/ahi"), maghiarii utilizau termenul
de blaei, apoi "o/ahi'' (cuvânt utilizat și cu sens peiorativ, denigrator), iar vesticii ne
numeau blazzi, blaei, voios.
Ceea ce trebuie însă menționat este faptul că în mentalul colectiv, ca și în
operele literare culte nu existau diferențe între "romanii" (vlahi, blaei, vlaqui etc.) de
la nord și sud de Dunăre, acest etonim pătrunzând ca atare în lucrările celor mai
importanți cărturari ai vremii. "Neamul puternic al Vlahilor nice cum în ceva se
deosebesc de frații de la Nord și Sud de Dunăre", conchide Dimitrie Cantemir.
2. Limbă și mythos
Pentru a stabili vechimea unei limbi, lingviștii utilizează termenul de
"glotocronie". La noi, cercetări datând din deceniul șase al secolului trecut, datorate dnei
Valeria Guțu-Romalo au încercat stabilirea datei de separație a aromânei de
trunchiul limbii mamă, daco-româna. Dacă data precisă, ce poate fi încadrată într-o
epocă istorică determinată nu poate fi identificată, în schimb, cu ajutorul glotocroniei
putem afla date pe cale indirectă, prin analogie. Pe scurt, demersul pornește de la așa
numita "listă a lui Swadesh", adaptată la specificul limbii române de lingvistul cu
rădăcini macedo-române, d-na Matilda Cargiu-Marioțeanu. Lista respectivă cuprinde
aproximativ 200 de termeni fundamentali ai limbii. Identificând acești termeni în
româna actuală și în aromână d-na Guțu-Romalo a ajuns la concluzia că aromâna este
un dialect al limbii române, vorbită la nord de Dunăre acum mai bine de un mileniu, și
care a fost exportată la sud de Dunăre, odată cu valul de migrații din secolele IX - X
d.Ch. Așadar, românii sudici aflați astăzi în zone compact populate din Carpați (istmromâni),
Albania (megleno-români), Grecia (macedo-români) sau pe Valea Timocului
(la granița dintre Bulgaria și Serbia, vlahii) reprezintă resturile unei populații
migrante, originară din zona de la nord de Dunăre. Argumentele pornesc de la un
raționament .,matematic" Un cuvânt cu sens identic este marcat cu cifra 1 , iar un
cuvânt diferit cu cifra O. Cu cât apar mai multe cuvinte sinonime apropierea crește, cu
cât sporesc omonirnele, fenomenul se reduce. Ceea ce caracterizează însă limbile
analizate este frecvența mare a regionalismelor. Așadar, lista lui Swadesh, aplicată nu
la 200, ci 205 cuvinte oferă concluzia că limbile respective s-au diferențiat substanțial,
folosind adesea chiar rădăcini diferite pentru același termen, și având o cu totul altă
structură flexionară astfel încât cu greu mai poate fi identificat corespondentul de bază
daca-roman. ,,Dacă flexiunea pronominală s-ar fi redus la un singur caz și dacă nu s-ar
cunoaște originea acestor forme, cuvintele în discuție ar putea fi considerate
neînrudite", concluzionează d-na Guțu-Romalo.
Aplicând metoda strict matematică, rezultă că din 202 perechi de cuvinte
comparabile, între 1 49 și 1 53 sunt înrudite, ceea ce dă un procent de 75%. Pentru
cuvintele de bază, care alcătuiesc stratul cel mai vechi al limbii, rata de retenție este cu
puțin peste 80%. Dacă unitatea de timp privind evoluția limbii este mileniul, atunci,
prin analogie, data ipotetică de despărțire a limbii aromâne de trunchiul lingvistic
daca-român este situată cu aproximativ 650 - 700 ani în urmă. Mai precis dislocarea
s-ar fi produs înainte de secolul al XI-lea. Aceste date corespund și informațiilor
furnizate de Ovid Densușianu în "Istoria limbii române" (vol.5), respectiv: aromâna
începe să coboare la sud de Dunăre începând cu secolul VI - VII.
Sub presiunea migrațiilor slave și bulgare, începând cu secolul al XI-lea
românii din Balcani devin tot mai numeroși, iar graiurile se despart fundamental de
trunchiul limbii române. Și academicianul Al. Rosetti admite că dialectele populațiilor
de etnie română trăitoare la sud de Dunăre s-au desprins între secolele V și X e.n. În
prezent, este admisă ipoteza că aromâna s-a separat de româna de bază înainte de
secolul al X-lea, după apariția influenței slave, dar înainte de a acționa influența
maghiară.
De altfel, rata de retenție de 75 - 80% se poate aplica și cazul desprinderii
limbii române din latina clasică, astfel încât metoda lui Swadesh se dovedește
operantă. Analiza logaritmică a limbilor care dau ca rezultat timpul aproximativ scurs
între două stadii diferite ale unei limbi transpune, în viziunea savantului matematician
Solomon Marcus un fenomen sinonim cu "dezagregarea radioactivă" Aplicată cu
precauție, eliminând pe cât de mult posibil principiul
erorii, glotocronologia a fost criticată mai ales pentru caracterul prea tehnicist. In fapt, fenomenul lingvistic depășește simpla evaluare statistică impunând contribuția și a altor discipline, de
factură umanistă.
3. Cine sunt vlahii ?
Pentru greci, adepți ai principiului că elementul care păstrează și conservă
limba este cel matern, vlahii sunt descendenții soldaților gamizoanelor romane,
asimilați prin înrudirea cu femeile locale. Așadar, ei sunt greci nativi, de vreme ce nu
poate fi dovedită prezența unei forme instituționalizate și continue a elementului
roman în zonă. Pentru unguri, dornici să-și afirme preeminența în ținutul
Transilvaniei, vlahii sunt, din contră, elementul roman prezent pe locurile tradiționale
de constituire a etnogenezei lor, respectiv la sud de Dunăre, migrați ulterior în spațiul
nord-dunărean, inclusiv în cel transilvan. Sârbii, bulgarii și alte neamuri slave îi
consideră, pur și simplu, localnici, ce cultivă cu predilecție ocupații ancestrale:
păstoritul și transhumanța. Așadar "denominația ar avea mai degrabă un sens socioprofesional
decât unul etnic", conchide Gheorghe Sbuchea în lucrarea "Românii
timoceni. Scurtă istorie." (Timișoara, 2002).
Un lucru este cert: vlahii sunt un popor ne-slav, cu ongme romanica,
indiscutabilă, dar asimilați, din motive mai degrabă de ordin politic decât istoric, unor
etnii diferite distonante așadar atât de trunchiul românilor, cât și al aromânilor. Din
păcate, în lipsa unor preocupări constante de natură academică, pentru a le determina
etnia și limba, procesul de auto-definire al acestei populații este în confirmare unul
"problematic", după expresia istoricului Gh. Sbuchea (1940 - 2008). O cale de abordare ar putea fi studiul limbii. În acest sens, datele oferite de glotocronologie ar avea relevanța lor. O
altă metodă de abordare o reprezintă studiul credințelor. Se știe, fapt susținut și de
Nicolae Iorga, că răspândirea creștinismului în cadrul romaniilor populare.. . a
constituit principalul factor al unității romanice" Ambele argumente vin în sprijinul
teoriei privind apartenența vlahilor la trunchiul romanic. Studii de teren au dovedit
fără tăgadă că romanii (numiți în continuare vlahi de către vecinii sârbi sau bulgari)
vorbesc o versiune muntenească a dialectului daco-roman, cu modificări datorate
limbilor slave. Explicația este simplă: sărăcia nu a permis populației locale "vlahe",
accesul la o pregătire școlară adecvată, în limba română, astfel încât vlaha este mai
degrabă un instrument de comunicare "tradițional", decât o limbă propriu-zisă.
Sub raport numeric, vlahii din Serbia reprezintă o populație constantă de 200-
300.000 persoane, după cercetarea întreprinsă de savantul sârb dr. Dragoljub Petrovic,
deși oficial, la recensămintele din deceniul nouă, s-au declarat români cu puțin peste
4000 persoane, iar vlahi doar 39-40.000. Cert este că spre deosebire de români, vlahii
din Serbia, locuitori pe Valea Timocului, nu dispun nici în prezent de școală și biserică
în limba română și nici acces la o educație alternativă. Oficial, "limba" sau graiul vlah
nu sunt recunoscute de autoritățile sârbe, care insistă pe utilizarea limbii oficiale a
statului, respectiv sârba.
Este o situație cu totul aparte când pe teritoriul aceluiași stat persoanele care
se declară de etnie română dispun de drepturi recunoscute, în vreme ce "vlahii",
nerecunoscuți ca "minoritate", nu au acces nici măcar la serviciul divin oficiat în
limba maternă. în fapt, situația vlahilor din Serbia și Bulgaria reprezintă similitudini
frapante cu aceea a românilor din Basarabia și Transnistria, numiți cu insistență de
către autorități drept "moldoveni" sau ,.moldovani", tocmai pentru a nega faptul că
aceștia aparțin fundamental etniei române.
Cea mai veche mențiune a prezenței vlahilor în Balcani o regăsim în Cronica
lui Niketas Choniates, datând din vremea Răscoalei Asăneștilor, respectiv 1185. Iată
textul: Împăratul Issac Anghelos (1185 - 1195], zărcinându-se să cheltuiască pentru
serbările de nuntă din banii visteriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi, . . .
jecmănind, din meschinărie, pe barbarii de p e muntele Hemus, care mai înainte se
numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi" De altfel, pentru popoarele central
europene termenul generic de vlah/valah denumea la origine toate populațiile
romanice. Există supoziția că etonimele "welsh" și "valoni" au același trunchi
etimologic. Chiar și azi, polonezii îi numesc pe italieni wlochy" Termenul este
preluat și aplicat inclusiv în Balcani, denumind generic toate popoarele romanice, deci
neslave. Este recunoscut că aromânii, deci românii sudici, poartă dennirea de
velivlahi (români albi) spre deosebire de cei nordici nuniți caravlahi (români -
negri), dar și kutovlahi.
4.Recunoaștere tardivă a etniei vlahe
Recent, din rațiuni strict politice și la presiunea internațională, Serbia a
recunoscut celor aproximativ 250.000 de români timoceni, cunoscuți sub numele de
"vlahi", calitatea de minoritate etnică de origine română. S-a pus astfel capăt unei
nedreptăți istorice care atribuia vlahilor o origine "necunoscută". Pe cale de
consecință, și limba română a fost recunoscută ca fiind limba maternă a vlahilor, statul
sârb obligându-se la o subvenție mai degrabă simbolică, de 70.000 pentru sprijinirea
școlii românești. În acest fel, Consiliul Național al Românilor ("Vlahilor") din Serbia a
devenit organul reprezentativ politic și cultural al acestei etnii. Din păcate, în stilul
care ne caracterizează, au apărut și disensiuni, în sensul că între timp a mai apărut o
organizație care susține, din contră, că vlahii nu ar trebui să susțină că sunt români și
că ar trebui să conserve elementul vlah". Sub deviza Vlahii pentru vlahi", aceștia sau
separat de organizația ce-i reprezintă pe cei 35.000 de români din Voivodina,
constituind, la ora actuală, un al doilea factor de reprezentare românească.
Neînțelegerile au fost imediat exploatate de autoritățile sârbe care au reclamat la
Strassburg, Adunării Parlamentare a C.E. că situația minorității "vlahe" din Serbia este
o falsă problemă și că de fapt ar fi vorba de două etnii distincte, nu de una, cu un
trunchi etnic comun. Culmea este că din 1O europarlamentari români cu drept de
vot, 4 au absentat, iar un parlamentar a votat în favoarea sârbilor, în detrimentul cauzei
românești. Cu alte cuvinte, Apără-mă doamne de prieteni că de dușmani mă apăr
singur.
Dr. Marian Nencescu
|
Dr. Marian Nencescu 7/11/2024 |
Contact: |
|
|
